joi, 5 august 2010

Ziua în care a dispărut Mircea



Îmi amintesc de ziua aceea. Eram în vacanţa de vară, după ce trecusem de examenul de treaptă. Pe-acasă situaţia se prezenta bine, nu mi se mai ţineau predici despre învăţătură sau viitor, despre profesia potrivită şi necesitatea de-a munci susţinut. Mă trezeam dimineaţa când aveam chef şi îmi stabileam singur programul. Desigur, mai intra la socoteală şi frate-meu, dar el nu era, în general, un impediment, cu toate că scria versuri sau mai picta când îl apucau pandaliile, uitând de obligaţiile ce îi reveneau faţă de mine.

În dimineaţa acelei zile m-am trezit cu gândul la Zoe. Era cea mai tare gagică din liceu, arăta trăsnet şi se îmbrăca la modă. Mergea la toate aniversările şi părinţii îi promiseseră o maşină la majorat. Toţi băieţii mureau după ea, dar ei îi plăcea de mine. Îmi făcusem o mulţime de duşmani, ba chiar Biţă a zis că sînt prost în atac. La fotbal. Că în echipa de rugby eram de departe cel mai bun. Zoe spusese că vine la meciul din şanţurile cetăţii, dacă reuşeşte să mai convingă câteva fete, că doar nu putea veni singură… De-asta simţeam un curent electric în stomac în acea dimineaţă. Zoe avea să mă vadă. Jucam un fotbal cu băieţii de la Liceul Militar. De obicei, asemenea dispute se încheiau cu bătaie, iar eu ziceam că e o bună şansă de-a arăta ce pot.

M-am ridicat din pat agale şi-am ascultat zgomotele casei. Doamne, ce bună ar fi fost o ţigară! Aveam câteva dosite în magazia de unelte pentru grădină şi mă gândeam ce pretext aş fi putut invoca să merg acolo aşa, din zori. Bunică-mea măcina cafeaua venită la pachet de la rudele din America, bunicul plecase deja să vadă ce se mai dă pe la alimentări, iar babacii erau la serviciu. Difuzorul cânta pe coridor melodia mea preferată: floricele de porumb. Mi-am tras un tricou şi-o pereche de pantaloni scurţi şi-am ieşit tiptil.

- Mihai, vino să mănânci!

- Mulţumesc, bunico, prefer mai târziu. Mă duc să-mi repar lanţul de la bicicletă.

Noroc că bătrâna era sedusă de aroma cafelei, altfel nu scăpam uşor! M-am strecurat printre aracii de fasole şi straturile de zarzavaturi până în fundul grădinii; am intrat în cămăruţa plină de unelte; într-un colţ, cu roţile în sus, bicicleta aştepta de vreo două luni să fie reparată. Era o chestie de câteva minute, dar îmi furniza un pretext credibil. Am luat o ţigară din cutia veche de metal şi-am constatat că lipseau două; să le fi tras şi am uitat? Am căutat chibriturile în colţul pervazului. Dispăruseră. Care dracu o fi umblat cu ele? N-aveam decât să mai fac un drum sau să iau ţigara cu mine şi s-o pip în budă. După aia trebuia să aerisesc o juma’ de ceas, că bătrânii aveau nas de copoi. Că pătrunjel, oricum trebuia să mestec… În curte am dat peste Daniel. Se şi instalase la umbră, în şezlong, cu Cireşarii în mână.

- Mi-ai spălat echipamentul? l-am întrebat puţin suspicios din cauza dispariţiei ţigărilor.

- Ce, bă Mihai, te zic la mama!

- Ciocu’ mic şi joc de gleznă, că dacă mă supăr…

- Nu sunt eu sluga ta!

- Da, băieţaş? Bineee.

De câte ori foloseam tonul ăsta avea efect.

- Ai meci astăzi? mă întrebă împăciuitor. Eu nu ziceam că nu-ţi spăl tricoul, dar am rămas fără bani şi vreau să merg la film cu Mircea.

- Mircea vine la meci. Dacă te-a băgat în seamă o dată, acuma crezi că are chef mereu să meargă la filme cu grupa mică… Şi chiar nu văd care este legătura între spălatul echipamentului şi faptul c-ai rămas fără bani.

- Vrei să-ţi spăl şi teneşii? Nu cred c-o să se usuce…

M-am gândit că avea să vină Zoe:

- Spală-i. I-auzi: ce ştii despre chibriturile din magazie?

- Care?

Dialogul cobora pe panta cunoscută. Probabil nu ştia nici măcar la ce magazie mă refer. Dar după graba cu care a venit să-mi adune lucrurile din cameră, am dedus cine subtilizase trusa mea de fumat.

De fapt, dacă-mi aduc bine aminte, nici n-am apucat să mai fumez în dimineaţa aia. Se întorsese bunicul de la piaţă şi m-a rugat să-i car apă să ude florile. N-am zis nu, fiindcă aveam la rândul meu nevoie de o mică finanţare… După ce se termina meciul, poate mergeam cu Zoe la un cico.

Tot cărând la stropitori pline, mă bucuram că nu plouă; atunci s-ar fi amânat totul. Pe la doişpe, când era căldură la maxim, Mircea a ieşit la plajă pe terasă. În curtea lor locuiau mai multe familii şi ştiam că face asta special ca s-o enerveze pe domnişoara Florica. Ea era o tipă de patruşcinci de ani, virgină şi foarte mimoză. Nu suferea să vadă corpuri goale. Nu suferea să stăm la taclale pe scările ei, că le murdărim. Nu suferea să jucăm badminton în curte, că stârnim praful etc., lista era nesfârşită, pentru că tot ce-o înconjura pe domnişoara Florica trebuia să fie moral şi antiseptic. Nu se mai gândea însă la morală când otrăvea câinii şi pisicile din cartier: erau purtătoare de microbi, pe care dânsa îi vedea chiar şi cu ochiul liber.

Atunci, probabil că trebuia să se întoarcă de la serviciu, ( era asistentă medicală la oftalmologie, lucra cu organe cât se poate de cuviincioase), de aceea o aştepta Mirciulică aşa de expus:

- Mirceo! Te zice, mă, baba la maică-ta!

- Hi, hi, hi! Să vadă şi ea cum arată un bărbat.

- Vii după masă la meci?

- Păi cum ? Eu să lipsesc? Bine că nu plouă!

Da, bine că nu ploua, mi-am zis din nou, turnând apa la rădăcinile unei tufe de trandafiri în timp ce priveam cu nerăbdare spre gara mică.

Peste drum de casa noastră, de cealaltă parte a şoselei, începeau şanţurile cetăţii, locul unde din copilărie nu aveam voie să ne jucăm. În ciuda tuturor interdicţiilor, acolo îşi făcea veacul toată băieţimea din cartier. În spatele gării unde oprea mocăniţa, începea un teritoriu de vis. Terenul mare, acoperit cu iarbă şi înconjurat de sălcii imense, era locul unde se disputau meciuri. În dreapta „stadionului” era pârtia naturală de pe care ne avântam iarna cu săniile. (Eu, nu, că depăşisem vârsta.) În stânga, în peretele de apărare al cetăţii, erau cele trei intrări în subterane. Catacombele erau straşnice! Făcusem o regulă cu băieţii în privinţa lor: cea din dreapta, pentru pipi; cea de la mijloc, pentru explorări, cea din stânga dacă venim cu vreo gagică… Primele două îşi arătaseră utilitatea; a treia, nu. M-am gândit că în acea zi, lucrurile vor sta altfel… Şi totuşi, nu se cade! mi-am zis hotărât, nu mi-o puteam închipui pe Zoe în catacombă, era prea infect pentru ea. Pereţii din cărămidă roşie păreau căptuşiţi cu imense plase de păianjeni peste care se aşternuse praful; praf gros era şi pe sub tălpi, iar lumina de la intrare se estompa treptat, cedând întunericului. Dinspre adâncurile catacombelor venea un aer călduţ şi stătut ca respiraţia înceată a unui animal adormit. Se organizaseră câteva misiuni de explorare a acestor tuneluri, dar toţi se lăsaseră păgubaşi, mai devreme sau mai târziu. Curiozitatea, dorinţa de-a găsi comori aduseseră mai multe echipe în decursul timpului. N-au descoperit niciunii nimic. Kilometrii întregi de tuneluri fără ieşire. Fuseseră atribuite romanilor, dacilor, călugărilor franciscani şi, mai nou, extratereştrilor. S-a încercat desenarea unor hărţi, dar imposibilitatea celor de jos de-a comunica în vreun fel cu cei de deasupra, n-a dus decât la nişte mâzgălituri fără sens.

Fără sens păreau şi tunelurile, mi-am continuat gândul adăpând stratul de crini imperiali. Unde duceau? Cine intra, trebuia să iasă prin acelaşi loc. Era un adevărat labirint! Nu se găsise vreo cale de comunicare între tunelurile de la noi de la stadion şi gurile de intrare de la crama cetăţii, asta ca să nu mai pomenesc despre celebra catacombă din pădurea de pe Mamut, de la Fântâna Hoţilor. Se auziseră zvonuri că ar exista intrări şi din curtea catedralei catolice, ba chiar Iancsi ne şoptise cum a văzut el preotul coborând nişte scări ciudate după ce ridicase o trapă din spatele confesionalului… Păi, da! Poate de aceea ni s-a părut că auzim sunet de orgă când am înaintat cu lanternele aprinse în catacomba cu numărul doi… Doamne! Ce ne-am mai distrat şi atunci! Tibi luase un ghem de sfoară să-l deşire ca să nu ne rătăcim, c-aşa citise el despre o tipă, Ariadna, probabil era greşeală de tipar, normal că era Adriana. Ideea nu era rea, doar că după o sută de metri sfoara s-a terminat şi ne-am întors. După modesta mea părere, nu doar catedrala catolică avea de-a face cu treaba asta. Fratele Arsenie de la catedrala ortodoxă a Reîntregirii zâmbea subţire când se vorbea de subterane… Sau cel puţin aşa susţinea o colegă de clasă care avea mult curaj şi mai intra să se închine.

Eu însă ştiam despre tuneluri ceva în plus. Bine, ştia şi Daniel… Într-o vară ne alergam prin curte ca să ne stropim cu furtunul, iar frate-meu şi-a căutat scăpare în pivniţă. L-am urmărit şi l-am prins, evident. Apoi ne-am făcut de lucru pe acolo. Trebuie să spun că pivniţa era foarte mare, altfel compartimentată decât casa. Mi-am adus aminte că aveam nevoie de o cheie la bicicletă şi-am căutat-o pe bancul de scule. Daniel, că nu ştiu ce aude în camera alăturată. Ne-am dus să vedem. De după un raft se auzeau voci, dar foarte îndepărtat. Ni s-a părut ciudat, pentru că până la beciurile vecinilor erau cel puţin treizeci de metri. Probabil vocile veneau de sus, din sufragerie, ne-am zis. Atunci am observat arcada din spatele raftului. Când ne uităm mai bine, era o trecere închisă cu scânduri. Am dat totul la o parte, am smuls bariera, şi-am descoperit un tunel. Tare mult doream să-l explorăm! Am făcut câţiva paşi: parcă zăream o lumină. Tunelul cotea brusc, iar după colţ, surpriză! Lumina creştea treptat, terenul cobora spre adânc. Vocile se desluşeau, dar fără să sporească în intensitate şi se mai auzeau, foarte straniu, valuri. Ne-am întors înfioraţi. Bunicul ştia despre catacomba din pivniţă, dar a râs de noi şi-a spus că ducea direct în conducta magistrală de canalizare a oraşului. Am stabilit că ăsta era doar un pretext şi ne-am amintit de zvonul înfiorător că unele capete de tunel ies în Tăuşor, lacul fără fund de la marginea urbei.

Acum îmi dau seama ce ciudat este că tocmai în ziua aceea m-am gândit la tuneluri…

Cu mintea dusă la adâncimile Tăuşorului am constatat că apa de ploaie strânsă în butoiul de la colţul casei s-a terminat. Terminată era şi munca mea pe ziua respectivă! M-am dus pe lângă bunicul care îi citea bunică-mii ştirile din ziar. I-am anunţat că terminasem şi-am început să laud frumuseţea florilor şi a grădinii în general, până când bătrânii, înduioşaţi, mi-au dat douăzeci de lei. Bani de film şi de cofetărie! Zoe avea să fie tratată ca o regină, aşa cum merita de altfel, viitoarea mea soţie. Da, pe vremea aceea eram sigur c-aveam să mă însor cu Zoe. Îmi şi făcusem planuri în cap despre cum aveau să decurgă lucrurile: terminăm liceul, intrăm la facultate şi ne căsătorim imediat, că ar fi fost mai rentabil să luăm o cameră în căminul de familişti… cel puţin auzisem asta de la nişte băieţi mai mari.

Restul timpului până la meci mi l-am petrecut supraveghindu-l pe Daniel care îmi călca echipamentul şi nu s-a ars decât de două ori… Apoi s-au întors ai mei de la muncă şi-am mâncat, iar eu le-am dat de înţeles că voi lipsi restul zilei. Mama mi-a zâmbit şi mi-a strecurat zece lei, tata a făcut câteva referiri generale la iresponsabilitatea tinerilor, dar m-a chemat în dormitor şi mi-a dat şi el un pol, aşa, fără să ştie mama… Supergeneroşi babacii, mi-am zis şi chiar atunci am auzit ţipătul indignat al domnişoarei Florica ce dăduse cu ochii de slipul lui Mircea. Îmi părea rău că ratasem faza, dar când mi-am numărat fondurile am constatat că pot s-o duc pe Zoe la Roşu şi Negru, cea mai mişto cofetărie din oraş. Se făcuse patru şi-am tulit-o în viteză spre gara mică. Daniel îmi căra o sacoşă cu haine de schimb, că doar nu se făcea să plec cu Zoe în echipamentul transpirat!

Acolo, băieţii se adunaseră deja. Erau Tică, Dorin, Iancsi, Mircea şi Csobi; restul echipei ajungea mai târziu, că locuiau toţi în cetate. Priveam în jur cu speranţă: când avea să apară Zoe? N-am aşteptat prea mult. Şi-a făcut apariţia într-un grup de cinci fete, spre deliciul băieţilor care le-au primit cu aplauze. Meciul începea să aibă miză! Imediat au început să coboare în şanţuri, venind în şir indian, malacii de la Militar, adică militaurii.

Dorin, fiind căpitanul nostru, a dat mâna cu al lor; au inventariat formaţiile: eram toţi în păr. S-au fixat porţile, s-a dat cu banu, am picat bine, că lor le venea soarele în ochi, când, deodată, pe poteca abruptă, coborând şontâc, îşi face apariţia bunica lui Mircea.

Era de groază baba! La ora cinci, în mod invariabil, Mirciulică trebuia să soarbă o ceaşcă de cafea cu lapte, la gustare, ca să-şi asigure necesarul de calciu. De câţiva ani bietul Mircea protesta împotriva acestei măsuri, dar bunica se arăta a fi de nestăvilit, mai ceva ca Ana lui Manole. Îl găsea pe Mircea peste tot, iar când acesta ieşea din raza ei de acţiune, îi punea „biberonul” la pachet şi îl suna pe la prieteni ca să-i amintească de gustărică. Noroc că buni era cam surdă, altfel l-ar fi auzit pe Mircea exclamând cu năduf: „Băga-mi-aş bani la CEC! Ziceţi, bă, că nu-s aici!”după care a roit-o pe bune să se salveze într-una din gurile de tunel. Am început meciul cu o rezervă în locul său, că ce era să facem? Baba a înconjurat terenul de mai multe ori holbându-se prin sticla groasă a ochelarilor şi, înţelegând că nu e chip să dea de Mirciulică, a plecat bosumflată. Noi am terminat partida în formaţia respectivă, pentru că rezerva tocmai ne marcase un gol. La pauză l-am strigat pe titular, dar, cum n-am primit niciun răspuns, am tras concluzia că renunţase la meci şi plecase.

Am intrat în „vestiar” să mă schimb de haine, l-am recompensat pe Daniel cu zece lei pentru osteneală şi-am ieşit afară fercheş încercând să-mi netezesc părul transpirat. Nu vedeam în faţa ochilor decât pe Zoe. Dilema era următoarea: aveam sau nu s-o iau de mână? Ocazia s-a ivit atât de firesc, încât am zâmbit plin de încredere: trebuia s-o ajut să urce poteca ( pe care bunica lui Mircea o urcase fără probleme), dar Zoe a acceptat mâna mea întinsă ca pe ceva natural. Pe-urmă, nu i-am mai dat drumul. Se făcuse o căldură leşioasă, deşi cred că trecuse de şase. Soarele, scăpătând dincolo de dealul înalt al cetăţii, arunca umbre piezişe şi lungi, colorând aerul în violet. Palma îmi transpira rău de tot, dar nici nu mă gândeam să-i dau drumul mâinii micuţe pe care o ţinea prizonieră. Am băgat de seamă cu coada ochiului că Zoiei i se lipise bluza albă de piept, dezvăluind ceva ce nu mai văzusem. Mi s-a uscat gâtul şi mi s-a părut că ne mişcăm plutind ca prin apă, turnul palatului Ghizela unduia, iar cadranul ceasului din vârf se lichefiase scurgându-se pe zid ca într-o poză pe care am văzut-o într-un almanah. Atunci am avut un sentiment inexplicabil de bine, de fericire: eram victorioşi la fotbal, Zoe mă iubea şi, plutind prin lumina colorată ne îndreptam spre Roşu şi Negru eu cu viitoarea mea soţie…

Am ajuns acasă seara, destul de târziu, fiindcă după ce o condusesem pe Zoe m-am abătut prin centru, pe la magazine, ca să mai privesc a nu ştiu câta oară ghetele cu crampoane de la „Foto, Muzică şi Sport”. Ziua mea trecuse şi nu le primisem; poate la Crăciun… Mama a ridicat din sprâncene văzându-mă, apoi mi-a pus în faţă o farfurie cu chiftele. Grozave chiftele făcea mama! Deşi se mai simţea gustul de salam ieftin şi de soia, reuşea să le dea o savoare anume cu usturoi, cartofi şi morcov, cu ceapă prăjită şi pâine înmuiată în lapte, ca să iasă mai multe. Am suspinat din adâncul inimii şi mă pregăteam să-i povestesc rezumatul zilei, pentru că îi plăcea teribil să-mi asculte aventurile. Atunci am auzit soneria de la poartă.

- Doamne, Mihai! Cine să fie la ora asta? Vino cu mine că mi-e urât pe alee până la stradă.

Am însoţit-o muşcând dintr-o chiftea. În poartă era doamna Jula, mama lui Mircea, şi bunică-sa, foarte îngrijorate amândouă că băiatul nu venise acasă nici măcar la acea oră înaintată.

- Şi el nu face din astea! tot repeta maică-sa frângându-şi mâinile.

- Astăzi nu şi-a băut cafeluţa. preciză bunică-sa amănuntul relevant.

Le-am dat asigurări că nu ştiu nimic de Mircea. Venise la meci, dar plecase până să înceapă. Nu, nu ştiam de ce, minţii cu seninătate. Doamna Jula se mai sfătui cu mama despre momentul cel mai potrivit de-a anunţa miliţia, apoi plecară. Într-adevăr, mi-am zis în sinea mea, Mircea nu făcea chestii nasoale.

- Mihai, mă luă mama în primire, mie ştii că poţi să-mi spui. Ce-i cu Mircea?

I-am povestit cum fugise de cafeaua cu lapte, după care nu-mi mai aminteam decât de victoria la fotbal şi de Zoe. În ciuda protestelor mele, a sunat-o imediat pe doamna Jula. Bineînţeles că mărturisirea mea n-a fost de mare ajutor nici în seara aceea, nici în zilele următoare, repetată în faţa părinţilor, curioşilor, organelor de miliţie şi de secu. Casa familiei Jula a fost percheziţionată de mai multe ori, domnul şi doamna au fost chemaţi să dea declaraţii peste declaraţii. Concluzia organelor de anchetă a fost că Mircea fugise peste graniţă. Ai mei discutau indignaţi despre această aberaţie când credeau că noi nu-i auzim. Daniel recunoscu cu glas tare ceea ce bănuiam şi eu fără să spun: Mircea ori s-a rătăcit în catacombe, ori l-au răpit ăia de fac parizer din copii şi hârtie igienică.

- Ce prostii! l-am apostrofat pe un ton superior, dar în gând i-am dat dreptate; circula de ceva vreme zvonul cu răpirea copiilor…

După o jumătate de an a murit bunica lui Mircea. După alţi doi ani, maică-sa a băgat divorţ, deşi nu prea dădea bine la partid, după cum susţinea tata.

Între timp, intrasem la facultatea de construcţii, mă pregăteam s-o cer pe Zoe, cu toate că mama spunea că ne pripim, iar tata nici nu ştia, cu alte cuvinte am uitat de Mircea.

Iar scurgerea timpului nu făcea decât să estompeze şi mai mult orice fel de amintire. Am trecut de prima sesiune fără să pic niciun examen; asta era condiţia pe care mi-o impusesem ca să trec la fapte cu iubita mea. N-o mai lungesc acum, treaba e că Zoe a preferat un medicinist, cu o uşurinţă care m-a făcut să deduc că prietenia de câţiva ani cu mine nu avea nicio valoare pentru ea. Ca să nu par rănit, (am şi eu orgoliu, nu?), am agăţat-o pe Liliana care părea dispusă pentru orice. M-am însurat că venea barza şi nu mai aveam încotro, apoi s-a născut fiu-meu şi mi-am zis că mi-am aflat rostul. M-am lăsat de facultate, că nevastă-mea era geloasă că plec la Cluj şi ea rămâne cu copilul. Mama n-o putea suferi şi-o înţepa amintindu-i că cel mai bun remediu ar fi fost să intre şi ea la facultate, că oricum, cu liceul teoretic, nu-i întrevedea vreun viitor. Am venit acasă, m-am angajat pe-un şantier, partidu’ ne-a dat un apartament, iar Lili vindea la tonetă. Era un fel de tihnă în toate astea, dar şi un fel de regret. Ei, m-am cam întins cu vorba, acum să spun de Mircea.

La un an după revoluţie, într-o după-amiază pe când îmi exercitam talentul la bucătărie în acord cu noua democraţie şi egalitate dintre femei şi bărbaţi, pe sinuoasele valuri ale Lambadei ce se revărsa din Radio în blue-jeans, mă sună mama. Eu, cum am zis, stăteam în cetate, la apartament.

- Mihai, zise cu o voce sugrumată, ai auzit? L-au găsit pe Mircea!

- Care Mircea?

- Cum, care? Mircea Jula.

- Unde-a fost? Cred că maică-sa…

- Da, să vezi ce mai plânge maică-sa!

- Şi unde-a fost? A fugit cum ziceau securiştii? S-a călugărit sau ce?

- Păi, el zice c-a fost în tuneluri…

- În catacombele cetăţii?

- Da.

- Bine. Hai, că trec după masă pe la voi şi poate-l văd şi eu.

Săraca mama! Începuse cam repede să fie derutată de valul de schimbări şi nu pricepea exact totul.

- Ştii, Mihai, e un aspect… eu l-am văzut pe Mircea după ce-a venit acasă. L-au găsit când au săpat în faţa catedralei ca să instaleze arteziana aia de vorbesc toţi de ea… Au dat de o cameră subterană şi înăuntru… Mircea; stătea pe-un cufăr putrezit. S-au crucit muncitorii şi trecătorii, ba au ieşit şi popii din cele două biserici să vadă minunea, după ce le-a spus poliţiştilor cine este şi-au priceput că e dispărut de atâta vreme.

- Ei, tu, mamă, făcea şi el mişto de autorităţi, a zis să-şi facă intrarea… aşa…

Mama părea să nu ia în seamă întreruperea şi nici tonul superior al vocii mele.

- Îţi dai seama că s-au luat de el că ce face acolo şi-aşa mai departe. El era fericit că l-au auzit şi l-au salvat, fiindcă zicea că-şi pierduse speranţele, de când aşteaptă.

- Mamă, da’ au trecut şapte-opt ani… Nu-ţi dai seama ce spui? Să fim rezonabili…

- Mircea povestea că a trecut o zi şi-o noapte.

- Mămico, fără supărare, cred că e ceva ce ţi-a scăpat; trec pe la voi. Acum mă duc să termin papricaşul şi dau puţin cu aspiratorul până să vină Lili. Te pup, sărutmâna!

Şi m-am dus să-l văd pe Mircea. Aveau casa plină de rude şi curioşi. Nişte reporteri de la televiziunea locală tot încercau să facă transmisii, una de se recomanda clarvăzătoare îşi dădea ochii peste cap prin antreu, un gazetar lua notiţe şi se ştergea într-una de transpiraţie. Doamna Jula m-a poftit să intru cu obrajii muiaţi de lacrimi.

- Mirciulică, mamă, e Mihai.

Mi-am zis că mai lipseşte bunicuţa cu cafeluţa. Ce-l tot cocoloşeau atâta? Nu-i de mirare că-şi luase omul lumea în cap! Am intrat în camera unde, liceeni fiind, ascultam la magnetofon Rolling Stones, unde ne copiam temele la mate şi unde încingeam aprige partide de poker sâmbătă noaptea.

Mircea stătea în fotoliul lui de la fereastră. Văzându-l, am înţeles. Am priceput ce nu putea mama să rostească, m-am lămurit ce căutau acolo reporterii, televiziunea, clarvăzătoarea şi curioşii: Mircea avea tot şaişpe ani.

Ne-am simţit amândoi grozav de stânjeniţi fără să ştim de ce. O ţinea pe a lui: se rătăcise fugind de buni şi stătuse în tunel până au venit salvatorii. Ce se întâmplase cu noi? Iar noi îl întrebam ce se întâmplase cu el…

Am plecat înciudat şi, nu ştiu de ce, furios. Mă grăbeam să-l scot pe Adi de la cămin, că Lili mereu se plângea dac-o lăsam singură cu copilul. Urcam dealul cetăţii pieptiş, călcând cu necaz pe drumul pavat cu piatră cubică, ştiind că undeva dedesubt, în adânc, acel Ceva ce-l păstrase pe Mircea tânăr era încă acolo, misterios şi de neatins ca timpul ce nu se mai poate întoarce.

miercuri, 28 iulie 2010

marți, 13 iulie 2010

DOCHIA



-Mămico, spune-mi o poveste!

-Promiţi că apoi te culci şi nu mai ceri încă una?

-Promit.

-Ce poveste vrei să-ţi spun, Măriuţo?

-Hm… Pe aceea cu baba Dochia.

-Baba Dochia şi-a trimis nora după mure în plină iarnă…

-Mamă, era tare rea femeia asta! Să ceară mure iarna! Şi numele Dochia e urât. Chiar e nume de babă.

-Nu, numele este frumos, după cum e omul care-l poartă.

-Păi vezi? Dochia era rea.

-Hai să-ţi spun altă poveste. A fost odată într-un orăşel mic şi sărac o femeie pe nume Dochia. Trăia alături de omul ei zile bune şi senine, deşi mai aveau lipsuri. Erau fericiţi, fiindcă Dumnezeu le dăruise o fetiţă frumoasă şi gingaşă ca un pui de turturea.

-Cum o chema pe fetiţă?

-Maria o chema. Dochia îşi îngrijea odorul, o alăpta, o plimba şi era mândră cum nu se poate.

De când se născuse Maria, şi Iancu, soţul Dochiei, mergea mai cu drag la muncă. Zicea că are pentru cine strânge zestre.

Într-o zi, pe când întindea la uscat scutecele fetiţei, Dochia a văzut trecând pe stradă nişte vecine. Când le-a întrebat de vorbă, ele au spus cu tristeţe că sunt grăbite, că merg să cheme pe doctor la Gherghina, că trage să moară. Mult s-a speriat Dochia auzind. Cum era să moară Gherghina, că doar era tânără, avea şi ea o pruncuţă acasă. „Tifos.” Au spus vecinele plecând.

Spre seară, după ce s-a întors Iancu, iar Maria a adormit îngereşte în leagănul ei, Dochia a plecat să viziteze pe vecina bolnavă. În vremea aceea oamenii erau mai buni şi-l cercetau pe cel aflat la necaz.

A găsit-o pe Gherghina scăpată de moarte, fiindcă venise doctorul cu medicamente, dar tot era foarte rău.

-Ce boală e tifosul?

-Boală rea, mamă. Bucuroasă că până la urmă Gherghina avea să se facă bine, Dochia ieşi în tindă cu gândul de a pleca. Atunci a auzit un plânset într-una din odăi. E plânsul acela ce face inima mamelor să tresară, e puiul ce cheamă ajutor.

-Cine plângea?

-Fetiţa Gherghinei. Tatăl ei uitase de ea, în disperarea că-şi pierde nevasta. Micuţa plângea de foame. Dochia l-a chemat pe om şi s-a oferit s-o alăpteze ea, până găseşte el lapte sau până s-o face bine mama ei.

-Nu putea să cumpere?

-Ba da, dar era mai greu, că nu erau prăvălii ca astăzi. Şi uite aşa, după ce-şi hrănea copilul ei, Dochia fugea pe stradă la vale şi sătura şi pe al vecinei. Mult

i-a mulţumit Gherghina când s-a făcut bine!

După puţin timp însă, nenorocirea s-a abătut asupra bietei Dochii. Fetiţa ei surâzătoare, cu ochi albaştri ca cicoarea s-a îmbolnăvit. Ce n-au făcut sărmanii părinţi s-o scape! Zadarnic însă, mititica de ea se prăpădi. A fost jale mare. E trist când moare om bătrân, d-apăi când ia moartea copilaş fără păcat?

Ce-a mai plâns Dochia! „ Ce te faci, Dochio?” O întrebau vecinele uimite de atâta durere. „Ce să fac? hohotea femeia, Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat!”

Zicea lumea c-o să înnebunească Dochia. Iancu, vezi, bărbat, n-avea lacrimi să plângă. Toată durerea s-a făcut bolovan în inima lui, bolovan de ură. O acuza pe femeie că din cauza ei a murit fetiţa; că s-a dus la vecina bolnavă şi-a adus boala acasă.

De-atunci n-a mai avut zile bune cu bărbatul ei. El a început să bea şi s-o bată.

-N-au mai avut alţi copii?

-Nu. Am apucat s-o cunosc şi eu pe Dochia. Aveam patru, cinci ani şi mama mă învăţase să-i sărut mâna când o întâlnesc. Lumea şoptea că e sfântă.

-De ce?

-Ştiu eu? Faţa ei se înseninase de la o vreme, vorbea domol şi nu pleca om nemiluit de la poarta sa. Apoi s-a petrecut dintre noi…

-A murit?

-Da. Vorbeau femeile că nu s-a pomenit mort mai frumos. Era în iulie, pe căldură, iar Dochia întinsă pe catafalc răspândea bună mireasmă.

-De unde ştii toate astea?

-Mi-a povestit şi mie mama. E o poveste adevărată.

-Eşti sigură?

-Da. Eu sunt fetiţa pe care a alăptat-o...

duminică, 11 iulie 2010

LIBER ARBITRU...



... aici.
Ciprian Măceşaru, mulţumesc!

PLEC!

N-am ce face, dragi prieteni, cred că voi începe să lipsesc de pe aici! Eu locuiesc la ţară şi, conform ultimelor indicaţii de la dom' preşedinte, e cazul să-mi fac singură pâinea... Aşa că, la sită şi covată cu mine! Mai întâi îl voi trimite pe soţul meu să zidească un cuptor, că tot a absolvit două facultăţi. Apoi mă apuc de treabă, ne coacem pâinea acasă!
Deşi, dacă mă gândesc, am putea mânca şi mămăligă. Sau turtă.
Sau am putea să nu mai mâncăm deloc. Măcar atâta să facem şi noi pentru ţară...

marți, 6 iulie 2010

Adio, arme!

Pe la prânz am vizitat blogurile prietene şi am lăsat comentarii. Am răspuns comentariilor pe care le-am găsit pe blogurile proprii.
După o pauză am parcurs din nou blogroll-ul, căutând eventualele răspunsuri. Nu doar că acestea nu existau, dar nici măcar unul din comentariile mele nu apăruse, deşi le-am postat corect, le-am văzut "cu ochii mei" înainte de-a părăsi pagina respectivă.
În această tristă situaţie se află şi pisica Missouri, care nu se consolează uşor.
Am impresia că de acum, dacă nu se găseşte cineva să mă salveze, voi deveni foarte paşnică şi tăcută.
Adio, comentarii!

vineri, 2 iulie 2010

Sfârşit


Uşa rămăsese larg deschisă şi niciunul din ei nu s-a deranjat s-o mai închidă. De afară venea şuierul uscat al vârtejului. Înăuntru, Monica ascultă siderată suspinele bărbatului de alături. Niciodată nu-l mai auzise plângând. Era un plâns aspru ca un lighean târât pe duşumele. I-ar fi plăcut şi ei să plângă, dar se părea că în interiorul inimii sale sau al creierului sau al altui loc de origine al lacrimilor domnea aceeaşi uscăciune ca afară.

- Şi mie îmi curge sânge din nas. constată Sergiu.

- Da? Credeam că plângi. Că plângi după Roxana. Probabil iubirea vieţii tale…

- Nici vorbă! Ai auzit că n-am acceptat să divorţez. Dar cred că eşti de acord cu mine că dacă exista un copil, era firesc să mă implic, să ne implicăm…

- I-auzi la el! Sergiu, copilul tău cu altă femeie nu este copilul nostru. Nu ştiu ce ţi-ai imaginat. Vreo scenă idilică de film american în care două cupluri cresc un copil comun plini de înţelegere şi duioşie ca într-o familie lărgită?

- Dacă noi nu l-am avut pe-al nostru…

- Sergiu, în tinereţe erai prea preocupat de carieră, prea avid de bani, adu-ţi aminte; de-asta nu l-am avut pe-al nostru. Dar ştii? Acum sunt fericită că n-am avut copii.

- Ce târâtură! Să joace la două capete! M-a minţit…

Monica surâse de pretenţia lui Sergiu de-a fi el singurul mincinos, apoi conştientiză cât de rău se simţea. Suferinţa fizică fusese eclipsată de frustrare şi furie. „Gelozie” era termenul pe care-l evita. Nu voia să admită că fusese geloasă; asta ar fi însemnat că are faţă de Sergiu un sentiment de posesie, ceea ce la femei e aproape similar cu a iubi.

- Te iubesc, Monica, întotdeauna te-am iubit. toarse bărbatul ca un ecou.

- Da, în felul tău m-ai iubit. Dar n-ai fost niciodată îndrăgostit de mine.

- Iar începi cu subtilităţile astea de roman ieftin? Hai să încercăm să dormim. Poate o să fie mai simplu aşa.

Mâna îi era o bucată de carne străină, ca un transplant nereuşit. Îi atârna din umăr precum aripa unui înger căzut. Monica încercă s-o maseze, dar durerea era prea mare. Nu merita. Nimic nu mai merita. Închise ochii şi se gândi că toată viaţa ei avusese gustul minunat al unei bucăţi de hârtie mestecate îndelung. Dacă era să fie sinceră cu ea însăşi, trebuia să admită că uitase să trăiască. Acum îi pocneau urechile. Când plecau verile în călătorie la bunici, pe şoseaua cu serpentine ce străbătea dealuri şi văi, îi pocneau urechile în felul acesta. Şi s-a mai întâmplat o dată, în teleferic, da. Însă de data asta nu era plăcut, fiindcă nu ştiai ce-o să urmeze. O scutură un frison. Îşi strânse bluza de trening mai aproape de corp. Dintr-un buzunar o înghionti un obiect mic. Era briceagul tatei, briceagul din război. Monica îşi zise că briceagul e tovarăşul ei, prietenul ei de pe urmă. Îl luă în palmă. Ce noroc că dreapta o avea teafără! Se gândi că briceagul aşteptase în buzunar cu răbdarea unei mici celule canceroase. Trec ani de zile până apare factorul declanşator. Stătuse ascuns prin sertare, sau la vedere, pe tăblia bufetului, sau în buzunarul tatei. Ascuns, dar prezent în viaţa lor. Când întinsese mâna să-l ia, se crease între ei o legătură. Ultimul obiect pe care avea să-l folosească. Prietenul ei. Celula care se hotărăşte dintr-o dată să se multiplice şi să crească, să se transforme în tumoare, în ceva important despre care toţi vorbesc. Briceagul ştia că venise vremea lui.

„Asta e tot?” se întrebă. „Da” venise răspunsul. „N-a fost cine ştie ce”.

Femeia ştiu că avea să moară în următoarele ore. Cu toate astea, ceea ce simţea era numai curiozitate. Se întrebă dacă viaţa ei, aşa cum a fost, i se va derula prin faţa ochilor, dacă în ultima clipă, clipa care ucide, va reuşi să înţeleagă sensul lucrurilor cu acea înţelegere supraumană… Nu putea să moară râzând, nu de data asta când se părea că nu doar lumea ei murea odată cu ea, ci chiar lumea întreagă se prăbuşea spre cer.

Dar nici nu voia să se recunoască învinsă. Dădu drumul din palmă briceagului cu plăsele de os. Închise ochii şi aşteptă. Nu putea să râdă, dar ar fi vrut să fie ca trestia…

… ca trestia gânditoare pe care Universul întreg n-o poate frânge. „Nu mi-e frică.” hotărî dintr-o dată. „Şi vreau să fiu lucidă, conştientă până în ultimul moment. N-o să mă mai înspăimânte nicio grozăvie. Voi ignora orice durere.”

Se ridică de pe lădiţa pe care-şi petrecuse ultima săptămână şi porni spre uşă.

- Unde te duci? o interpelă Sergiu.

- Mă duc în casă. Nu mai vreau să stau aici. Dacă vrei, vino şi tu.

Fără să privească în urmă, ieşi. Afară o lovi forţa de aspiraţie a vârtejului. Monica strânse din ochi şi încercă să privească în sus. Orbită de praf, reuşi să întrezărească oroarea de pe cer. Bolta fusese spartă dar, în loc să cadă spre ei toată recuzita făpturilor cereşti, ei se prăbuşeau spre cer, supţi de atracţia magnetică întocmai ca nisipul unei clepsidre.

- Haide, şopti Sergiu apucând-o de braţ.

„Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber” surâse ea în sine.

- Da, hai la tata! îi răspunse pe-un ton ce se voia optimist. Să fim împreună la noapte.


miercuri, 30 iunie 2010

PÂCLĂ... A Şaptea Zi



Era vocea unei femei. O femeie care pretindea să fie recunoscută de Sergiu, soţul ei. Monica se scutură de fiorul mut trimis de acel al şaselea simţ feminin: intuiţia. Nu era bine. Nu era deloc bine. Ei nu aveau nicio femeie înrudită în viaţă. Nu putea fi mama, sora, verişoara, cumnata niciunuia din ei.

Cu toată ceaţa întunecată ce învăluia pivniţa, Monica îl văzu pe bărbatul său fâstâcindu-se. Apoi vorbi cu un glas neutru, calp de emoţie:

- Cine sunteţi, vă rog?

„Dar el ştie cine e!”

Vocea de afară întârzie un moment:

- Doamna Monica e şi ea înăuntru? Sunt Roxana, vecina de peste drum. Am nevoie de ajutor, vă rog!

- Desigur, un moment! jucă el mai departe mica piesă de teatru.

Monica începuse să respire iute, aproape că inima i-o lua înainte bătând nebuneşte. Avea aceleaşi sentimente pe care i le-ar fi stârnit descoperirea inopinată a unui şarpe înfăşurat pe picior în timpul unei paşnice plimbări prin grădină. Îl urmări pe Sergiu căutându-se prin buzunare. Îl urmări când acesta se întoarse spre colţul său de sub fereastră şi căută ceva pe raftul de alături. Îl urmări cu tensiune crescândă pe când el aprinse în sfârşit lumânarea şi cercetă atent locul din jur. Şi-i captă privirea ca şi cum ar fi prins din zbor un pumnal când el se întoarse spre ea şi-i zise:

- Dă-mi-o, Monica!

Era rândul ei să-şi joace micul rol.

- Ce să-ţi dau?

- Lasă prostiile şi dă-mi cheia. Trebuia să-mi dau seama că e la tine.

- Nici pomeneală! Am scăpat-o pe aici pe undeva. Caut-o!

- Monica!

Nu mai era vocea de dinainte; acum vocea lui avea tonalitatea obişnuită, plus o doză bună de nervi striviţi sub cerul gurii.

- Vă rog, doamna Monica, mă simt cam rău. veni rugămintea de afară.

- Monica, încă te rog cu frumosul, dă-mi cheia.

Însă Monica experimenta beţia de-a trăi periculos; a i se opune lui Sergiu o încânta, întocmai cum o încânta pe vremuri, în copilărie, să-şi treacă palma peste flacăra lumânărilor.

- Nu ţi-o dau. De ce vrei să deschizi?

- Afară e o femeie care cere ajutor! făcu el cu exasperare.

- Da? Pe tatăl tău, bătrânul care a riscat şi-a ieşit să ne aducă apă, doreai să-l eutanasiezi…

- Am făcut un raţionament greşit, na!

- Şi dacă-l puneai în aplicare? De ce este această femeie atât de importantă încât nici nu mai contează că vom contamina încăperea pentru ea?

- Monica, ţi-ai pierdut simţul realităţii, ţi-ai pierdut memoria, ce naiba? E Roxana! Vecina de peste drum…înţelegi?

- Nu.

Roxana-Vecina-De-Peste-Drum era o brunetă frumoasă. Femeile ştiu şi ele să recunoască frumosul dintr-o singură ocheadă. Monica ştia că Roxana e tânără, frumoasă, educată şi, înainte de toate, singură. Măi, măi! Cum să nu vrei s-o ajuţi? Mai ales dacă eşti un doctor plictisit de nevastă?

- Monica, îţi spun pentru ultima oară: dă-mi cheia. Femeia de afară are nevoie de ajutor.

- De-abia mai respir! îl susţinu vocea.

- Se pot întâmpla lucruri rele. continuă Sergiu vorbind abrupt de parcă ar fi mestecat surcele în dinţi.

- Da? întrebă Monica insinuant. Cam ce fel de lucruri, hm?

- Ca de pildă, vin şi-ţi rup mâna în care ţii cheia aia blestemată…

- Pentru o străină! Sergiu, ţi-ai pierdut simţul realităţii, ţi-ai pierdut memoria, ce naiba? îl parodie ea. Eu sunt soţia ta, adu-ţi aminte. Pentru ca noi să „supravieţuim”, sper că ai sesizat ghilimelele, era să-l rezolvi pe taică-tău…

- Dă-mi cheia!

- De ce ţi-aş da-o?

- Pentru că femeia de afară este însărcinată şi nu rezistă.

Monica procesă rapid informaţia. De unde ştia Sergiu acest amănunt înduioşător? De la spital?

- Ei, bravo! Şi ce ne priveşte pe noi?

Sergiu respira sacadat. „E ca un şarpe care sâsâie şi-şi arată limba despicată.” Gândi ea.

- Pentru că e copilul meu! De-aia!

Afirmaţia stârni furtună în lumea interioară a femeii. Fişiere cu memorii, sertare cu amintiri, imagini stocate între faldurile minţii se prăbuşiră sub presiunea revelaţiei. Îi întinse cheia soţului; între ei, evenimentele o apucaseră pe o alee ireversibilă. Îl privi cum se repede la uşă şi-o deschide larg, fără teamă de radiaţii, cum o ajută pe „frumuşica din vecini” să intre. Şuşoteau ceva între ei, Monica surprinse tonul de „pisicuţă mică şi alintată” pe care-l folosea rivala. „Chiar şi în aceste circumstanţe, tot se mâţâie!” Era o mâţâită! Îi vrăjea soţul de faţă cu ea. În inima femeii chiţcăii un demon mic şi negru. Va fi imposibil s-o admită în spaţiul ei vital! O s-o… eutanasieze, pentru ca ei doi să supravieţuiască.

- Dragule, aş vrea să mă spăl pe mâini. suspină Roxana.

Apa adusă cu sacrificiu de tata! Apa din care ea, soţia legitimă, primise o singură înghiţitură, drept pedeapsă! Ea vrea să se spele pe mâini… Şi uite, Sergiu! Îi toarnă. A aprins şi lumânarea ca să se acomodeze scumpa de ea!

Monica îşi simţea ochii fierbând ca nişte cazane în clocot. Se aştepta ca privirea ei să le dea foc celor doi. O ignorau cu nonşalanţă. Apucă să observe aracul ascuţit pe care-l folosise bătrânul pe post de baston, înainte să fie stinsă lumânarea. Se aplecă şi îl trase lângă lada pe care stătea. Era ideal. Un ţăruş înfipt în inima vampiroaicei. O să-i placă să facă asta! Doamne ce-o să-i mai placă! O să-i placă indecent de mult… Monica se trezi chicotind. Sergiu o privi cu dispreţ nedisimulat. Oho! Ştia ea cu cine are de-a face! Dacă nu se grăbea să-şi pună planul în aplicare, va fi ea cea eliminată. N-o să-i lase să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi în pivniţa ei conjugală!

Iarăşi vorbeau. Îi vedea profilaţi în conturul ferestruicii. Atunci realiză că de afară răzbătea o lumină cenuşie, bolnavă.

- La institut nu v-au spus ce se întâmplă? întrebă Sergiu.

Ea bălmăji ceva de neînţeles. Monica îşi aminti ca prin vis că Roxana lucra la Observatorul Astronomic. Desluşi ceva frânturi: „încetineşte rotaţia”, „ne atrage”, „nu au soluţie, o bombă atomică n-ar face decât s-o hrănească”.

Apoi se păru că amorezii adormiră. Monica îşi ascuţi privirea: dormeau îmbrăţişaţi. Câtă nesimţire! Începu să-şi imagineze lovitura, astfel încât să fie eficientă. Se gândi la fiecare mişcare pe care o va face. Încercă să prevadă fiecare obstacol. Calculă forţa cu care era necesar să lovească. O încurca grozav poziţia celor doi! Tocmai pe când se pregătea să se ridice şi să se apropie, din tavan răsună un şir de lovituri. Tata le dădea de ştire că încă trăieşte. Roxana se mişcă.

- Sergiu, tot mă simt slăbită. Nu e nimic de mâncare?

- Mai sunt nişte biscuiţi în punga asta. Mănâncă-i, pe urmă îţi dau o vitamină.

Pentru purtătoarea moştenitorului erau şi vitamine! Monica ar fi protestat dacă nu ar fi avut în gât un nod de imprecaţii şi blesteme. Iar urechile îi erau asaltate de toboşari furioşi. Când reuşi să se domolească, o auzi pe Roxana spunând că i-e somn. „Da! Culcă-te păpuşico, iar eu îţi promit să te scap de chinuri.”

Liniştea dură câteva minute. De afară răzbătu un sunet familiar, dar atât de îndepărtat în timp, încât la început nu-l recunoscură. O maşină! Apoi un glas strigând „Roxana!”

Roxana se ridică imediat şi porni spre uşă împiedicându-se de lucruri.

- Scumpo, stai, unde te duci? Nu te mai expune! tresări Sergiu.

Dar „scumpa” deschise larg uşa neîncuiată şi strigă bărbatului de afară:

- Gata, vin! Iubire, sunt aici!

Se întoarse spre Sergiu care rămăsese debusolat:

- A venit să mă ia. Ha! Chiar credeai că e copilul tău, moşulică? Păi ce! Eram proastă să fac copii cu tine când am văzut că nu vrei să divorţezi? Boule!

A fost ultima dată când au văzut-o pe Roxana.


-va urma ultima parte-

luni, 28 iunie 2010

PÂCLĂ... A Şasea Zi

Monica răsuci cheia şi aproape imediat din ochi îi ţâşniră lacrimi, ca şi cum cele două, resortul cheii şi glandele ei lacrimale, ar fi fost în unite de-o misterioasă legătură. Se întoarse pe lada de cartofi şi se aşeză cuprinsă de deznădejde. Ceva în cuvintele bătrânului o făcuse să-şi piardă orice speranţă. O usturau ochii de parcă ar fi plâns cu sânge, nu cu lacrimi. Clipi şi aruncă priviri înceţoşate în jur. Lucrurile începuseră să iasă din beznă, doar ea simţea că se scufundă tot mai mult, ca şi cum de zile întregi s-ar fi zbătut într-o groapă cu nisipuri mişcătoare. Se gândi că acum Sergiu n-o mai avea decât pe ea. Decât pe ea s-o iubească sau s-o terorizeze sau s-o ajute să părăsească lumea uşor… În sfârşit, se bucura de întreaga lui atenţie.

Îl auzi foindu-se în colţul lui, avea să se trezească! O străbătu o undă de satisfacţie meschină: ce va spune el, Sergiu, leader-ul, când o să constate că bătrânul său tată a avut curajul să-i ignore hotărârea? Îşi aminti de sfatul socrului şi ascunse cheia într-unul din buzunarele treningului. De-acum ea va decide dacă rămâne închisă aici sau… sau are să iasă să vadă cu ochii ei grozăvia de afară.

Bărbatul căscă. Sacii de sub el foşniră când se întinse. Monica simţi că e invidioasă pe această nepăsare felină din gesturile lui. O enervase dintotdeauna siguranţa lui, încrederea neclintită că el are dreptate indiferent în ce problemă. „ De ce speli vasele cu porcăria aia de detergent? Cumpără X, că tot pe ăla îl avem şi la spital.”

El, Chirurgul, ştia tot. Chiar şi care este cel mai bun detergent de vase! Fu inundată de-un val de furie retroactivă. De ce îl lăsase s-o chinuiască cincisprezece ani de căsătorie?

- Monica, nu-l aud pe tata!

Respiră adânc înainte de-ai răspunde, dar nodul de nervi şi lacrimi nu se lăsa dus din gât:

- Nici n-ai să-l mai auzi de azi înainte.

- Pentru Dumnezeu, a murit?

- Mai rău, s-a sinucis.

- Cum?!

- Nu asta doreai de fapt?

- Nu doream ca tata să moară, doream ca noi să trăim. N-ai priceput nimic! Ce-a făcut? Doamne! Un cadavru era tot ce ne mai lipsea!

- Stai liniştit, şi-a dus cadavrul afară mai întâi. E sus în casă. Dacă e să mă iau după tine, asta e moarte curată, nu?

- Ah, ce te-aş mai plesni peste gura aia rea! Aţi deschis uşa, imbecililor! Aţi contaminat încăperea.

- Cred că era oricum contaminată, dacă pe-afară zburdă radiaţiile, Sergiu. Nu opreai contaminarea cu o bucată de scândură şi-o păturică… Plus de asta, ne-a adus apă, bietul bătrân. Dacă ai avea o fărâmă de inimă în tine, salvatorule de vieţi, te-ai gândi că tatăl tău e singur în casă, aşteptând să moară.

- Nu trebuia să iei apa. Poate fi…

- …contaminată. Ştiu, dragule. Dar îmi asum riscul. Dacă am apă, de ce să mor însetată?

- Să mori, să mori! De ce pui neapărat răul în faţă? Poate supravieţuim!

- Sergiu! Tu ţi-ai pus vreodată problema că s-ar putea ca o fiinţă raţională, alta decât tine, să nu dorească să supravieţuiască în ceea ce va fi lumea de acum înainte? EU nu vreau să trăiesc cu orice preţ. Subliniez: nu cu orice preţ. Nu vreau să calc pe cadavre ca să sorb eu ultima gură de oxigen sau de apă. Nu vreau să fiu eu ultimul om în viaţă. Pentru că lucrurile îşi pierd orice însemnătate când nu ai alţi oameni lângă tine. Uite aici! Banii noştri, poliţele de asigurare, aurul. Dacă noi supravieţuim şi restul lumii crapă, la ce ne vor folosi?

- Hai, că baţi câmpii! Bea-ţi tu apa radiată, eu o beau pe aia care mai e în sticlă. Şi taci, dracului!

- Da, o să tac, să nu te îngrozesc mai tare decât eşti îngrozit. Când vorbeşti urât, mori de frică, ştiu.

- Măi femeie, vorbesc aşa ca să-mi păstrez nervii intacţi. Nu ar fi de ajutor s-o iau razna ca tine. Cineva trebuie să-şi păstreze simţul realului.

Îi tremurase glasul. Lui Sergiu îi tremurase glasul! Monica suspină ca în clasa întâi când terminase de recitat poezia de sfârşit de an: era o victorie; era victoria ei. Îl auzi foşnind o plasă, apoi umbra care era el îi întinse ceva:

- Porţia ta, Monica. E ultima felie de pâine. Aici e gem. Mai încolo o să primeşti un biscuit.

- Aprinde puţin lumânarea.

- La ce-ţi trebuie lumânare, nu-ţi găseşti gura?

- Sergiu, aprinde lumânarea! Nu ştiu unde e furculiţa. Nu pot să iau gemul cu degetele.

- Bravo! Acum ne fandosim.

- Nu ştiu nici de pahar. Şi-mi trebuie pentru că o să beau un nes.

Sergiu nu comentă. Încă o victorie!

- Vreau nes, fiindcă am tensiunea mică; mi-a curs sânge din nas.

- Dacă ţi-a curs sânge din nas ai tensiunea mare, deşteapto! Epistaxisul este un simptom în mai multe afecţiuni…

- Taci, nu ţi-am cerut consultaţie!

Îi spusese să tacă şi el tăcuse. Bun! Foarte mulţi tirani mizează pe frică. Dacă le arăţi că nu te temi, se transformă în mieluşei.

Băură nes pe rând din paharul năclăit. Monica scutură borcanul: câte porţii mai erau în el? Câte cafele mai avea de băut la viaţa ei? Sigur că nici ea voia să moară! Ce limitat era Sergiu dacă-şi imagina aşa ceva! Doar că nu dorea să trăiască într-o lume ciudată, agonică şi sălbăticită. O lume din care a dispărut lumina, muzica, prietenii şi cafeaua… dar ea oricum nu prea avusese prieteni. Când dispăruse Paul… ce dreptate a avut tata!... când a dispărut Paul a dispărut o lume întreagă cu el. Cel puţin pentru ea, totul devenise tern, fără culori.

- Fii atentă ce mi-am amintit! Am citit într-o revistă medicală despre un experiment care s-a realizat într-un penitenciar…

Sergiu îi făcea conversaţie! Se simţi importantă.

- …erau trei condamnaţi la moarte cărora li s-a propus să renunţe la execuţie şi să li se prelungească detenţia până la decesul survenit în mod natural, cu condiţia să se hrănească exclusiv cu un singur aliment… Aveau de ales între ceai, cafea şi ciocolată.

- Ce barbarie! Eu aş fi refuzat. În preajma morţii nu-ţi arde de mâncare.

- Te înşeli! Condamnatul lui Kafka mânca din farfurie ca un căţeluş, deşi era sub tortură… Iar condamnaţilor la moarte, şi asta e valabil cel puţin în America, li se găteşte o ultimă cină festivă.

- Sergiu, te rog. Reuşeşti să imprimi conversaţiilor tale un ton lasciv şi morbid în acelaşi timp. Greţoasă combinaţie!

- Dragă, eşti încântătoare! Nu vrei să auzi cum s-a terminat experimentul? Cine a rezistat cel mai mult cu un singur aliment? Plus apă, desigur.

- Cel cu ciocolata…

- Nu! Domnul Cafea a trăit aproape un an de zile. Ce părere ai? Înainte de-a muri era atât de străveziu, la propriu, încât o lanternă aprinsă lipită de spatele lui, era vizibilă din faţă. Ţi-a plăcut?

- Da, ca tot ce vine de la tine. pufni ea cu dispreţ.

Închise ochii sperând că va adormi, dar palma tăiată îi trimitea junghiuri electrice înspre cot. Strivi lacrimile sub pleoape. Doamne! Vor agoniza aici până la ultima clipă, cea care ucide? Sinuciderea era totuşi o variantă…

Exact în momentul în care se gândea la felul cum ar putea să termine coşmarul, se auziră bătăi puternice la uşă. Amândoi îşi ţinură respiraţia. Bătăile se repetară. Bărbatul se ridică încet şi se apropie de intrare:

- Tată, tu eşti?

- Nu, Sergiu, sunt eu!