sâmbătă, 22 octombrie 2016

Lecturile lunii



Nu știu sigur dacă voi termina de citit luna asta „Un cer mai mic”, am început-o, dar sunt prinsă în alte activități. Voiam să spun că am citit cu plăcere eseul lui Ernst Cassirer, deși am renunțat cu ceva timp în urmă la cearta și incertitudinile filosofilor de care am avut timp să mă satur la facultate. Însă această carte am citit-o de dragul persoanei care mi-a dăruit-o. Mi-am notat în caietul de lectură câteva citate, din care nu voi aminti aici decât pe acesta:
„Frumosul este Infinitul reprezentat într-o manieră finită.”

„Tăceri fluide”

-------------------------------
„Atît de subţiri sunt, uneori, graniţele
dintre ceea ce sîntem,
acum,
şi ceea ce nu vom mai fi,
încît intrăm, fără să ştim,
în tăceri fluide,
de unde doar o voce a cuiva, ce ni s-a dedicat cu totul
ne mai poate întoarce.
Simţim chemarea ei dintr-un trecut
în care locuiam
şi care, parcă speriat,
de acele tăceri fără capăt,
ne inundă cu atîtea amintiri,
că putem face drumul îndărăt,
purtînd păreri de rău şi chemări abia născute,
şi promisiuni
despre care n-avem de unde şti
că s-ar fi împlinit vreodată,
timpul, ştiai şi tu,
e doar mătase fărîmiţată
peste o voluptate feroce.
Eram blînzi ca sacrificaţii,
după ce au întrevăzut
liniştile fără sfîrşit.”
AUREL PANTEA

duminică, 16 octombrie 2016

Despre singurătate cu Nino Palumbo

 Ce se întâmplă într-o arhivă? Se stochează în afara timpului anumite informații. Arhivarul este o persoană specială. Mă întreb dacă J. Saramago va fi citit romanul lui Palumbo, căci mi se pare că între Jose, arhivarul lui Saramago și Domenico Chessa, arhivarul lui Nino Palumbo există o asemănare incontestabilă. Singurătatea alienantă în care trăiesc, aspirația spre comuniune, spre întâlnire, spre comunicare la nivel profund cu o altă ființă sunt principalele coordonate sufletești ale celor doi. Arhiva mai are însă și o altă caracteristică, este un fel de organism monstruos care scufundă individul în cel mai deplin și de nedepășit anonimat.  Arhiva băncii comerciale la care lucra domnul Chessa și Arhiva Generală a Stării Civile din „Toate Numele” de Saramago par mecanisme vii, coșmarești, apărute dintr-o lume kafkiană.


Aveai toată colecția Globus, mă întreb dacă ai citit „Ziarul”. Dacă mi-ai fi pus în față citatul de mai jos, aș fi crezut că e din „Toate numele”.

„Nu văzuse niciodată oameni intrând într-o bancă, prezentându-se la ghișee, făcând operațiuni. În sectorul său ajungeau, în cele din urmă, numai documentele acelor operațiuni; și el nu reușea să vadă, dincolo de aceste petece de hârtie, mai mult sau mai puțin umplute cu semne de mașină și de stilou, liniile, ochii, ființa celor care veneau să le completeze la bancă. Nici nu-l interesau prea mult. La etajul al cincilea se simțea oarecum la adăpost de toate loviturile dușmănoase pe care societatea i le-ar fi putut da. De fiecare dată când încercase să intre între oameni și să se simtă, să se considere unul dintre ei, avusese parte de necazuri și de lacrimi. Era mai bine să stea deoparte, să-i iubească așa, de la o distanță pe care ei înșiși o cereau, o impuneau. Cât suferise și cât suferea! Pentru că, cine putea să vadă până în adâncul ființei sale, de când, încă școlar, încercase, de mai multe ori, să intre în jocul colegilor o dată ieșind chiar cu disperarea în suflet?! Și mai tîrziu, ca tânăr, apoi ca bărbat matur, făcând mereu tentative de apropiere, în timp ce în sufletul său nu se stinsese încă durerea pentru ceea ce suferise.
Chiar și acum căuta pe cineva să-l privească măcar de aproape și să-l simtă o ființă ca și el.”


Mă gândesc acum la asemănările dintre o bibliotecă și o arhivă. Și cred că punctul lor de întâlnire este „Enciclopedia morților” de Danilo Kis.

sâmbătă, 1 octombrie 2016

A fi


„A fi peste mormîntul verii,
 Sedus de viaţă ca de-un dor
Mînz tînăr degustînd lumina
 Sălbatic şi nerăbdător.

 Să crezi că nu există moarte
 Că morţii sunt numai un fel
De fluturi adormiţi de muzici
 Şi-nchişi în bile de oţel.

 A fi uitat de toată lumea
 A fi iubit de cine vrei
Cînd vin să te-ncălzească noaptea
 Fragile, turmele de miei.

 A fi pe-un cîmp uitat de lume,
 De smog uitat şi de maşini,
 Tu singur duelînd în aer
Cu săbiile unor crini.

 A şti rîzînd, că sînul tandru
 Rotit în porţelan etern
Se surpă-n el pînă devine
 Mormînt al laptelui matern.

Şi peste toate, ca un tigru,
Să treci rîzînd şi să te minţi.
Şi cînd ameninţă zăpada
 S-o-ntîmpini cu o floare-n dinţi”.

Citesc versuri de Mircea Micu aduse înaintea ochilor mei de Cella; mă gândesc la data de 20 iulie 2010. Abia acum, privind în urmă, îmi dau seama ce vremuri fericite trăiam atunci...