vineri, 31 martie 2017

„Îmbrățișarea”



Când ne-am zărit, aerul dintre noi

şi-a aruncat dintr-o dată 
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, 
pe care-o lasă să-l străbată. 

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, 
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe 
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut. 

Nichita Stănescu

joi, 30 martie 2017

Soare și secetă


E cald și toate ploile par să ne ocolească. Zarzării își scutură floarea. Am udat magnolia și câteva lalele îmbobocite care tânjeau după apă. Mă întreb dacă se va întâmpla ca în anul 2000, când n-a plouat deloc de la jumătatea lui aprilie până la jumătatea lui iulie. Atunci au secat fântânile mai puțin adânci, izvoarele și-au redus debitul, plantele s-au transformat în cenușă, iar pământul s-a făcut nisip. 





luni, 27 martie 2017

N-am murit


Încă îmi plac filmele polițiste și din când în când încerc să urmăresc așa ceva la televizor. Am văzut filme polițiste americane, englezești, franțuzești. Doar la cele nemțești nu mă pot uita. M-am străduit. Mă enervează. Au ceva greoi, ceva neverosimil. Sau poate nu rezonez eu. Schimb canalul exact ca la scenele de amor din filmele românești care suferă de același păcat al artificialității. Sau chiar mai rău. Sau poate nu rezonez eu... Mă temeam că voi păți la fel cu cartea asta, doar pentru că autoarea e de naționalitate germană. Tot așteptam să mă plictisesc, parcă mă plictiseam, când deodată subiectul devenea interesant! Apoi n-am mai putut s-o las din mână.
*
Kathrin Schmidt scrie extraordinar de bine. Se descurcă minunat stăpânind o tehnică narativă aparte. Oscilația permanentă a eului narator între realitate și imaginație, între prezent și trecut, între ceea ce spune și ceea ce gândește, ar putea fi dificilă pentru alt romancier. Nu pentru Kathrin Schmidt!
*
Memoria este nucleul dur al sufletului. Dacă ne-am pierde memoria, ce ar mai rămâne? Helene luptă să-și recupereze amintirile, adică viața furată.
*
Un roman psihologic de primă clasă. Merită citit!
*
„Moartea Maljutkăi îi produce o durere surdă, care o urmăreşte peste tot, care văruieşte totul în jurul ei în culori sumbre, care se impune în tot ce face şi simte, nu poate să se ascundă nicicum de durerea asta.”
*
...dar aș fi vrut să mor.

joi, 23 martie 2017

Lumina blândă a dimineții... II


De câteva zile, salcia zumzăie ca un releu de înaltă tensiune. Până și zambila e invidioasă! E firesc, nu-i așa, că doar e vorba de trafic, de numărul de vizitatori, de like-uri...


marți, 21 martie 2017

Cărți care se țin de mână

Ruth e Cordelia.
*
Am citit „Ochi de pisică” acum câțiva ani, iar cartea lui Ishiguro acum două zile. „Să nu mă părăsești” m-a făcut „să recitesc” din memorie romanul Margaretei Atwood, să-mi amintesc întâmplări din carte de parcă ar fi întâmplările mele, amintirile mele. Fiecare carte e o altă viață pe care o trăim, nu?
*
Nu-mi plac recenziile care povestesc romanul. Eu oricum nu scriu recenzii, dar nici așa, nu vreau să transpară nimic aici din uimitoarea carte a acestui japonez aclimatizat. (și Anglia-i tot o insulă)
Voi spune doar atât: cui i s-a părut că e o carte tristă îi pot răspunde că destinul personajelor nu e cu nimic mai trist decât al nostru. Limita morții este la fel de tragică oricând ni se impune, în orice fel ni se impune... Dacă moartea ar fi sfârșitul definitv, irevocabil, viața ar fi inacceptabilă și singura soluție demnă pentru o ființă rațională, ar fi cea găsită de personajul lui Dostoievski, Kirillov: sinuciderea.
Tragismul ce se naște din conștiința morții este ceea ce dă frumusețe și unicitate vieții omenești.
*
O carte este frumoasă în măsura în care reușește să exprime ceea ce este inexprimabil, să transmită ceea ce este intransmisibil, să atingă ceea ce este de neatins: inefabilul. „Să nu mă părăsești” este o carte frumoasă.
*
Ți-am trimis „Asasinul orb” pentru că insistam s-o citești și nu te puteam convinge. Ai pus-o undeva în biblioteca ta vastă și labirintică și n-ai citit niciodată cartea de la mine. De ce?


sâmbătă, 18 martie 2017

Cum să privești în trecut



Ce e dragostea? E minunea care construiește aparate de zbor Blimundei și lui Șapte-Sori sau care dezvăluie soluții pentru contemplarea trecutului. Ori cum spunea poetul al-Ghatash, dragostea e cunoaștere...
*
O carte absolut minunată, cu totul și cu totul pe gustul meu: și poveste și poezie și matematică și filosofie, aventură, dragoste, deșert, istorie... Ehe...

miercuri, 15 martie 2017

Romane care te întineresc!


Am ținut între palme cărți care m-au făcut să mă simt studentă din nou, citind în sesiune, plină de vinovăție romane care n-aveau de-a face cu bibliografia pentru examene. Dar „Tuareg” bate recordul, m-a făcut să mă simt adolescentă, în vacanța mare, vremuri în care citeam până uitam de mine, de trecerea zilelor, de lumea reală... Nu știu în ce constă magia, de ce nu am putut lăsa din mână acest roman... Povestea e simplă, un tuareg se răzbună pe cei care au încălcat legile nescrise ale deșertului. Lumea veche, al cărei exponent este tuaregul, este încet înlocuită de o lume nouă. Ceea ce cândva era sacru a devenit cu timpul desuet sau chiar interzis. Din păcate, nu tot ceea ce aduce noutate presupune și progres. Și, ca întotdeauna, „mai binele” este cu siguranță dușmanul „binelui”. Acestea ar fi doar două dintre ideile care străbat cartea. Finalul mi s-a părut abrupt și căutând oarecum senzaționalul, dar am considerat că subliniază încă o dată ideea de fatalitate și de zădărnicie. Poți învinge deșertul, poți învinge deșertul deșertului, Tikdabra, dar nu-ți poți învinge destinul...

luni, 13 martie 2017

Când plouă


Dealul și-a tras ceața pe ochi să nu vadă ploaia. La poalele lui curge Topologul neștiut, nevăzut, ca însuși timpul. Mierla se bucură de ploaie, fluieră și țopăie prin grădină după râme. N-are treabă, toate pisicile dorm în casă, care pe unde. Simt că ploaia va scoate la iveală verdele incipient în ramuri și-n pământ. Ascult această piesă minunată pe care am primit-o și-o dau mai departe, spre creșterea și sporirea frumuseții și bucuriei.


sâmbătă, 11 martie 2017

Am vrut, dar n-am putut...


...să termin aceste două cărți. Bineînțeles, este vorba de gusturi, probabil  sunt cărți bune, dar îmi lipsește mie organul potrivit pentru percepția lor. Îmi amintesc nostalgică de cuvintele tale: nu există carte proastă, ci doar cititori neavizați.



Pe de altă parte, am impresia că înțeleg de ce a găsit loc la Humanitas un scriitor ca Eric Emmanuel Schmitt...

Nepăsare


Insensibil la prognozele meteo și la avertizările care anunțau ploaie masivă, Soarele a răsărit triumfal, punctual, de la prima oră. Dealurile subcarpatice se scaldă în lumină.

luni, 6 martie 2017

Viața ca o cutie neagră


Recunosc: am fost dezamăgită de „Papagalul lui Flaubert”, dar „Sentimentul unui sfârșit” m-a împăcat cu Barnes. 

duminică, 5 martie 2017

Ha, ha!

Citesc cu o pisică albă culcată incomod undeva între ceafa și umărul meu. Găsesc acest citat, râd și pisica îmi alunecă pe carte fără să se trezească:
„Un englez a spus cândva că mariajul e o masă lungă și plicticoasă la care budinca se servește la început.”
Bine c-au avut budincă, ha, ha!
*
„În tinereţe, îţi aminteşti viaţa ta scurtă în întregime. Mai târziu, memoria devine un conglomerat de zdrenţe şi petice. Seamănă puţin cu nişte cutii negre de avion, care consemnează ce se petrece în cazul unei prăbuşiri.”

Citate din „Sentimentul unui sfârșit”

vineri, 3 martie 2017

„Viața mea e povestea tuturor celor pe care i-am cunoscut.”


Voi probabil că ați citit-o, la mine a ajuns abia acum. Căutând pe internet mi-am dat seama că autorul are deja o mulțime de fani, așa că s-ar putea să supăr pe unii dintre voi afirmând anumite lucruri. Dar, întrucât eu nu scriu recenzii, ci țin doar un jurnal de lectură în care exprim păreri subiective, aș zice că nu e cazul să pună cineva la inimă opinia mea. Mi-a plăcut cartea asta, deși este cartea unuia dintre acești scriitori noi care demonstrează că scrisul este un meșteșug care se poate învăța la cursuri de creative writing și nu ține neapărat de originea misterioasă din care provin diverse înzestrări și talente. Jonathan Safran Foer experimentează cu acest roman și extinde granițele narațiunii spre direcții interesante. Eu tot aștept cărțile alea care vor avea atașate anexe cuprinzând materialul de la rochia eroinei principale, o mostră din flaconul ei cu parfum, biletul de avion de la cursa care l-a dus departe pe erou etc. Niște poze din colecția unui băiețel de nouă ani sau niște pagini goale cu o singură propoziție scrisă acolo de bunicul său, nu mă deranjează. Mi se pare interesant saltul pe care autorul mi-l impune de la un plan narativ la celălalt: viața lui Oskar relatată de el însuși și viața bunicilor lui. Totuși, (acum urmează partea în care s-ar putea să enervez pe cineva), există multe naivități în roman. Și nu sunt naivitățile personajului-narator, ci ale autorului. Însă chiar și așa, romanul se citește ușor și cu plăcere, emoționează, înduioșează, enervează cu alte cuvinte are ingredientele unei cărți de succes.
Pe alocuri stridentă, alteori plină de miez, cu exagerări, dar și cu pagini foarte realiste, cartea lui Safran Foer nu poate trece neobservată. Un curs practic despre cum să faci față durerii.
*
„Nu te poți apăra de tristețe fără să te aperi de fericire.”
*
„...nu observasem până atunci că patul era complet acoperit de cuie.
--Am bătut câte un cui în pat în fiecare dimineață, de când a murit (soția mea). E primul lucru pe care-l fac când mă trezesc! Opt mii șase sute douăzeci și nouă de cuie.
L-am întrebat de ce, pentru că am crezut că era o întrebare drăguță, fiindcă l-ar putea face să-mi spună cât de mult a iubit-o. El a răspuns:
--Nu știu.
Am spus:
--Dar, dacă nu știți, atunci de ce o faceți?
--Bănuiesc că m-ajută! Mă ține în picioare. Știu că-i o prostie.”