miercuri, 30 martie 2011

O zi bună


M-am trezit plină de optimism pentru că trecerea de la ora de iarnă la cea de vară va începe să mă afecteze din ce în ce mai puţin cu fiecare dimineaţă.


Am pornit canalul de ştiri întrucât doream ca ziua mea să capete cu adevărat avânt. După problemele importante cum ar fi leşinul unei starlete în timpul unei operaţii estetice minore, s-a trecut şi la chestii mai facile. La această rubrică am aflat că norul radioactiv de la Fukushima a ajuns deasupra noastră fix în acelaşi timp cu gaura în stratul de ozon.


Începusem să-mi fac gânduri din acest motiv, când a ieşit pe post o meteoroloagă cu vechi state la instituţia respectivă şi ne-a asigurat că sunt foarte puţine particule periculoase în atmosferă, tot aşa cum ne-a asigurat şi cu ceva timp în urmă că la noi nu va ajunge deloc norul cu pricina. Mai liniştită am aflat că, deşi norul e sărac în particule rău intenţionate, dacă plouă s-ar putea să apară probleme… „Dar nu va ploua!” ne-a asigurat tot doamna respectivă cu un zâmbet larg şi generos, făcându-mă să-mi amintesc de câte ori au nimerit prognoza.


Pe deplin încurajată, am ascultat ştirile mai departe, cu subiecte de mai mic interes, dar absolut optimiste cum ar fi asigurarea lui boc că suntem pe creştere economică şi mândria lui udrea că face parte din acest guvern de poveste.


O zi care începe astfel nu poate fi decât minunată!


duminică, 27 martie 2011

VENUS




Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy a lansat o provocare: antologia „Venus”, o culegere de texte SF şi Fantasy a cărei temă centrală este… dragostea.


E uşor de imaginat progresul tehnologiei, al societăţii, dar mult mai greu se poate imagina evoluţia psihicului uman. Oare există deosebiri între felul cum iubea Antoniu pe Cleopatra faţă de dragostea dintre Tristan şi Isolda?


Ceea ce ştiu sigur este că marile cupluri de azi sunt puţin mai altfel, ceea ce înseamnă că da, sufletul omenesc e în schimbare. E de ajuns să ascultăm pe menestrelii de la ştiri care cântă amorurile dintre Moni şi Iri, Pepe şi Oana şi altele asemenea.


Privind la ei îmi este uşor să anticipez cum va arăta „lumea de mâine” sub aspect amoros. Să mă apuc de scris? Termenul limită este august 2011….


miercuri, 16 martie 2011

Jocul - F. M. Dostoievski "Idiotul"


Această scenă din "Idiotul" este una la care mă întorc adeseori. Ar putea un astfel de "joc" să aibă valenţe curative? Mă tot întreb...

duminică, 13 martie 2011

Clipe



Prima oară am intrat în Catedrala catolică din Alba Iulia împreună cu bunicul, fiindcă voiam să aud mai bine instrumentul acela fantastic, a cărui voce profundă răzbătea prin ziduri.

Dar când am intrat singură, nu cânta orga. Am crezut că printre coloanele înalte a coborât un înger, însă nu era decât unul din studenţii la teologie care interpreta Preludiul de Bach pentru violoncel.

Sunt clipe în timpul pe vieţii pe care nu le putem uita. Cea în care am privit în sus spre bolţile gotice unde sunetul urca şi se arcuia ca apoi să se frângă e una din ele.



vineri, 11 martie 2011

"Instrucţiuni" - Bob Leman



Aţi simţit vreodată că sunteţi doar nişte pioni pe o tablă de şah? Dacă da, citiţi cu click pe imagine.

joi, 10 martie 2011

Forţa vieţii


Incredibil, dar adevărat: au răsărit urzicile. Azi dimineaţă erau -5 grade, oare cum au reuşit?
Am preparat un ceai revitalizant. Cine doreşte?

luni, 7 martie 2011

"Spre far" - Virginia Woolf


La seminarul de literatură engleză ni s-a comunicat o ştire demnă de luat în calcul: toţi studenţii care vor participa la şedinţele cercului de lectură organizate de catedră peste o săptămână şi vor avea o prezenţă activă, desigur, cu luări de cuvânt şi observaţii interesante, vor primi două puncte în plus la examen.
Subiectul celor două şedinţe din zilele de marţi şi vineri va fi romanul „Spre far” de Virgina Woolf. (nasol!)
Dar, DAR la cele două şedinţe va participa ca invitat de onoare lectorul britanic Mr. Nigel Dutton. (super!)
Nu ştiu de unde se lansase zvonul că Nigel Dutton e un tip pe cinste. Deşi nimeni nu-l văzuse vreodată, studentele din anul doi moşteniseră legenda englezului înalt, blond cu aere de… lord, of course.
Un fior ca o undă de şoc a trecut prin întreaga grupă. La bibliotecă s-au epuizat toate ediţiile din „Spre far”. În sala de lectură a căminului se citea, se făceau conspecte, se spionau notiţele colegelor, pentru că fiecare voia să ridice problema cea mai interesantă în legătură cu romanul, să pună întrebarea cea mai profundă, să impresioneze măcar un pic pe mândrul Nigel.
Înţelesesem că intriga romanului era interiorizată. Mi se păruse că mai bine de o sută de pagini descriau o singură zi în care nu se petrecuse de fapt nimic. Era aventura personajelor de a se cunoaşte pe sine şi pe cei din jur, prin reţeaua complicată a relaţiilor interumane. Şi dacă mi s-ar fi şoptit în taină că de fapt romanul a fost scris de Sigmund Freud, aş fi crezut cu uşurinţă ţinând cont de cantitatea de psihanaliză.
Cel mai interesant mi se părea tot citatul pe care domnul profesor Crăciun ni-l prezentase drept „cheia de boltă” a romanului – „For nothing was simply one thing” – adică „Nimic nu era de fapt un singur lucru”.
Păi da, lucrurile sunt întotdeauna mai complicate decât par, au mai multe faţete. Farul spre care doreau să ajungă copiii familiei Ramsay şi pe care îl vedeau strălucitor, suplu, înalt se dovedise a fi o clădire dărăpănată.
Colegele mele îmi împărtăşeau opinia. N-aveam nimic interesant să-l întrebăm pe Nigel, nu ne vom face remarcate.
În ziua cea mare ne-am ocupat locurile în amfiteatru şi am aşteptat emoţionate să descindă Siegfried, pardon, vreau să spun Nigel Dutton.
Au apărut profesorii noştri - toată floarea cea vestită a catedrei de engleză şi alţi câţiva venerabili.
Unde să fie lectorul nostru? Domnul Crăciun a făcut prezentările. Când a rostit numele magic ce aprinsese timp de şapte zile imaginaţia şi sârguinţa studentelor din anul doi, ne-a înfăţişat pe unul din moşuleţii decrepiţi, cu proteză şi batista cât un cearşaf care se aşezase cu modestie la colţul prezidiului.
O uşoară rumoare a adiat în sală, de parcă o sută de studente ar fi avut revelaţia bruscă a citatului „cheie de boltă” din „Spre far”: „Niciun lucru nu e doar un singur lucru”, farul suplu si stralucitor se prezenta drept o ruina...
Era Nigel Dutton, lector englez, necăsătorit, un mit. Dar reversul era că rămăsese la catedră de pe vremea reginei Victoria!


vineri, 4 martie 2011

Încălzirea globală



Când era la modă ameninţarea cu "încălzirea globală" începusem să visez - fără să mă prea sinchisesc de soarta planetei, recunosc - la faptul că s-ar putea să cultiv lubeniţe pe coasta de deal dinspre Sud şi că-mi voi mări plantaţia de smochini...
Tot aştept încălzirea globală de ceva timp şi sunt dezamăgită mereu. M-a dumirit un meteorolog serios, într-o emisiune serioasă, când a răspuns unei întrebări a cuiva pusă pe un ton la fel de nerăbdător de parcă ar fi fost al meu, în legătură cu momentul când se va instala în sfârşit încălzirea aceea globală:
"Încălzirea globală va începe cu o răcire."
Privind pe fereastră am ajuns la concluzia firească: am început să ne încălzim!

joi, 3 martie 2011

Azi, GOTHIC


Alexandru mi-a amintit de „Prometeu descătuşat”, drama în versuri scrisă de poetul englez Percy Bysshe Shelley, a cărui viaţă m-a fascinat din studenţie.

Tânărul romantic, exaltat a trăit arzând ca o torţă până la aproape treizeci de ani. A influenţat o pleiadă de scriitori între care Oscar Wilde, Thomas Hardy, G.B. Shaw, Yeats. A scris poezie, dar l-a fascinat teatrul.

Poemul său dramatic „Prometeu descătuşat” depăşeşte în viziune pe Gothe, căci eroul principal, Prometeu, întruchiparea geniului uman, se purifică prin suferinţă, se înalţă prin iubire şi transcende forţele răului.

Nu ştiu însă dacă autorul, Shelley însuşi, a avut parte de acest miracol.

S-a căsătorit la nouăsprezece ani cu Harriet, dar, după numai trei ani de căsătorie îşi părăseşte soţia însărcinată şi fiul şi fuge cu iubirea vieţii lui, Mary, cea care îi va fi a doua soţie şi va deveni cunoscută ca autoare a romanului gotic „Frankenstein”.

Harriet se sinucide înecându-se şi cuplul de îndrăgostiţi se poate căsători, dar fiul lor William, născut pe 24 ianuarie 1816 moare în prima copilărie, ca şi cel de-al doilea copil, o fetiţă, Clara, care se stinge la 24 septembrie 1818. Abia al treilea copil va trăi, fiul Percy Florence.

Poetul moare în condiţii suspecte, pe când traversa marea între Livorno şi Lerici, iar trupul său este incinerat pe plaja pe care l-au purtat valurile, lângă Via Reggio. Inima sa a fost recuperată de pe rug, neatinsă de foc, şi păstrată de Mary tot restul vieţii ei.

Pe mormântul lui Shelley este scris:

„Nu s-a stins nimic din el,

Ci doar marea l-a schimbat

În ceva bogat, ciudat.”