DOCHIA

-Mămico, spune-mi o poveste!

-Promiţi că apoi te culci şi nu mai ceri încă una?

-Promit.

-Ce poveste vrei să-ţi spun, Măriuţo?

-Hm… Pe aceea cu baba Dochia.

-Baba Dochia şi-a trimis nora după mure în plină iarnă…

-Mamă, era tare rea femeia asta! Să ceară mure iarna! Şi numele Dochia e urât. Chiar e nume de babă.

-Nu, numele este frumos, după cum e omul care-l poartă.

-Păi vezi? Dochia era rea.

-Hai să-ţi spun altă poveste. A fost odată într-un orăşel mic şi sărac o femeie pe nume Dochia. Trăia alături de omul ei zile bune şi senine, deşi mai aveau lipsuri. Erau fericiţi, fiindcă Dumnezeu le dăruise o fetiţă frumoasă şi gingaşă ca un pui de turturea.

-Cum o chema pe fetiţă?

-Maria o chema. Dochia îşi îngrijea odorul, o alăpta, o plimba şi era mândră cum nu se poate.

De când se născuse Maria, şi Iancu, soţul Dochiei, mergea mai cu drag la muncă. Zicea că are pentru cine strânge zestre.

Într-o zi, pe când întindea la uscat scutecele fetiţei, Dochia a văzut trecând pe stradă nişte vecine. Când le-a întrebat de vorbă, ele au spus cu tristeţe că sunt grăbite, că merg să cheme pe doctor la Gherghina, că trage să moară. Mult s-a speriat Dochia auzind. Cum era să moară Gherghina, că doar era tânără, avea şi ea o pruncuţă acasă. „Tifos.” Au spus vecinele plecând.

Spre seară, după ce s-a întors Iancu, iar Maria a adormit îngereşte în leagănul ei, Dochia a plecat să viziteze pe vecina bolnavă. În vremea aceea oamenii erau mai buni şi-l cercetau pe cel aflat la necaz.

A găsit-o pe Gherghina scăpată de moarte, fiindcă venise doctorul cu medicamente, dar tot era foarte rău.

-Ce boală e tifosul?

-Boală rea, mamă. Bucuroasă că până la urmă Gherghina avea să se facă bine, Dochia ieşi în tindă cu gândul de a pleca. Atunci a auzit un plânset într-una din odăi. E plânsul acela ce face inima mamelor să tresară, e puiul ce cheamă ajutor.

-Cine plângea?

-Fetiţa Gherghinei. Tatăl ei uitase de ea, în disperarea că-şi pierde nevasta. Micuţa plângea de foame. Dochia l-a chemat pe om şi s-a oferit s-o alăpteze ea, până găseşte el lapte sau până s-o face bine mama ei.

-Nu putea să cumpere?

-Ba da, dar era mai greu, că nu erau prăvălii ca astăzi. Şi uite aşa, după ce-şi hrănea copilul ei, Dochia fugea pe stradă la vale şi sătura şi pe al vecinei. Mult

i-a mulţumit Gherghina când s-a făcut bine!

După puţin timp însă, nenorocirea s-a abătut asupra bietei Dochii. Fetiţa ei surâzătoare, cu ochi albaştri ca cicoarea s-a îmbolnăvit. Ce n-au făcut sărmanii părinţi s-o scape! Zadarnic însă, mititica de ea se prăpădi. A fost jale mare. E trist când moare om bătrân, d-apăi când ia moartea copilaş fără păcat?

Ce-a mai plâns Dochia! „ Ce te faci, Dochio?” O întrebau vecinele uimite de atâta durere. „Ce să fac? hohotea femeia, Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat!”

Zicea lumea c-o să înnebunească Dochia. Iancu, vezi, bărbat, n-avea lacrimi să plângă. Toată durerea s-a făcut bolovan în inima lui, bolovan de ură. O acuza pe femeie că din cauza ei a murit fetiţa; că s-a dus la vecina bolnavă şi-a adus boala acasă.

De-atunci n-a mai avut zile bune cu bărbatul ei. El a început să bea şi s-o bată.

-N-au mai avut alţi copii?

-Nu. Am apucat s-o cunosc şi eu pe Dochia. Aveam patru, cinci ani şi mama mă învăţase să-i sărut mâna când o întâlnesc. Lumea şoptea că e sfântă.

-De ce?

-Ştiu eu? Faţa ei se înseninase de la o vreme, vorbea domol şi nu pleca om nemiluit de la poarta sa. Apoi s-a petrecut dintre noi…

-A murit?

-Da. Vorbeau femeile că nu s-a pomenit mort mai frumos. Era în iulie, pe căldură, iar Dochia întinsă pe catafalc răspândea bună mireasmă.

-De unde ştii toate astea?

-Mi-a povestit şi mie mama. E o poveste adevărată.

-Eşti sigură?

-Da. Eu sunt fetiţa pe care a alăptat-o...