Prima oară am intrat în Catedrala catolică din Alba Iulia împreună cu bunicul, fiindcă voiam să aud mai bine instrumentul acela fantastic, a cărui voce profundă răzbătea prin ziduri.
Dar când am intrat singură, nu cânta orga. Am crezut că printre coloanele înalte a coborât un înger, însă nu era decât unul din studenţii la teologie care interpreta Preludiul de Bach pentru violoncel.
Sunt clipe în timpul pe vieţii pe care nu le putem uita. Cea în care am privit în sus spre bolţile gotice unde sunetul urca şi se arcuia ca apoi să se frângă e una din ele.
