duminică, 16 octombrie 2016

Despre singurătate cu Nino Palumbo

 Ce se întâmplă într-o arhivă? Se stochează în afara timpului anumite informații. Arhivarul este o persoană specială. Mă întreb dacă J. Saramago va fi citit romanul lui Palumbo, căci mi se pare că între Jose, arhivarul lui Saramago și Domenico Chessa, arhivarul lui Nino Palumbo există o asemănare incontestabilă. Singurătatea alienantă în care trăiesc, aspirația spre comuniune, spre întâlnire, spre comunicare la nivel profund cu o altă ființă sunt principalele coordonate sufletești ale celor doi. Arhiva mai are însă și o altă caracteristică, este un fel de organism monstruos care scufundă individul în cel mai deplin și de nedepășit anonimat.  Arhiva băncii comerciale la care lucra domnul Chessa și Arhiva Generală a Stării Civile din „Toate Numele” de Saramago par mecanisme vii, coșmarești, apărute dintr-o lume kafkiană.


Aveai toată colecția Globus, mă întreb dacă ai citit „Ziarul”. Dacă mi-ai fi pus în față citatul de mai jos, aș fi crezut că e din „Toate numele”.

„Nu văzuse niciodată oameni intrând într-o bancă, prezentându-se la ghișee, făcând operațiuni. În sectorul său ajungeau, în cele din urmă, numai documentele acelor operațiuni; și el nu reușea să vadă, dincolo de aceste petece de hârtie, mai mult sau mai puțin umplute cu semne de mașină și de stilou, liniile, ochii, ființa celor care veneau să le completeze la bancă. Nici nu-l interesau prea mult. La etajul al cincilea se simțea oarecum la adăpost de toate loviturile dușmănoase pe care societatea i le-ar fi putut da. De fiecare dată când încercase să intre între oameni și să se simtă, să se considere unul dintre ei, avusese parte de necazuri și de lacrimi. Era mai bine să stea deoparte, să-i iubească așa, de la o distanță pe care ei înșiși o cereau, o impuneau. Cât suferise și cât suferea! Pentru că, cine putea să vadă până în adâncul ființei sale, de când, încă școlar, încercase, de mai multe ori, să intre în jocul colegilor o dată ieșind chiar cu disperarea în suflet?! Și mai tîrziu, ca tânăr, apoi ca bărbat matur, făcând mereu tentative de apropiere, în timp ce în sufletul său nu se stinsese încă durerea pentru ceea ce suferise.
Chiar și acum căuta pe cineva să-l privească măcar de aproape și să-l simtă o ființă ca și el.”


Mă gândesc acum la asemănările dintre o bibliotecă și o arhivă. Și cred că punctul lor de întâlnire este „Enciclopedia morților” de Danilo Kis.