miercuri, 28 iulie 2010

marți, 13 iulie 2010

DOCHIA



-Mămico, spune-mi o poveste!

-Promiţi că apoi te culci şi nu mai ceri încă una?

-Promit.

-Ce poveste vrei să-ţi spun, Măriuţo?

-Hm… Pe aceea cu baba Dochia.

-Baba Dochia şi-a trimis nora după mure în plină iarnă…

-Mamă, era tare rea femeia asta! Să ceară mure iarna! Şi numele Dochia e urât. Chiar e nume de babă.

-Nu, numele este frumos, după cum e omul care-l poartă.

-Păi vezi? Dochia era rea.

-Hai să-ţi spun altă poveste. A fost odată într-un orăşel mic şi sărac o femeie pe nume Dochia. Trăia alături de omul ei zile bune şi senine, deşi mai aveau lipsuri. Erau fericiţi, fiindcă Dumnezeu le dăruise o fetiţă frumoasă şi gingaşă ca un pui de turturea.

-Cum o chema pe fetiţă?

-Maria o chema. Dochia îşi îngrijea odorul, o alăpta, o plimba şi era mândră cum nu se poate.

De când se născuse Maria, şi Iancu, soţul Dochiei, mergea mai cu drag la muncă. Zicea că are pentru cine strânge zestre.

Într-o zi, pe când întindea la uscat scutecele fetiţei, Dochia a văzut trecând pe stradă nişte vecine. Când le-a întrebat de vorbă, ele au spus cu tristeţe că sunt grăbite, că merg să cheme pe doctor la Gherghina, că trage să moară. Mult s-a speriat Dochia auzind. Cum era să moară Gherghina, că doar era tânără, avea şi ea o pruncuţă acasă. „Tifos.” Au spus vecinele plecând.

Spre seară, după ce s-a întors Iancu, iar Maria a adormit îngereşte în leagănul ei, Dochia a plecat să viziteze pe vecina bolnavă. În vremea aceea oamenii erau mai buni şi-l cercetau pe cel aflat la necaz.

A găsit-o pe Gherghina scăpată de moarte, fiindcă venise doctorul cu medicamente, dar tot era foarte rău.

-Ce boală e tifosul?

-Boală rea, mamă. Bucuroasă că până la urmă Gherghina avea să se facă bine, Dochia ieşi în tindă cu gândul de a pleca. Atunci a auzit un plânset într-una din odăi. E plânsul acela ce face inima mamelor să tresară, e puiul ce cheamă ajutor.

-Cine plângea?

-Fetiţa Gherghinei. Tatăl ei uitase de ea, în disperarea că-şi pierde nevasta. Micuţa plângea de foame. Dochia l-a chemat pe om şi s-a oferit s-o alăpteze ea, până găseşte el lapte sau până s-o face bine mama ei.

-Nu putea să cumpere?

-Ba da, dar era mai greu, că nu erau prăvălii ca astăzi. Şi uite aşa, după ce-şi hrănea copilul ei, Dochia fugea pe stradă la vale şi sătura şi pe al vecinei. Mult

i-a mulţumit Gherghina când s-a făcut bine!

După puţin timp însă, nenorocirea s-a abătut asupra bietei Dochii. Fetiţa ei surâzătoare, cu ochi albaştri ca cicoarea s-a îmbolnăvit. Ce n-au făcut sărmanii părinţi s-o scape! Zadarnic însă, mititica de ea se prăpădi. A fost jale mare. E trist când moare om bătrân, d-apăi când ia moartea copilaş fără păcat?

Ce-a mai plâns Dochia! „ Ce te faci, Dochio?” O întrebau vecinele uimite de atâta durere. „Ce să fac? hohotea femeia, Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat!”

Zicea lumea c-o să înnebunească Dochia. Iancu, vezi, bărbat, n-avea lacrimi să plângă. Toată durerea s-a făcut bolovan în inima lui, bolovan de ură. O acuza pe femeie că din cauza ei a murit fetiţa; că s-a dus la vecina bolnavă şi-a adus boala acasă.

De-atunci n-a mai avut zile bune cu bărbatul ei. El a început să bea şi s-o bată.

-N-au mai avut alţi copii?

-Nu. Am apucat s-o cunosc şi eu pe Dochia. Aveam patru, cinci ani şi mama mă învăţase să-i sărut mâna când o întâlnesc. Lumea şoptea că e sfântă.

-De ce?

-Ştiu eu? Faţa ei se înseninase de la o vreme, vorbea domol şi nu pleca om nemiluit de la poarta sa. Apoi s-a petrecut dintre noi…

-A murit?

-Da. Vorbeau femeile că nu s-a pomenit mort mai frumos. Era în iulie, pe căldură, iar Dochia întinsă pe catafalc răspândea bună mireasmă.

-De unde ştii toate astea?

-Mi-a povestit şi mie mama. E o poveste adevărată.

-Eşti sigură?

-Da. Eu sunt fetiţa pe care a alăptat-o...

duminică, 11 iulie 2010

LIBER ARBITRU...



... aici.
Ciprian Măceşaru, mulţumesc!

PLEC!

N-am ce face, dragi prieteni, cred că voi începe să lipsesc de pe aici! Eu locuiesc la ţară şi, conform ultimelor indicaţii de la dom' preşedinte, e cazul să-mi fac singură pâinea... Aşa că, la sită şi covată cu mine! Mai întâi îl voi trimite pe soţul meu să zidească un cuptor, că tot a absolvit două facultăţi. Apoi mă apuc de treabă, ne coacem pâinea acasă!
Deşi, dacă mă gândesc, am putea mânca şi mămăligă. Sau turtă.
Sau am putea să nu mai mâncăm deloc. Măcar atâta să facem şi noi pentru ţară...

marți, 6 iulie 2010

Adio, arme!

Pe la prânz am vizitat blogurile prietene şi am lăsat comentarii. Am răspuns comentariilor pe care le-am găsit pe blogurile proprii.
După o pauză am parcurs din nou blogroll-ul, căutând eventualele răspunsuri. Nu doar că acestea nu existau, dar nici măcar unul din comentariile mele nu apăruse, deşi le-am postat corect, le-am văzut "cu ochii mei" înainte de-a părăsi pagina respectivă.
În această tristă situaţie se află şi pisica Missouri, care nu se consolează uşor.
Am impresia că de acum, dacă nu se găseşte cineva să mă salveze, voi deveni foarte paşnică şi tăcută.
Adio, comentarii!

vineri, 2 iulie 2010

Sfârşit


Uşa rămăsese larg deschisă şi niciunul din ei nu s-a deranjat s-o mai închidă. De afară venea şuierul uscat al vârtejului. Înăuntru, Monica ascultă siderată suspinele bărbatului de alături. Niciodată nu-l mai auzise plângând. Era un plâns aspru ca un lighean târât pe duşumele. I-ar fi plăcut şi ei să plângă, dar se părea că în interiorul inimii sale sau al creierului sau al altui loc de origine al lacrimilor domnea aceeaşi uscăciune ca afară.

- Şi mie îmi curge sânge din nas. constată Sergiu.

- Da? Credeam că plângi. Că plângi după Roxana. Probabil iubirea vieţii tale…

- Nici vorbă! Ai auzit că n-am acceptat să divorţez. Dar cred că eşti de acord cu mine că dacă exista un copil, era firesc să mă implic, să ne implicăm…

- I-auzi la el! Sergiu, copilul tău cu altă femeie nu este copilul nostru. Nu ştiu ce ţi-ai imaginat. Vreo scenă idilică de film american în care două cupluri cresc un copil comun plini de înţelegere şi duioşie ca într-o familie lărgită?

- Dacă noi nu l-am avut pe-al nostru…

- Sergiu, în tinereţe erai prea preocupat de carieră, prea avid de bani, adu-ţi aminte; de-asta nu l-am avut pe-al nostru. Dar ştii? Acum sunt fericită că n-am avut copii.

- Ce târâtură! Să joace la două capete! M-a minţit…

Monica surâse de pretenţia lui Sergiu de-a fi el singurul mincinos, apoi conştientiză cât de rău se simţea. Suferinţa fizică fusese eclipsată de frustrare şi furie. „Gelozie” era termenul pe care-l evita. Nu voia să admită că fusese geloasă; asta ar fi însemnat că are faţă de Sergiu un sentiment de posesie, ceea ce la femei e aproape similar cu a iubi.

- Te iubesc, Monica, întotdeauna te-am iubit. toarse bărbatul ca un ecou.

- Da, în felul tău m-ai iubit. Dar n-ai fost niciodată îndrăgostit de mine.

- Iar începi cu subtilităţile astea de roman ieftin? Hai să încercăm să dormim. Poate o să fie mai simplu aşa.

Mâna îi era o bucată de carne străină, ca un transplant nereuşit. Îi atârna din umăr precum aripa unui înger căzut. Monica încercă s-o maseze, dar durerea era prea mare. Nu merita. Nimic nu mai merita. Închise ochii şi se gândi că toată viaţa ei avusese gustul minunat al unei bucăţi de hârtie mestecate îndelung. Dacă era să fie sinceră cu ea însăşi, trebuia să admită că uitase să trăiască. Acum îi pocneau urechile. Când plecau verile în călătorie la bunici, pe şoseaua cu serpentine ce străbătea dealuri şi văi, îi pocneau urechile în felul acesta. Şi s-a mai întâmplat o dată, în teleferic, da. Însă de data asta nu era plăcut, fiindcă nu ştiai ce-o să urmeze. O scutură un frison. Îşi strânse bluza de trening mai aproape de corp. Dintr-un buzunar o înghionti un obiect mic. Era briceagul tatei, briceagul din război. Monica îşi zise că briceagul e tovarăşul ei, prietenul ei de pe urmă. Îl luă în palmă. Ce noroc că dreapta o avea teafără! Se gândi că briceagul aşteptase în buzunar cu răbdarea unei mici celule canceroase. Trec ani de zile până apare factorul declanşator. Stătuse ascuns prin sertare, sau la vedere, pe tăblia bufetului, sau în buzunarul tatei. Ascuns, dar prezent în viaţa lor. Când întinsese mâna să-l ia, se crease între ei o legătură. Ultimul obiect pe care avea să-l folosească. Prietenul ei. Celula care se hotărăşte dintr-o dată să se multiplice şi să crească, să se transforme în tumoare, în ceva important despre care toţi vorbesc. Briceagul ştia că venise vremea lui.

„Asta e tot?” se întrebă. „Da” venise răspunsul. „N-a fost cine ştie ce”.

Femeia ştiu că avea să moară în următoarele ore. Cu toate astea, ceea ce simţea era numai curiozitate. Se întrebă dacă viaţa ei, aşa cum a fost, i se va derula prin faţa ochilor, dacă în ultima clipă, clipa care ucide, va reuşi să înţeleagă sensul lucrurilor cu acea înţelegere supraumană… Nu putea să moară râzând, nu de data asta când se părea că nu doar lumea ei murea odată cu ea, ci chiar lumea întreagă se prăbuşea spre cer.

Dar nici nu voia să se recunoască învinsă. Dădu drumul din palmă briceagului cu plăsele de os. Închise ochii şi aşteptă. Nu putea să râdă, dar ar fi vrut să fie ca trestia…

… ca trestia gânditoare pe care Universul întreg n-o poate frânge. „Nu mi-e frică.” hotărî dintr-o dată. „Şi vreau să fiu lucidă, conştientă până în ultimul moment. N-o să mă mai înspăimânte nicio grozăvie. Voi ignora orice durere.”

Se ridică de pe lădiţa pe care-şi petrecuse ultima săptămână şi porni spre uşă.

- Unde te duci? o interpelă Sergiu.

- Mă duc în casă. Nu mai vreau să stau aici. Dacă vrei, vino şi tu.

Fără să privească în urmă, ieşi. Afară o lovi forţa de aspiraţie a vârtejului. Monica strânse din ochi şi încercă să privească în sus. Orbită de praf, reuşi să întrezărească oroarea de pe cer. Bolta fusese spartă dar, în loc să cadă spre ei toată recuzita făpturilor cereşti, ei se prăbuşeau spre cer, supţi de atracţia magnetică întocmai ca nisipul unei clepsidre.

- Haide, şopti Sergiu apucând-o de braţ.

„Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber” surâse ea în sine.

- Da, hai la tata! îi răspunse pe-un ton ce se voia optimist. Să fim împreună la noapte.


miercuri, 30 iunie 2010

PÂCLĂ... A Şaptea Zi



Era vocea unei femei. O femeie care pretindea să fie recunoscută de Sergiu, soţul ei. Monica se scutură de fiorul mut trimis de acel al şaselea simţ feminin: intuiţia. Nu era bine. Nu era deloc bine. Ei nu aveau nicio femeie înrudită în viaţă. Nu putea fi mama, sora, verişoara, cumnata niciunuia din ei.

Cu toată ceaţa întunecată ce învăluia pivniţa, Monica îl văzu pe bărbatul său fâstâcindu-se. Apoi vorbi cu un glas neutru, calp de emoţie:

- Cine sunteţi, vă rog?

„Dar el ştie cine e!”

Vocea de afară întârzie un moment:

- Doamna Monica e şi ea înăuntru? Sunt Roxana, vecina de peste drum. Am nevoie de ajutor, vă rog!

- Desigur, un moment! jucă el mai departe mica piesă de teatru.

Monica începuse să respire iute, aproape că inima i-o lua înainte bătând nebuneşte. Avea aceleaşi sentimente pe care i le-ar fi stârnit descoperirea inopinată a unui şarpe înfăşurat pe picior în timpul unei paşnice plimbări prin grădină. Îl urmări pe Sergiu căutându-se prin buzunare. Îl urmări când acesta se întoarse spre colţul său de sub fereastră şi căută ceva pe raftul de alături. Îl urmări cu tensiune crescândă pe când el aprinse în sfârşit lumânarea şi cercetă atent locul din jur. Şi-i captă privirea ca şi cum ar fi prins din zbor un pumnal când el se întoarse spre ea şi-i zise:

- Dă-mi-o, Monica!

Era rândul ei să-şi joace micul rol.

- Ce să-ţi dau?

- Lasă prostiile şi dă-mi cheia. Trebuia să-mi dau seama că e la tine.

- Nici pomeneală! Am scăpat-o pe aici pe undeva. Caut-o!

- Monica!

Nu mai era vocea de dinainte; acum vocea lui avea tonalitatea obişnuită, plus o doză bună de nervi striviţi sub cerul gurii.

- Vă rog, doamna Monica, mă simt cam rău. veni rugămintea de afară.

- Monica, încă te rog cu frumosul, dă-mi cheia.

Însă Monica experimenta beţia de-a trăi periculos; a i se opune lui Sergiu o încânta, întocmai cum o încânta pe vremuri, în copilărie, să-şi treacă palma peste flacăra lumânărilor.

- Nu ţi-o dau. De ce vrei să deschizi?

- Afară e o femeie care cere ajutor! făcu el cu exasperare.

- Da? Pe tatăl tău, bătrânul care a riscat şi-a ieşit să ne aducă apă, doreai să-l eutanasiezi…

- Am făcut un raţionament greşit, na!

- Şi dacă-l puneai în aplicare? De ce este această femeie atât de importantă încât nici nu mai contează că vom contamina încăperea pentru ea?

- Monica, ţi-ai pierdut simţul realităţii, ţi-ai pierdut memoria, ce naiba? E Roxana! Vecina de peste drum…înţelegi?

- Nu.

Roxana-Vecina-De-Peste-Drum era o brunetă frumoasă. Femeile ştiu şi ele să recunoască frumosul dintr-o singură ocheadă. Monica ştia că Roxana e tânără, frumoasă, educată şi, înainte de toate, singură. Măi, măi! Cum să nu vrei s-o ajuţi? Mai ales dacă eşti un doctor plictisit de nevastă?

- Monica, îţi spun pentru ultima oară: dă-mi cheia. Femeia de afară are nevoie de ajutor.

- De-abia mai respir! îl susţinu vocea.

- Se pot întâmpla lucruri rele. continuă Sergiu vorbind abrupt de parcă ar fi mestecat surcele în dinţi.

- Da? întrebă Monica insinuant. Cam ce fel de lucruri, hm?

- Ca de pildă, vin şi-ţi rup mâna în care ţii cheia aia blestemată…

- Pentru o străină! Sergiu, ţi-ai pierdut simţul realităţii, ţi-ai pierdut memoria, ce naiba? îl parodie ea. Eu sunt soţia ta, adu-ţi aminte. Pentru ca noi să „supravieţuim”, sper că ai sesizat ghilimelele, era să-l rezolvi pe taică-tău…

- Dă-mi cheia!

- De ce ţi-aş da-o?

- Pentru că femeia de afară este însărcinată şi nu rezistă.

Monica procesă rapid informaţia. De unde ştia Sergiu acest amănunt înduioşător? De la spital?

- Ei, bravo! Şi ce ne priveşte pe noi?

Sergiu respira sacadat. „E ca un şarpe care sâsâie şi-şi arată limba despicată.” Gândi ea.

- Pentru că e copilul meu! De-aia!

Afirmaţia stârni furtună în lumea interioară a femeii. Fişiere cu memorii, sertare cu amintiri, imagini stocate între faldurile minţii se prăbuşiră sub presiunea revelaţiei. Îi întinse cheia soţului; între ei, evenimentele o apucaseră pe o alee ireversibilă. Îl privi cum se repede la uşă şi-o deschide larg, fără teamă de radiaţii, cum o ajută pe „frumuşica din vecini” să intre. Şuşoteau ceva între ei, Monica surprinse tonul de „pisicuţă mică şi alintată” pe care-l folosea rivala. „Chiar şi în aceste circumstanţe, tot se mâţâie!” Era o mâţâită! Îi vrăjea soţul de faţă cu ea. În inima femeii chiţcăii un demon mic şi negru. Va fi imposibil s-o admită în spaţiul ei vital! O s-o… eutanasieze, pentru ca ei doi să supravieţuiască.

- Dragule, aş vrea să mă spăl pe mâini. suspină Roxana.

Apa adusă cu sacrificiu de tata! Apa din care ea, soţia legitimă, primise o singură înghiţitură, drept pedeapsă! Ea vrea să se spele pe mâini… Şi uite, Sergiu! Îi toarnă. A aprins şi lumânarea ca să se acomodeze scumpa de ea!

Monica îşi simţea ochii fierbând ca nişte cazane în clocot. Se aştepta ca privirea ei să le dea foc celor doi. O ignorau cu nonşalanţă. Apucă să observe aracul ascuţit pe care-l folosise bătrânul pe post de baston, înainte să fie stinsă lumânarea. Se aplecă şi îl trase lângă lada pe care stătea. Era ideal. Un ţăruş înfipt în inima vampiroaicei. O să-i placă să facă asta! Doamne ce-o să-i mai placă! O să-i placă indecent de mult… Monica se trezi chicotind. Sergiu o privi cu dispreţ nedisimulat. Oho! Ştia ea cu cine are de-a face! Dacă nu se grăbea să-şi pună planul în aplicare, va fi ea cea eliminată. N-o să-i lase să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi în pivniţa ei conjugală!

Iarăşi vorbeau. Îi vedea profilaţi în conturul ferestruicii. Atunci realiză că de afară răzbătea o lumină cenuşie, bolnavă.

- La institut nu v-au spus ce se întâmplă? întrebă Sergiu.

Ea bălmăji ceva de neînţeles. Monica îşi aminti ca prin vis că Roxana lucra la Observatorul Astronomic. Desluşi ceva frânturi: „încetineşte rotaţia”, „ne atrage”, „nu au soluţie, o bombă atomică n-ar face decât s-o hrănească”.

Apoi se păru că amorezii adormiră. Monica îşi ascuţi privirea: dormeau îmbrăţişaţi. Câtă nesimţire! Începu să-şi imagineze lovitura, astfel încât să fie eficientă. Se gândi la fiecare mişcare pe care o va face. Încercă să prevadă fiecare obstacol. Calculă forţa cu care era necesar să lovească. O încurca grozav poziţia celor doi! Tocmai pe când se pregătea să se ridice şi să se apropie, din tavan răsună un şir de lovituri. Tata le dădea de ştire că încă trăieşte. Roxana se mişcă.

- Sergiu, tot mă simt slăbită. Nu e nimic de mâncare?

- Mai sunt nişte biscuiţi în punga asta. Mănâncă-i, pe urmă îţi dau o vitamină.

Pentru purtătoarea moştenitorului erau şi vitamine! Monica ar fi protestat dacă nu ar fi avut în gât un nod de imprecaţii şi blesteme. Iar urechile îi erau asaltate de toboşari furioşi. Când reuşi să se domolească, o auzi pe Roxana spunând că i-e somn. „Da! Culcă-te păpuşico, iar eu îţi promit să te scap de chinuri.”

Liniştea dură câteva minute. De afară răzbătu un sunet familiar, dar atât de îndepărtat în timp, încât la început nu-l recunoscură. O maşină! Apoi un glas strigând „Roxana!”

Roxana se ridică imediat şi porni spre uşă împiedicându-se de lucruri.

- Scumpo, stai, unde te duci? Nu te mai expune! tresări Sergiu.

Dar „scumpa” deschise larg uşa neîncuiată şi strigă bărbatului de afară:

- Gata, vin! Iubire, sunt aici!

Se întoarse spre Sergiu care rămăsese debusolat:

- A venit să mă ia. Ha! Chiar credeai că e copilul tău, moşulică? Păi ce! Eram proastă să fac copii cu tine când am văzut că nu vrei să divorţezi? Boule!

A fost ultima dată când au văzut-o pe Roxana.


-va urma ultima parte-

luni, 28 iunie 2010

PÂCLĂ... A Şasea Zi

Monica răsuci cheia şi aproape imediat din ochi îi ţâşniră lacrimi, ca şi cum cele două, resortul cheii şi glandele ei lacrimale, ar fi fost în unite de-o misterioasă legătură. Se întoarse pe lada de cartofi şi se aşeză cuprinsă de deznădejde. Ceva în cuvintele bătrânului o făcuse să-şi piardă orice speranţă. O usturau ochii de parcă ar fi plâns cu sânge, nu cu lacrimi. Clipi şi aruncă priviri înceţoşate în jur. Lucrurile începuseră să iasă din beznă, doar ea simţea că se scufundă tot mai mult, ca şi cum de zile întregi s-ar fi zbătut într-o groapă cu nisipuri mişcătoare. Se gândi că acum Sergiu n-o mai avea decât pe ea. Decât pe ea s-o iubească sau s-o terorizeze sau s-o ajute să părăsească lumea uşor… În sfârşit, se bucura de întreaga lui atenţie.

Îl auzi foindu-se în colţul lui, avea să se trezească! O străbătu o undă de satisfacţie meschină: ce va spune el, Sergiu, leader-ul, când o să constate că bătrânul său tată a avut curajul să-i ignore hotărârea? Îşi aminti de sfatul socrului şi ascunse cheia într-unul din buzunarele treningului. De-acum ea va decide dacă rămâne închisă aici sau… sau are să iasă să vadă cu ochii ei grozăvia de afară.

Bărbatul căscă. Sacii de sub el foşniră când se întinse. Monica simţi că e invidioasă pe această nepăsare felină din gesturile lui. O enervase dintotdeauna siguranţa lui, încrederea neclintită că el are dreptate indiferent în ce problemă. „ De ce speli vasele cu porcăria aia de detergent? Cumpără X, că tot pe ăla îl avem şi la spital.”

El, Chirurgul, ştia tot. Chiar şi care este cel mai bun detergent de vase! Fu inundată de-un val de furie retroactivă. De ce îl lăsase s-o chinuiască cincisprezece ani de căsătorie?

- Monica, nu-l aud pe tata!

Respiră adânc înainte de-ai răspunde, dar nodul de nervi şi lacrimi nu se lăsa dus din gât:

- Nici n-ai să-l mai auzi de azi înainte.

- Pentru Dumnezeu, a murit?

- Mai rău, s-a sinucis.

- Cum?!

- Nu asta doreai de fapt?

- Nu doream ca tata să moară, doream ca noi să trăim. N-ai priceput nimic! Ce-a făcut? Doamne! Un cadavru era tot ce ne mai lipsea!

- Stai liniştit, şi-a dus cadavrul afară mai întâi. E sus în casă. Dacă e să mă iau după tine, asta e moarte curată, nu?

- Ah, ce te-aş mai plesni peste gura aia rea! Aţi deschis uşa, imbecililor! Aţi contaminat încăperea.

- Cred că era oricum contaminată, dacă pe-afară zburdă radiaţiile, Sergiu. Nu opreai contaminarea cu o bucată de scândură şi-o păturică… Plus de asta, ne-a adus apă, bietul bătrân. Dacă ai avea o fărâmă de inimă în tine, salvatorule de vieţi, te-ai gândi că tatăl tău e singur în casă, aşteptând să moară.

- Nu trebuia să iei apa. Poate fi…

- …contaminată. Ştiu, dragule. Dar îmi asum riscul. Dacă am apă, de ce să mor însetată?

- Să mori, să mori! De ce pui neapărat răul în faţă? Poate supravieţuim!

- Sergiu! Tu ţi-ai pus vreodată problema că s-ar putea ca o fiinţă raţională, alta decât tine, să nu dorească să supravieţuiască în ceea ce va fi lumea de acum înainte? EU nu vreau să trăiesc cu orice preţ. Subliniez: nu cu orice preţ. Nu vreau să calc pe cadavre ca să sorb eu ultima gură de oxigen sau de apă. Nu vreau să fiu eu ultimul om în viaţă. Pentru că lucrurile îşi pierd orice însemnătate când nu ai alţi oameni lângă tine. Uite aici! Banii noştri, poliţele de asigurare, aurul. Dacă noi supravieţuim şi restul lumii crapă, la ce ne vor folosi?

- Hai, că baţi câmpii! Bea-ţi tu apa radiată, eu o beau pe aia care mai e în sticlă. Şi taci, dracului!

- Da, o să tac, să nu te îngrozesc mai tare decât eşti îngrozit. Când vorbeşti urât, mori de frică, ştiu.

- Măi femeie, vorbesc aşa ca să-mi păstrez nervii intacţi. Nu ar fi de ajutor s-o iau razna ca tine. Cineva trebuie să-şi păstreze simţul realului.

Îi tremurase glasul. Lui Sergiu îi tremurase glasul! Monica suspină ca în clasa întâi când terminase de recitat poezia de sfârşit de an: era o victorie; era victoria ei. Îl auzi foşnind o plasă, apoi umbra care era el îi întinse ceva:

- Porţia ta, Monica. E ultima felie de pâine. Aici e gem. Mai încolo o să primeşti un biscuit.

- Aprinde puţin lumânarea.

- La ce-ţi trebuie lumânare, nu-ţi găseşti gura?

- Sergiu, aprinde lumânarea! Nu ştiu unde e furculiţa. Nu pot să iau gemul cu degetele.

- Bravo! Acum ne fandosim.

- Nu ştiu nici de pahar. Şi-mi trebuie pentru că o să beau un nes.

Sergiu nu comentă. Încă o victorie!

- Vreau nes, fiindcă am tensiunea mică; mi-a curs sânge din nas.

- Dacă ţi-a curs sânge din nas ai tensiunea mare, deşteapto! Epistaxisul este un simptom în mai multe afecţiuni…

- Taci, nu ţi-am cerut consultaţie!

Îi spusese să tacă şi el tăcuse. Bun! Foarte mulţi tirani mizează pe frică. Dacă le arăţi că nu te temi, se transformă în mieluşei.

Băură nes pe rând din paharul năclăit. Monica scutură borcanul: câte porţii mai erau în el? Câte cafele mai avea de băut la viaţa ei? Sigur că nici ea voia să moară! Ce limitat era Sergiu dacă-şi imagina aşa ceva! Doar că nu dorea să trăiască într-o lume ciudată, agonică şi sălbăticită. O lume din care a dispărut lumina, muzica, prietenii şi cafeaua… dar ea oricum nu prea avusese prieteni. Când dispăruse Paul… ce dreptate a avut tata!... când a dispărut Paul a dispărut o lume întreagă cu el. Cel puţin pentru ea, totul devenise tern, fără culori.

- Fii atentă ce mi-am amintit! Am citit într-o revistă medicală despre un experiment care s-a realizat într-un penitenciar…

Sergiu îi făcea conversaţie! Se simţi importantă.

- …erau trei condamnaţi la moarte cărora li s-a propus să renunţe la execuţie şi să li se prelungească detenţia până la decesul survenit în mod natural, cu condiţia să se hrănească exclusiv cu un singur aliment… Aveau de ales între ceai, cafea şi ciocolată.

- Ce barbarie! Eu aş fi refuzat. În preajma morţii nu-ţi arde de mâncare.

- Te înşeli! Condamnatul lui Kafka mânca din farfurie ca un căţeluş, deşi era sub tortură… Iar condamnaţilor la moarte, şi asta e valabil cel puţin în America, li se găteşte o ultimă cină festivă.

- Sergiu, te rog. Reuşeşti să imprimi conversaţiilor tale un ton lasciv şi morbid în acelaşi timp. Greţoasă combinaţie!

- Dragă, eşti încântătoare! Nu vrei să auzi cum s-a terminat experimentul? Cine a rezistat cel mai mult cu un singur aliment? Plus apă, desigur.

- Cel cu ciocolata…

- Nu! Domnul Cafea a trăit aproape un an de zile. Ce părere ai? Înainte de-a muri era atât de străveziu, la propriu, încât o lanternă aprinsă lipită de spatele lui, era vizibilă din faţă. Ţi-a plăcut?

- Da, ca tot ce vine de la tine. pufni ea cu dispreţ.

Închise ochii sperând că va adormi, dar palma tăiată îi trimitea junghiuri electrice înspre cot. Strivi lacrimile sub pleoape. Doamne! Vor agoniza aici până la ultima clipă, cea care ucide? Sinuciderea era totuşi o variantă…

Exact în momentul în care se gândea la felul cum ar putea să termine coşmarul, se auziră bătăi puternice la uşă. Amândoi îşi ţinură respiraţia. Bătăile se repetară. Bărbatul se ridică încet şi se apropie de intrare:

- Tată, tu eşti?

- Nu, Sergiu, sunt eu!

duminică, 27 iunie 2010

PÂCLĂ... A Cincia Zi

O treziră vocile lor care se certau.

- În familia asta suntem în război de generaţii, tată! Bunicul a fost preot, tu te-ai

făcut soldat. Ţi-a trecut măcar o dată prin minte că alegerea ta, chiar inconştientă, se voia o palmă pe obrazul lui? Eu unul ştiu că am ales medicina în deplină cunoştinţă. De

ruşine pentru faptele tale. Dacă tu ai ales să ucizi, fiul tău a ales să repare.

- Mă învinuieşti pe nedrept. Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva, iar relaţia mea cu taică-meu a fost una bună.

- Vrei să spui că a fost inexistentă.

- Judeci greşit, Sergiu. Ai făcut mai multe greşeli de-a lungul timpului, dar te-am lăsat să iei decizii singur, am considerat că aşa e tonic. Însă cele mai multe greşeli le-ai făcut împotriva ta. Astea sunt cele mai grave, nu se şterg, nu se iartă, le tot porţi povara. E ca şi cu păcatele împotriva Duhului Sfânt. Ca să îţi dau un exemplu: după multă penitenţă, o crimă poate fi iertată. Dar nu se iartă sinuciderea, orice ai face. Iar tu ai încercat să-ţi tai venele spirituale de mai multe ori, măi băiete…

- Te-ai apucat de teologhisit, tăticule? Atunci ia spune-mi câţi oameni ai omorât pe front? De câte ori glonţul trimis din arma ta a intrat în carne?

- Dacă am greşit, am greşit când am ales să fiu soldat. Regret că am curmat vieţi. Dar tu ştii că sunt cuvinte şi gesturi care ucid ceva ce nu poate ucide glonţul: ucid sufletul. De alea să te fereşti.

- Auzi la el! „Regret”! Regreţi că ai omorât oameni. Ha, ha! Ştii ce? Discuţiile cu tine sunt sterpe. Mă culc.

În liniştea care se instală dintr-o dată, Monica se evaluă. Mâna nu o mai durea; era amorţită până la cot. Probabil dormise pe ea. În schimb, setea se adâncise. Nu crezuse că îi poate fi frig şi sete în acelaşi timp. Sacii de sub ea erau umezi, mirosul de pământ reavăn devenise de nesuportat. Îl auzi pe Sergiu expirând în felul acela special care o anunţa că va începe să sforăie. Dacă adormea, se transforma într-un peşte de mare adâncime: nimic nu-l mai putea aduce la suprafaţă. Atunci o să caute în plasă. O să caute sticla cu apă, pentru că dacă nu va bea, o să…

Se ridicase într-un cot când simţi ceva cald prelingându-i-se pe mâini. Un lichid cald şi destul de vâscos. Sânge! Îi curgea sânge din nas ca unui băieţel bătăuş din primele clase ce a încasat-o pe neaşteptate de la un şcolar mai mare. Dar ei nu i se mai întâmplase niciodată! Se şterse cum putu imaginându-şi cu dezgust că arăta ca un animal înjunghiat care n-a reuşit să moară de la prima încercare. Se aşeză lângă rafturi şi ridică în sus mâna stângă. Aerul greu se impregnă cu mirosul de fier şi de sare. Monica ameţi. Se simţea căzând în puţuri tot mai adânci, tot mai reci.

- Mona, tată, ţi-e rău?

- Îmi curge sânge din nas. Şi mi-e sete de nu mai pot.

- Şşş! Vorbeşte mai încet să nu se trezească Sergiu. Dacă ţi s-a oprit sângerarea, întinde mâna că am aici jumătate de borcan cu zeamă de la compot. E dulce, dar e totuşi un lichid. Vrei?

- O, da!

Luă din mâinile bătrânului borcanul şi bău cu disperare. Înainte de ultima înghiţitură se opri ruşinată:

- Vai, tată, cred că l-am băut pe tot!

- Nu-i nimic. O să-ţi aduc apă.

- Cum?!

- Şşş! Mai înainte, când mă prefăceam că mă cert cu Sergiu, am reuşit să-i fur cheile.

- Doamne, tată, cum ai făcut?

- Ieri când a aprins lumânarea le-am văzut întâmplător. Speram să fie tot acolo. Şi au fost. Acum fii atentă: o să ies şi tu închizi uşa după mine imediat, dar nu încui. Nu încă. Am desprins de pe inel cheia de la intrarea în casă. Voi umple câteva sticle cu apă şi ţi le aduc. Vei deschide uşa cât mai puţin, doar cât să le iei, apoi încui. Cel mai important, Monica, ascultă-mă! Cel mai important este să păstrezi tu cheile. Nu i le mai da lui. Ca să poţi controla situaţia. Aşa încât dacă vei dori să ieşi, să poţi ieşi. Ai înţeles?

- Bine şi dumneata ce faci? Nu poţi rămâne acolo! Dacă sunt radiaţii cum zice Sergiu?

- Nu cred că sunt radiaţii şi ştii de ce? Ieri pe când dormeai am auzit-o iar pe Misi afară. Mieuna la fereastră.

- O, drăguţa de ea!

- Părea bine, cel puţin miorlăitul suna mai mult nedumerit decât suferind, dacă mă înţelegi ce vreau să spun… Aşa că eu o să mă întorc în casă. E mai bine.

- Vin şi eu!

- Da, veţi veni amândoi. Însă mai întâi o să ies eu, ca să mă conving că e totul în regulă… atât cât mai poate fi…

- Tată…

- Rămâi cu bine, fetiţo.

- Stai puţin, voiam să te întreb atâtea lucruri… Ar fi trebuit să vorbim mai mult când aveam posibilitatea.

Îl prinse de mâinile bătrâne şi pline de vene. Le cunoştea de când curăţau cartofi la masa din bucătărie, de când o ajutaseră să tundă trandafirii, erau mâini cu pete maronii şi dungi albastre, ca râurile pe o hartă, mâini pe care le ignorase, iar acum descoperea că spiritul din căuşul lor era unul neaşteptat de tânăr în ciuda anilor.

- Tată, am fost tristă în ultimul timp; cred c-a fost un fel de presimţire. Am gustat întunericul dinainte. Acum mă întreb dacă nu cumva am murit deja şi acesta e iadul. Mă gândeam mult la moarte, mă gândeam că va veni o zi în care voi fi închisă sub pământ, într-un coşciug din care nu voi mai ieşi niciodată; am senzaţia stranie că acel moment este chiar acum, că într-un fel absurd şi paradoxal sunt aici, vie, dar şi în mormânt şi tot vie. Firul conştiinţei mele nu se poate rupe. Crezi că o să scăpăm?

- Monica... nu câştigi nimic dacă te consumi aşa.

Îl auzi ţinându-şi răsuflarea. Intui că minţise, că dorea s-o liniştească.

- Tată, mi-e frică, dar rezist să aud ce părere ai.

- Întotdeauna ai fost curajoasă. Păi… nu e de bine, îţi dai seama. Asta nu înseamnă neapărat că o să murim. Nici nu stăm pe roze. Moartea… cum să-ţi spun… nu cred că e chiar atât de rea. Mai ştii ce scrie pe orologiul bunicii tale? Cel din sufragerie?

- Omnes vulnerant, ultima necat.

- Toate clipele rănesc, ultima ucide. Clipele vieţii sunt de multe ori brice cu două tăişuri. Ultima clipă, cea a morţii, este cea izbăvitoare care te scuteşte de chin. Trebuie să crezi asta.

- Sună prostesc, dar simt că am trăit ca furnicile lui Sergiu: ridicolă şi neimportantă.

- He, he! Viaţa e un mecanism în care nu eşti decât un biet arc, o rotiţă, acolo. N-ai nicio importanţă, decât dacă lipseşti.

- De parcă lumea va sta în loc dacă mor eu! De parcă ar muri cu mine…

- Chiar moare. Lumea ta moare odată cu tine. Cea care rămâne e o altă lume. Total diferită.

- Tată, e bine că pleci… Sergiu voia să… voia să vă ceară iertare.

- Să nu fii supărată pe Sergiu. E speriat, are răspunderea noastră pe umeri. O să vă aduc apă şi totul va fi bine. Şi o să bat cu bastonul în duşumea ca să ştiţi că n-am nimic. Apoi o să vin să vă iau. Sau veniţi voi sus când vreţi. Lasă-mă să plec, să nu se trezească.

Bătrânul o însoţi spre uşă cu paşi neaşteptat de uşori. Monica deschise încet şi socrul se strecură afară. Îl văzu trecând prin dreptul ferestrei. Întunericul smolit se transformase într-o pâclă deasă, cenuşie.

Aşteptă. Sergiu continua să doarmă după propriul ceas biologic. Fusese treaz când ea dormise; acum dormea el şi ea veghea. Probabil, în adâncul fiinţei lor nu fuseseră făcuţi să se întâlnească, dar nu le-a fost dat să înţeleagă asta decât într-o astfel de situaţie. Soarele şi Luna.

Îl auzi pe tata că tuşeşte. Se apropie de uşă cu inima zvâcnind. Se întorcea.

- Monica, asta e toată apa. Am impresia că nu e tocmai limpede, însă nu e cazul să facem mofturi.

- Tată, sunt zece litri, e bine. Au închis apa?

- Aşa cred. Plec acum.

- Tată, dar nu ai ce mânca acolo sus!

- Este nişte făină, crezi că nu m-am gândit? Mi-am oprit şi eu un bidon de cinci litri. O să fac nişte pituşti. Bine că avem butelie.

- Stai un pic! Ce e afară?

- Eu zic că nu e decât o furtună de praf…

- Deci te-ai simţit firesc…

- Dacă vrei să ştii cum m-am simţit, ei bine, ca o pilitură de fier în preajma unui magnet.

- Tată, dacă ceva nu e în regulă, întoarce-te jos!

- Fetiţo, nu cred c-am să mai ies. N-am de gând să mă ridic la ceruri cu picioarele crăcănate ca vrăjitoarele lui Goya. Prefer să mă găsiţi voi, dacă scăpaţi, (ceea ce sper din toată inima), plutind decent lângă tavanul camerei mele…he,he.

- Tată!

- Misi e bine. Ţi-a mâncat musacaua. Rămâi cu bine, Monica. Ai fost o noră bună. Să ţii minte: vom primi exact ceea ce sperăm să primim. Încuie, scumpo!