duminică, 29 mai 2016

Bătrânul gringo



În momentul lecturii cartea lui Fuentes pare oarecum lipsită de savoare. E ca o fotografie sepia. Am citit-o de câteva zile şi încă o diger. Asta e de bine. Acum imaginea realizată de autor se developează în mine, culorile se ivesc şi tehnica scriitorului îmi apare în adevărata sa lumină.
Straturi narative peste straturi narative, textul lui Fuentes este asemenea unui palimpsest. Stilul pare adeseori prolix şi ambiguu, întrucât la o scenă pot participa pe lângă personajele prezentului şi personaje din trecutul naraţiunii. Amintirile personajelor sunt un bagaj activ pe care acestea îl poartă cu sine, un bagaj care tulbură ordinea prezentului şi întunecă viitorul. În cartea lui Fuentes lucrurile par amestecate de parcă ar lipsi timpul care să le ordoneze, iar naratorul comunică fapte şi imagini fără să ţină cont de cronologie.
Acesta e unul dintre motivele pentru care autorul este considerat „inovativ” sau „original”, sau, efectiv, „greu de digerat”. Pe cei mai mulţi dintre cititori îi deranjează şi stilul cu fraze uneori extrem de lungi, lipsite de punctuaţie sau dimpotrivă cu dialoguri rapide unde este greu de precizat cine cu cine comunică. Însă dacă ne amintim cum vedea Fuentes însuşi literatura, întrebările dispar:
„Anticiparea literară este cea mai puternică dintre toate. Ghicirea trecutului şi expunerea viitorului. Un romancier nu aminteşte trecutul, îl anticipează, îl imaginează. Şi nu imaginează viitorul, ci îl aminteşte.”
Poate că „viaţa nu e aşa cum o înţeleg eu” — mă văd silită să admit. Ceea ce nu mi-a plăcut mie au fost personajele. Nu felul cum sunt construite, ci caracterul lor, modul în care gândesc şi acţionează. Unele tuşe cu care sunt desenate sunt mai degrabă groteşti. Dar asta e numai opinia mea subiectivă. A fost o surpriză plăcută să descopăr că bătrânul gringo era Ambrose Bierce, un personaj real.
Citind „Bătrânul gringo”, la un moment dat s-au aşezat lângă mine personajele lui Llosa din „Războiul sfârşitului lumii”. Şi chiar şi Blimunda şi al ei Şapte-Sori m-au vizitat venind din „Memorialul mânăstirii”.

luni, 23 mai 2016

Următoarea poveste



Nu am cuvinte îndeajuns să laud această carte! La sfârşitul unei seri lungi în care am parcurs cele o sută de pagini aveam în minte „Eu nu ucid corola de minuni a lumii”. Am deschis fereastra balconului şi am privit stelele. Mă vizitau tot felul de gânduri şi surâdeam întunericului nopţii. Mă întrebam cum e să călătoreşti de la Belem la Belem, de pe un continent pe altul, dar rămânând pe loc, sub stele, pentru că aceasta e probabil ultima călătorie?

Cum e să te culci în Amsterdam şi să te trezeşti în Portugalia, cu douăzeci de ani în urmă? Care să fie subiectul acestui sclipitor roman de numai o sută de pagini, m-am întrebat sorbind aerul nopţii. Călătoria lui Voyager? Dragostea interzisă? Meditaţia pe marginea faptului că  ne-am apropiat de limita sistemului solar şi ne-am îndepărtat de noi înşine?

Se întâmplă uneori să ne rătăcim de drum şi atunci e posibil, pentru unii dintre noi, să apară o persoană specială care să ne corecteze traiectoria fie printr-un vers latinesc, fie printr-o recomandare de lectură, fie printr-o simplă întrebare. Acea persoană poate fi Lisa d'India sau Maria Zeinstra sau… tu....

"Tu îmi făceai semn, nu era greu să te urmez. Mă învăţaseşi ceva despre cele ce nu pot fi măsurate, aflasem că până şi cea mai neînsemnată fărâmă de timp putea să ascundă un spaţiu imens al amintirii şi, îngăduindu-mă neînsemnat şi întâmplător cum eram, mă făcuseşi să înţeleg cât eram eu de mare. Nu trebuie să-mi mai faci semne. Vin!"

Hello World!


miercuri, 18 mai 2016

Vârsta nu te apără de dragoste




Să clarific lucrurile de la început: bătrânul domn Utsugi nu e nebun. Nu e nici măcar senil. Nouă, europenilor, ni se par deplasate anumite gesturi pe care cultura orientală le consideră absolut fireşti şi naturale.

*

Mă gândesc câtă dreptate a avut Anais Nin când a spus că vârsta nu te poate apăra de dragoste.  Acum, desigur, fiecare poate înţelege prin dragoste altceva.

*

Dincolo de minusurile fizice, bătrâneţea este un privilegiu. E şansa de a schimba perspectiva din care contemplăm peisajul vieţii. Numai bătrâneţea te poate urca în vârful acelui turn de unde poţi scruta, poţi înţelege… Pe la douăzeci de ani şi eu pufneam cu un aer atotştiutor la pretenţiile de a fi sfătuită, îndrumată, povăţuită de cei mai în vârstă decât mine. Şi eu am crezut că ştiu tot. Ha, ha! Dar râd amar.

*

Categoric, mi-a plăcut mult jurnalul bătrânului îndrăgostit. Voi căuta şi alte cărţi scrise de Tanizaki şi cel mai mult mă atrage acest titlu:

„O pisică, un bărbat şi două femei”



luni, 16 mai 2016

Solitudine



„Una dintre cele mai grave boli pe lumea asta este să nu însemni nimic pentru nimeni.”