vineri, 3 martie 2017

„Viața mea e povestea tuturor celor pe care i-am cunoscut.”


Voi probabil că ați citit-o, la mine a ajuns abia acum. Căutând pe internet mi-am dat seama că autorul are deja o mulțime de fani, așa că s-ar putea să supăr pe unii dintre voi afirmând anumite lucruri. Dar, întrucât eu nu scriu recenzii, ci țin doar un jurnal de lectură în care exprim păreri subiective, aș zice că nu e cazul să pună cineva la inimă opinia mea. Mi-a plăcut cartea asta, deși este cartea unuia dintre acești scriitori noi care demonstrează că scrisul este un meșteșug care se poate învăța la cursuri de creative writing și nu ține neapărat de originea misterioasă din care provin diverse înzestrări și talente. Jonathan Safran Foer experimentează cu acest roman și extinde granițele narațiunii spre direcții interesante. Eu tot aștept cărțile alea care vor avea atașate anexe cuprinzând materialul de la rochia eroinei principale, o mostră din flaconul ei cu parfum, biletul de avion de la cursa care l-a dus departe pe erou etc. Niște poze din colecția unui băiețel de nouă ani sau niște pagini goale cu o singură propoziție scrisă acolo de bunicul său, nu mă deranjează. Mi se pare interesant saltul pe care autorul mi-l impune de la un plan narativ la celălalt: viața lui Oskar relatată de el însuși și viața bunicilor lui. Totuși, (acum urmează partea în care s-ar putea să enervez pe cineva), există multe naivități în roman. Și nu sunt naivitățile personajului-narator, ci ale autorului. Însă chiar și așa, romanul se citește ușor și cu plăcere, emoționează, înduioșează, enervează cu alte cuvinte are ingredientele unei cărți de succes.
Pe alocuri stridentă, alteori plină de miez, cu exagerări, dar și cu pagini foarte realiste, cartea lui Safran Foer nu poate trece neobservată. Un curs practic despre cum să faci față durerii.
*
„Nu te poți apăra de tristețe fără să te aperi de fericire.”
*
„...nu observasem până atunci că patul era complet acoperit de cuie.
--Am bătut câte un cui în pat în fiecare dimineață, de când a murit (soția mea). E primul lucru pe care-l fac când mă trezesc! Opt mii șase sute douăzeci și nouă de cuie.
L-am întrebat de ce, pentru că am crezut că era o întrebare drăguță, fiindcă l-ar putea face să-mi spună cât de mult a iubit-o. El a răspuns:
--Nu știu.
Am spus:
--Dar, dacă nu știți, atunci de ce o faceți?
--Bănuiesc că m-ajută! Mă ține în picioare. Știu că-i o prostie.”