vineri, 17 noiembrie 2017

Trei povești


În timpul care s-a scurs de la ultima postare am citit niște povești, nu trei, chiar patru, dar a patra e mai poveste decât celelalte trei, dacă pot să mă joc așa cu vorbele...
*
Tare mi-am dorit acum ceva ani să citesc „Hoții de frumusețe”, dar a ajuns la mine „Luni de fiere” și după aceea, n-am mai dorit. Acum l-am citit pe Bruckner ştiind la ce să mă aştept și n-am mai fost dezamăgită, doar cam plictisită.
*
A doua poveste este o carte pe care am cumpărat-o mai demult, într-o perioadă fericită a vieții, atât de fericită încât și cărțile mă interesau mai puțin; nu știu cum s-a rătăcit „Singurătatea numerelor prime” prin bibliotecă de nu mi-a mai căzut sub ochi, sau ce s-a mai întâmplat cu fericirea mea de atunci că am uitat de Paolo Giordano și l-am regăsit acum... Cred că până la capitolul „Cealaltă cameră” cartea merge binișor, fără să conțină revelații, totuși nu poate fi lăsată din mână. Apoi dintr-o dată schimbă ritmul și începe să povestească. Și povestește întâmplări peste întâmplări care nu spun nimic nou, nu aduc niciun plus de tensiune firului narativ, cam lung de altfel, și nici nu îmbogățesc (ele, întâmplările) cu nimic personajele care rămân ceea ce au fost, adică divizibile doar cu 1 sau cu ele însele. Măcar finalul a fost corect.
Expectanțe mari năruite pe parcurs... Prefer să încep o carte cu scepticism și să mă încălzesc pe măsură ce o parcurg.
*
„Cel care mă așteaptă” este un roman scris de Parinoush Saniee. Am mai citit cărți care m-au purtat în lumea islamului, unele bune și foarte bune. Am mai citit și un alt autor iranian, Kader Abdolah și mi-a plăcut mult cartea sa, „La porțile moscheii”. Cu toate acestea, „Cel care mă așteaptă” este o carte mult mai bună, deși, iată, este scrisă de o femeie. Sinceritatea scriiturii este cuceritoare. Firul evenimentelor ține atenția trează, faptul că relatează evenimente istorice împletite cu destine umane individuale creează o aură de autenticitate care te implică emoțional. E povestea unei vieți în care nu te mai interesează neapărat felul cum e spusă, ci emoția pe care o transmite.
Aceasta e cea mai reușită dintre „poveștile” pe care le-am citit.
*
Cu toate că mi-a plăcut „Cel care mă așteaptă”, cea mai slabă dintre cele patru cărți de care am pomenit la început, este tot a aceleiași autoare iraniene. „Tatăl celuilalt copil” pare o carte încropită în grabă, cu naivitățile inerente.

vineri, 10 noiembrie 2017

Protofazoni și teologie


Cine consideră SF-ul literatură de nișă sau literatură minoră (ca să nu zic pentru minori), acela n-a citit „Ubik”. Pentru că ar fi suficient ca toată literatura SF să fi dat o singură capodoperă cum este „Ubik” și întregul gen SF ar fi salvat de această nedreaptă clasare. Însă literatura SF cuprinde multe capodopere, multe cărți bune și multe cărți slabe, ca orice gen literar de altfel.
Mi-a recomandat cineva destul de recent să citesc acest roman și am promis c-o voi face. De îndată ce l-am început, mi-am dat seama că-l mai citisem cândva, probabil în adolescență când citeam tot ce găseam la biblioteca din oraș. Dar cum am putut să uit o asemenea carte? Păi, nu era de nasul meu pe vremea aceea. Nu am înțeles-o. Trebuie o minte elastică pentru ca să citești „Ubik” cu plăcere și iată că la acea vârstă mintea mea nu a fost îndeajuns de elastică pentru acest exercițiu.
*
SF-ul nu este doar despre războaie interstelare și săbii laser. „SF” înseamnă științifico-fantastic și amândouă componentele se regăsesc în romanul lui Philip K. Dick. În plus avem și ceea ce îmi place mie foarte mult, reacția ființei umane în contact cu necunoscutul, felul cum vor evolua relațiile interumane în viitor, ce va mai rămâne din om când va fi înghițit de tehnologie. Toate astea plus ceva teologie plus noțiuni de fizică cuantică și lumi alternative toate se regăsesc în această carte deosebită. Nu-mi vine să cred că a fost publicată în 1969!
*
M-am eschivat de la tot felul de probleme ca să-mi fac timp de citit și la fiecare repriză de lectură eram tot mai încântată. De câteva ori mi-au răsărit în minte „Langolierii” lui Stephen King poate din cauza ideii de „regres al materiei spre o formă anterioară inerentă”.

duminică, 5 noiembrie 2017

Am privit în abis...


...și abisul a privit în mine. Această senzație de gol, de pustiu, de incapacitate dureroasă de a exprima ceea ce simt acut a fost ce-am experimentat după lectura romanului de debut al lui Ishiguro. Cartea aceasta este ca un iceberg care pare inofensiv, chiar banal, pentru navigatorii mai neexperimentați, dar care prin adâncimea la care plutește, prin dimensiunile ascunse privirii, abia ghicite, trimite un fior, o amenințare care te urmărește și după ce ai încheiat lectura.
Este fascinantă tehnica desăvârșită cu care autorul sugerează cititorului idei, felul în care se joacă fără să bănuiești cu mintea ta. Această tehnică „a vagului”, iertați-mi neinspiratul cuvânt, dar nu știu cum să-i zic, este ceea ce transmite acel „thrill” chiar mai mult decât ar face-o vorbele exacte. Mi-am petrecut minute în șir privind pe deasupra paginii și gândindu-mă că e posibil ca autorul să insinueze faptul că oamenii seamănă întrucâtva albinelor: adună în decursul vieții, chiar și al vieții intrauterine, chiar și al vieții antecesorilor, tot felul de energii care acumulându-se, la un moment dat influențează; ne trezim făcând lucruri la care nu ne-am aștepta, dar totul e doar o rezultantă, un efect firesc al energiilor adunate.
Este o legătură între femeia care ținea sub apă un prunc și Sachiko, cea care a scăpat în acest fel de pisoii fiicei sale. Inevitabil te gândești că Sachiko era de fapt stânjenită de copilul care-i rămăsese și uciderea pisoilor...
Apoi trebuie să existe o legătură între cravata de mătase neagră a lui Jiro, cea pe care n-o găsea într-o dimineață importantă, tăcerea nefirească din camera tatălui său, funia care se agățase de picioarele lui Etsuko pe când o căuta pe Mariko și felul în care s-a sinucis Keiko.
Și cu toate acestea, Ishiguro nu a intenționat să scrie un thriller. Ceea ce este cu adevărat înspăimântător este că autorul a scris despre viață așa cum este ea. Avem doar impresia că putem întinde mâna pentru a atinge o altă mână. În realitate, găsim doar un gol. E pustiu în jurul fiecăruia dintre noi. Comunicarea e iluzie. Comuniunea e un ideal. Oamenii sunt singuri.

miercuri, 1 noiembrie 2017

Singurătăți fel de fel


„Minunea noastră cea de toate zilele” despre care am vorbit puțin aici, nu mi-a dezvăluit întreaga forță a acestui scriitor de care nici măcar nu auzisem și pe care l-am cunoscut datorită unui om cu totul special. Mi-e greu să vorbesc despre romanul pe care tocmai l-am citit. Este atât de plin de sens, atât de profund, exprimă lucruri a căror semnificație adie inefabil la limita dintre viețile noastre mărunte și imaginea lumii întregi, a tuturor destinelor și a intersectărilor dintre ele.

 Hanta, personajul principal lucrează la o presă de hârtie veche. Vânează cărțile aruncate întâmplător printre hârtiile murdare. Oricâte cărți ar fi salvat, tot trebuie să mai și arunce dintre ele în jgheabul presei unde își găsesc sfârșitul. Fie că sunt cărți pline de gânduri și idei, fie că sunt hârtiile murdare de sânge, muște și viermi de la abator, toate se vor transforma în pachete, un fel de cărămizi compacte. Nu e aceasta și soarta oamenilor? Unele hârtii devin zmei și zboară legate cu sfoară, altele putrezesc.
Hanta alege ca ultima carte pe care o va ține între palme să fie un volum de Novalis.
Scriitorul Bohumil Hrabal va părăsi această lume altfel, scrie aici cum.


Dar el a văzut că întreaga lume se transformase într-o presă monstruoasă, imensă care transforma oamenii în cărămizi, o armată de capete pătrate, gata să strivească pe cei care gândesc diferit.

marți, 31 octombrie 2017

Nu vă faceți iluzii



Nu, nu vă faceți iluzii, pentru că, așa cum a spus Picasso, „tot ce vă puteți imagina este real”. Să nu sperați că un simplu gând este lipsit de valoare, de importanță, o, nu! Tot ce gândiți se împlinește undeva chiar acum. Poate într-o lume paralelă, poate într-o lume alternativă, poate în trecutul acestei lumi sau undeva în viitor. Nu vă faceți iluzii: totul e real, nimic nu dispare.

sâmbătă, 28 octombrie 2017

(De ce) Filosofia e mereu amară?


În 1981, când a fost publicată prima oară, cartea avea conotații pe care oricine care a prins acea epocă le poate ușor descifra. Eu nu am citit-o atunci pentru că abia eram în școala primară. Mai târziu, mea culpa, am ignorat-o.
Dar într-o anumită perioadă, era plin facebook-ul de citate din „Viața pe un peron”, încât până și „Fluturii” Irinei Binder se simțeau amenințați, iertată fie-mi comparația! Mi-am zis, vai, dar cum se face că eu n-am citit-o? Și am hotărât s-o citesc de îndată ce pun mâna pe ea, ceea ce am și făcut săptămâna trecută. Cum toată lumea dădea ochii peste cap de încântare când venea vorba de cartea asta, așteptările mele erau și ele MARI.
Ei bine, cartea asta scapără! Diamant și nimic altceva. Dar de ce lasă un gust amar? O fi amară filosofia în orice împrejurare? O fi agasant un narator care vorbește tot timpul despre sine? Care despică firul în patru căutând profunzimi de sens fără să vadă ceea ce se așterne fix înaintea ochilor săi? Hm...

marți, 24 octombrie 2017

Creierul e interfața


Nu știu dacă această carte poate fi considerată ca făcând parte din categoria „literatură beletristică”, mai degrabă „știință popularizată”, dar asta contează mai puțin, fapt este că am citit-o cu plăcere.
*
Felul cum funcționează mintea omenească mi s-a părut dintotdeauna fascinant, iar viziunea autorului, neurologul Oliver Sacks, situată undeva la limita dintre neurologie și psihiatrie consider că este deosebit de interesantă. Plus de asta, Oliver Sacks are marele merit de-a fi flexibil în abordare, spre deosebire de majoritatea oamenilor de știință care se remarcă prin rigiditate. Cine a citit cartea știe ce vreau să zic.
*
După ce am terminat cartea, am descoperit că Oliver Sacks este și autorul volumului „Awakenings” după care s-a făcut filmul „Revenire la viață” cu Robert De Niro și Robin Williams, film care de asemenea m-a impresionat.
*
Mintea mea există și în afara corpului meu. Creierul e doar interfața.

marți, 17 octombrie 2017

Scriitorul - mereu într-un castel înalt


Cam târziu pentru mine să citesc acest roman SF acum, dar poate că nu... Probabil la 18 ani nu l-aș fi înțeles sau nu aș fi avut răbdare să-l citesc. Îmi plac realitățile alternative, îmi plac distopiile, iar „Omul din castelul înalt” ne pune în fața unei astfel de lumi distorsionate. Mi-a amintit de „Noi” de Evgheni Zamiatin. Mi-a plăcut și prezența oracolului în carte, pe undeva mă încearcă bănuiala că și Philip K. Dick l-a consultat când și-a scris textul. În ansamblu, o carte interesantă, chiar dacă nu atât de interesantă pe cât mă așteptam, voiam mai mult. Pe alocuri stilul e puțin prolix.
Cea mai frumoasă imagine a romanului este una simbolică, cea a scriitorului situat undeva la înălțime, de unde lumea îi apare în adevărata ei înfățișare, de unde el înțelege că e o lume falsă, o lume de fantome.
Întotdeauna, Scriitorul vede.

duminică, 8 octombrie 2017

Barbarii veniseră deja


John Maxwell Coetzee se situează categoric printre preferații mei. Cunoscându-i biografia mă așteptam să apară pe ici, pe colo, prin opera sa cuvântul „alb” sau cuvântul „negru” referindu-se la culoarea pielii, dar nu s-a întâmplat asta nici măcar din greșeală. Coetzee vorbește despre fapte bune și fapte rele, despre bine și rău ca stând în puterea oamenilor de-a le alege. Binele și Răul au aceeași valoare și în mâini albe și în mâini negre. Minunat exprimă acest adevăr scriitorul sud-african!

miercuri, 4 octombrie 2017

Doi scriitori în aceeași casă?


Pe când am început s-o citesc, nu știam. M-a frapat asemănarea dintre această carte și „Extrem de tare, incredibil de aproape” a lui Safran Foer. M-am apucat să caut și am descoperit că cei doi autori sunt sau au fost până de curând, soți. Acum, fără să fiu feministă, trebuie să spun că „Istoria iubirii” este o carte mult mai reușită decât cealaltă, a soțului. Sigur, o carte nu înseamnă întreaga operă. Mi-a plăcut felul cum se întrețes destinele în viziunea scriitoarei americane. E una din acele cărți care aruncă o lumină neașteptată asupra unei părți a lumii pe care, dintr-o anume orbire, o vedem mai puțin clar.

sâmbătă, 30 septembrie 2017

Se joacă, dar nu cu mine


Este evident că ceva lipsește organului meu de percepție estetică, dar m-am văzut în situația de-a nu putea depăși pagina 15 a acestui roman. Mă simțeam de parcă aș fi reluat abandonata lectură din „Viața începe vineri” de Ioana Pârvulescu. Căscam. Eram mai atrasă de zgomotele de afară decât de carte. Văzând așa, am dat fuga să caut impresiile de lectură ale altor cititori și, spre rușinea mea, am descoperit numai cuvinte de laudă pentru romanul lui Zafon... Spășită, m-am întors la citit. Cu efort, am întors pagina 19. Și m-am oprit. Definitiv.

sâmbătă, 23 septembrie 2017

David Lurie se străduiește


Azi noapte am terminat de citit „Dezonoare” de Coetzee și nu am fost dezamăgită; e o carte bună și ambiguitatea care emană din paginile ei doar o apropie și mai mult de viața însăși.
David Lurie, intelectual rasat, adept al hedonismului, nu poate fi salvat de justețea animalică a principiilor sale, dar nici de aspirațiile artistice. Și asta pentru că nu are nimic de oferit. Nu e de mirare că opera pe care visează s-o compună decade de la ample aranjamente orchestrale la sunetul spart al unui banjo. David este neputincios în fața lumii și a propriei persoane. Nu-și poate salva fiica atunci când este atacată, nu-și poate nici măcar asuma responsabilitatea pentru viața unui câine care l-a îndrăgit. E mai ușor fără complicații.
*
„Dezonoare” este despre răul pe care ni-l facem unii altora atunci când putem. Cum ar putea fi oprit lanțul răului? Numai prin iertarea necondiționată. Așa cum a împăcat Mandela albii cu negrii profund divizați de ură din Africa de Sud. Răul nu poate fi oprit decât prin refuzul de a răspunde răului cu rău. De ce Lucy pare irațională? De ce atitudinea ei evocă nebunia? Pentru că vrea să fie un om bun într-o lume rea. Tu ai curajul?

marți, 19 septembrie 2017

Incertitudine perfect construită


N-aveam deloc de gând să citesc cartea, dar m-a prins de la primele pagini unde imaginea unui copil aruncând cu o piatră în cadavrul unui spânzurat mi s-a părut ciudată. Trebuie să mărturisesc (rușinată) că e abia a doua carte a acestei cunoscute autoare pe care pun mâna. Am citit cândva, prin liceu, „Golful francezului” și am rămas cu amintirea unei lecturi ușoare și agreabile. „Rebecca” și „Păsările” nu au mai intrat pe lista de cărți pentru că am văzut ecranizările.
Și iată că „Verișoara mea Rachel” mă surprinde în mod plăcut. Sunt cărți care ne transformă, sunt cărți care ne însoțesc în călătoria descifrării lumii, dar, dacă acceptăm că există și o funcție de entertainment a lecturii, atunci acest roman aici se înscrie. Stilul autoarei este desăvârșit, personajele sunt credibile din punct de vedere psihologic, acțiunea nu trenează, iar misterul se păstrează până la sfârșit. De fapt, este o incertitudine atent construită, astfel încât cititorul își pune întrebări mult timp după ce a închis cartea. Acest vag al intențiilor omenești ne însoțește și în realitate.

duminică, 10 septembrie 2017

Neverosimil


Altă carte mult premiată și pe care am început-o cu scepticism. De îndată ce am localizat personajul principal, am simțit o ușoară iritare, ceva așa, ca un presentiment. Însă când am descoperit că doamna Michel e portăreasă și citește tratate de fenomenologie, am pufnit de-a dreptul. Înțeleg ideea, am înțeles contextul, dar tot mi se pare o chestie trasă de păr. Portăreasa are un coeficient de inteligență amețitor, se delectează cu artă și face imposibilul ca nimeni să nu-și dea seama de asta! Din ascunzătoarea ei judecă slăbiciunile celorlalți. N-are cum să-mi câștige simpatia. Nici Paloma, celălalt personaj narator, nu mă încântă. Un copil precoce, conștient de precocitatea lui, disprețuitor și rănit (!) de prostia membrilor familiei sale. Mi se pare mie sau inteligența e tot mai des confundată cu cultura generală?
Cât despre roman în sine, ce să zic? O fi roman? Mi-a părut mai degrabă un fel de salată. Niște mini-eseuri legate de un fir narativ subțirel. Și pentru că situația creată era absolut neverosimilă, autorul a recurs la un sfârșit abrupt. Altfel ar fi trebuit să înghițim faptul că un nabab precum Kakuro Ozu întâlnește prima femeie rasată și cultă din viața lui (și se îndrăgostește de ea) în persoana unei portărese de mult timp ofilite.

joi, 7 septembrie 2017

Față-n față cu Sfinxul


Se spune că trebuie s-o citești de cel puțin două ori ca să o înțelegi. Probabil că după această primă lectură nu am înțeles-o și de aceea am doar impresia că am înțeles-o... Mie toate romanele acestui autor mi-au plăcut, le-am găsit firești, am acceptat fără ezitare codul său ficțional. Murakami îmbină elemente cât se poate de reale, suflă asupra lor și rezultatul este o lume magică. Eu mă integrez perfect în lumile create de el.Totuși, cred că nu acesta va fi romanul meu preferat dintre cele scrise de autorul japonez.
*
Unii dintre noi suntem doar pe jumătate aici, o parte din noi trăiește în altă lume, nu-i așa? Flautul fermecat făcut din suflete de pisici... Toată viața este o întrebare care ne-a fost pusă și căreia trebuie să-i răspundem la final.

vineri, 25 august 2017

Să crezi în miracol


Cândva, în trecut am primit niște daruri minunate, neprețuite de la un om special; doar că nu am știut - și le descopăr acum cu uimire, cu recunoștință, cu dor. Și eu am căutat cetatea Luz! Mă bucur nespus că am citit această carte, nu știu cui să-i mulțumesc pentru că a ajuns în mâinile mele, chiar și așa, în formă digitală, am citit-o cu multă plăcere și între paginile ei, între ideile ei, în mesajul ei, am descoperit darurile de care spuneam. Unele dintre ele. Cine știe în câte cărți mai am ascunse scrisori, semne, noduri?
*
Doamnelor, dacă nu ați citit încă această carte, citiți-o!

luni, 21 august 2017

Senin ca altădată...



De câte ori ascult melodia asta mă încearcă o tristețe fără leac. Lumea nu va mai gusta niciodată asemenea calm, așa o senină bucurie cum exprimă acest cântec. Sunt lucruri care se pierd pentru totdeauna. Noi am ales să trăim încruntaţi şi plini de griji.
*
Îi iubesc din tot sufletul pe acești doi oameni, Stan și Bran, despre care, pe când eram copilă, nici nu îmi imaginam că ar fi fost actori, ci credeam sincer că treceau pe bune prin toate buclucurile și aventurile care mă făceau să râd cum nu am mai râs de nimic altceva tot restul vieții mele.
Shine On, Harvest Moon!

duminică, 20 august 2017

„Moartea nu poate fi trăită”


Văzând coperta, am început lectura cu scepticism. Strategiile de vânzare de genul „O carte care a schimbat milioane de vieți” au efect invers asupra mea, dacă pot, mă feresc de asemenea cărți. După câteva pagini însă, când am dedus care este subiectul, enervarea mea a crescut. Moartea în stil socratic e un subiect prea vechi, iar moartea mediatizată e un subiect care a mai fost tratat, îmi amintesc acum de o carte iubită de mine, „Expoziția de trandafiri” de Orkeny Istvan. Totuși, sau tocmai din acest motiv, am continuat lectura: erau doar 48 de pagini mari și late, nu mi se putea întâmpla nimic.
*
Dacă e să continui cu reproșurile, voi spune că cineva trebuie să fi fost tare rătăcit pentru ca această cărțulie să-i schimbe viața, și aici apare răul pe care-l poate face o laudă exagerată și prost plasată... DAR, renunțând la hiperbole, acest micro-roman este totuși reușit, este emoționant, deși la început mi-am zis că e greu să găsesc în mine resurse de compătimire pentru moartea, oricât de tragică, a unui bătrân de 78 de ani, câtă vreme mor atâția tineri în circumstanțe mult mai tragice. Moartea este tragică și imposibil de acceptat la orice vârstă, nu-i așa?
*
Sigur, important este ceea ce transmite Morrie înainte de a muri. Voi nota doar două citate, unul mai lung, celălalt foarte scurt:
„Oamenii sunt răi doar atunci când sunt amenințați, mi-a spus într-o altă zi, asta face cultura noastră. Asta face economia noastră. Îi amenință. Chiar și oamenii care au slujbe, în economia noastră sunt amenințați, pentru că se tem să nu și le piardă. Și când ești amenințat, începi să te gândești numai la tine, începi să-ți faci zeu din ban. Totul face parte din cultura asta.”
*
„Moartea pune capăt unei vieți, nu unei relații.”

duminică, 13 august 2017

Frustrare


Citind „Particulele elementare” am crezut că abundența scenelor cu sex este o genială strategie a scriitorului pentru a exprima o stare de fapt. Am reușit să citesc și „Platforma” și cel mai probabil îl voi lăsa deoparte pe Houellebecq (pentru o vreme). „Platforma” la început m-a agasat, apoi m-a plictisit. Romanul nu mai are substanță, îmi pare o însăilare de pretexte pentru a scrie literatură aproape pornografică. Pretenția autorului cum că desfrâul poate salva societatea din vidul sufletesc (și spiritual) în care alunecă treptat este înduioșător de naivă. Un cinic ca Houellebecq are și el bucățica lui de inocență.
Sunt dezamăgită pentru că autorul stăpânește o tehnică desăvârșită a scriiturii, dar viziunea sa e mărginită.

marți, 8 august 2017

O carte care strigă după ce-ai închis-o



beatnik - sputnik
*
Trebuie să revin la acest citat din Murakami:

"Am închis ochii şi mi-am încordat auzul, gândindu-mă la urmaşii satelitului Sputnik, ce străbat şi acum spaţiul, legaţi de Pământ numai prin gravitaţie. Suflete singuratice într-o închisoare de metal, se întâlnesc în bezna infinită a spaţiului, trec unul pe lângă celălalt şi se despart pentru totdeauna, fără vorbe, fără promisiuni."

Cine a citit ambele cărți știe de ce.
*
Cartea asta mi-a tăiat răsuflarea. Mă cam îndoiam de autorii francezi, (da, și eu) și iată în mâinile mele o excepție bulversantă! Nicăieri nu am găsit o lovitură mai devastatoare aplicată la temelia acestei lumi bolnave în care trăim. Ce demonstrație magistrală a faptului că renunțând la morală omul plonjează direct în  neant!
*
„Ceea ce masele adoră mai mult decât orice este imaginea răului nepedepsit.”

joi, 3 august 2017

O prăjiturică


E prima carte de Martin Page pe care o citesc, ba chiar e prima oară când aud de Martin Page. Adică n-am pretenția că emit opinii pertinente. Acest mini-roman se citește într-o după-amiază și este exact ca un ceai: relaxant. Sau ca o prăjiturică: îți oferă garantat satisfacția pe care o aștepți, nu te tulbură, nu te schimbă, nu te face - Doamne ferește! - să-ți pui întrebări. Am citit pe paginile sale atâtea lucruri pe care le știam, încât nici să râd nu am putut, deși autorul miza pe asta.
De pe partea mea, Martin Page se poate lua de mână cu Eric Emmanuel Schmitt.

marți, 1 august 2017

Lupta pentru supraviețuire


Mi-a plăcut atât de mult acest roman, încât acum cred că voi începe să-l citesc pe loc, a doua oară. E plin de miez, merită să-l buchisesc.
*
Nu trăim, ci supraviețuim. Luptăm să rămânem vii pe fundul unei gropi. Ne amăgim cu o iluzorie libertate.
*
„La gândul că printre oamenii triști și cenușii, alții aveau alte culori - roșie, albastră, verde - se scufunda într-o insuportabilă greață de sine.
Numai în romane și în filme vara era scăldată în razele unui soare orbitor, în realitate, existau duminici umile în orășele mici... un bărbat făcându-și siesta cu articolele politice ale unui ziar răspândind un iz de praf de pușcă... sucuri de fructe conservate și termosuri cu capace magnetice... bărci de închiriat, cincizeci de cenți ora, coada e aici, vă rog - golfuri spumegânde, cu resturile plumburii de pește mort... iar la urmă un troleibuz supraîncărcat, gemând obosit. Toată lumea știe asta, dar nimeni nu vrea să fie luat în bătaie de joc și păcălit; astfel, pe pânza realității, ei schițează cu vervă numai conturul unui festival iluzoriu. Tați  mizerabili, nebărbieriți țipă la niște copii plângăcioși, încercând să-i convingă că a fost o duminică plăcută... scene meschine, pe care le-a văzut oricine în câte un colț de autobuz... gelozia patetică a oamenilor și nerăbdarea lor în fața fericirii altora.”

sâmbătă, 29 iulie 2017

Singurătăți abisale


Mi se întâmplă uneori în toiul nopții să aud vag un sunet de motor îndepărtat mergând în gol. Sau în după-amiezi liniștite și perfect tăcute deslușesc un huruit undeva la limita auzului. Mi s-au dat tot felul de explicații, că sunt bătăile inimii mele, că e un sunet de fond, că e sunetul sângelui în sistemul circulator, că e sunetul hum...  Iată că am găsit explicația abia acum, în romanul lui Murakami. E murmurul singurătății.

"Am închis ochii şi mi-am încordat auzul, gândindu-mă la urmaşii satelitului Sputnik, ce străbat şi acum spaţiul, legaţi de Pământ numai prin gravitaţie. Suflete singuratice într-o închisoare de metal, se întâlnesc în bezna infinită a spaţiului, trec unul pe lângă celălalt şi se despart pentru totdeauna, fără vorbe, fără promisiuni."


După o așteptare prelungită dureros, am reușit să citesc și acest roman al autorului meu preferat. Mai sunt două cărți pe care le vânez. 
Știu că sunt subiectivă, îmi place Haruki Murakami, îmi plac și cărțile lui ceva mai slabe pentru că în toate se regăsește un miez profund, adeseori chiar insondabil. 

„Iubita mea, Sputnik” este reluarea îmbogățită a povestirii „Pisicile care devorează oameni”. Multe din temele lui Murakami apar în acest roman, dar mi-a atras atenția în mod deosebit cea a dispariției. Dispariția unuia dintre personaje este o situație des întâlnită în cărțile lui Murakami, ba mai mult, cred că e un subiect al autorilor japonezi, căci abia am citit două dintre cărțile lui Kobo Abe și m-am confruntat cu două dispariții.
Interesantă este nuanțarea pe care Murakami o aduce subiectului.

Unde e dragostea? Avem trei personaje: naratorul, Sumire și Miu. Cine pe cine iubește? Care e dragostea?
Aseară citeam în „Femeia nisipurilor” de Kobo Abe că „dragostea este ceea ce rămâne după ce ai eliminat toate constrângerile”. Ciudat, pentru că de obicei, ne izolăm iubiții în cuști.

luni, 24 iulie 2017

Frunze în vânt



„Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului: așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său.”
*
Ce mi-a plăcut foarte mult: similitudinea între zmeul de hârtie și destinul omenesc. Aceeași fragilitate, aceeași luptă, același zbor.
*
Scris după rețeta de succes a școlii americane de creative writings, romanul  lui Khaled Hosseini nu are cum să nu placă. Nu lipsește niciun ingredient: secrete de familie, tradiții ciudate, emoție, suspans, răsturnări de situație... Este o carte pe care n-o poți lăsa din mână chiar în timp ce realizezi că e un roman strălucitor și... superficial. Minunat pentru o lectură de vacanță, îl recomand, zău, dar atât. Se vede prea ușor urzeala țesăturii. Prea ușor îți dai seama cât de precis a fost planificat fiecare amănunt, fiecare grad cu care a săltat tensiunea dramatică. Eu cred că un mare scriitor este uneori posedat de opera sa, scrie și ceea ce nici nu i-a trecut prin minte, dar nu poate schimba, întrucât textul a căpătat o stranie independență. Nimic de acest fel la Khaled Hosseini.

duminică, 16 iulie 2017

Toate drumurile duc la sine


M-a prins de la primele pagini romanul japonezului, (alt scriitor japonez care scrie grozav), așa că m-am văzut nevoită să-mi rup din orele de somn ca să citesc. În ciuda primei impresii, categoric nu este un roman polițist. Mai întâi m-a trimis spre personajele lui Haruki Murakami care se confruntau cu dispariții ciudate ale apropiaților, apoi au apărut alte conexiuni care mă orientau mai degrabă spre „Toate numele”, unul din romanele mele favorite.
*
La ce slujește o hartă? Ca să găsești ceva. O hartă arsă e un drum în necunoscut. Personajul narator, detectivul, caută pe un anume domn Nemuro, dar realizează, ca și Jose al lui Saramago, că toate drumurile duc cumva spre sine. Încercând să-i descifrăm pe ceilalți, ne descoperim pe noi înșine. Și, întocmai cum misterioasa femeie din „Toate numele” nu se lasă găsită nici măcar după moarte, tot astfel domnul Nemuro scapă urmăririi ascunzându-se în mintea detectivului.
*
„Oare este chiar atât de insuportabilă lumea aceasta, încât trebuie să încerci să evadezi tot timpul ca să poți suporta viața?”

Nicio noutate

Ca întotdeauna, dracii veghează la virtutea îngerilor.

sâmbătă, 8 iulie 2017

Alfred în Italia






Alzner Alfred. Născut pe 8 iulie 1902 și decedat după douăzeci și ceva de ani în împrejurări tragice. Inginer agronom, iubitor de sporturi în aer liber precum călăria și patinajul. Singur în singurătate, singur printre oameni. Fratele bunicului. Așezat pe trepte, cu mâna la bărbie.

vineri, 7 iulie 2017

Norii


”M-ai întrebat dacă am memorie. Depinde: dacă mi se datorează ceva, am o memorie minunată; dacă, din păcate, eu datorez ceva, nu mai am deloc.”

Aristofan

luni, 3 iulie 2017

Voltaire pe facebook

" Dacă vrei să știi cine te conduce, află pe

 cine nu ai voie să critici " - Voltaire

marți, 27 iunie 2017

2312. Când oamenii vor fi mai puțin decât oameni...


Poveștile viitorului mă fascinau. Fie că erau teribile, înspăimântătoare, fie că mă uluiau, citeam astfel de cărți cu sufletul la gură. De data asta am citit „2312” cu interes, dar fără vervă. Romanul lui Kim Stanley Robinson prezintă un viitor atât de firesc, atât de rectiliniu cu prezentul pe care-l trăim, încât sentimentul de uimire mi-a fost suprimat. Asta nu înseamnă că nu e o carte bună, dimpotrivă. Doar că eu personal (deci nu e valabil pentru toată lumea), am fost dezamăgită de societatea umană sau ce a mai rămas din umanismul ei, așa cum o imaginează autorul. Pentru că mă tem că s-ar putea să aibă dreptate.

„Cred că în capetele oamenilor există prea multe otrăvuri vechi. De asemenea, pauperizarea este o tactică de intimidare. Dacă o populație este decimată, restul de nouăzeci la sută devin docili. Ei au văzut ce se poate întâmpla și se mulțumesc cu ce au.”

joi, 18 mai 2017

Despre flamingii cu pantaloni


Din cauza evenimentelor prin care am trecut, mi-a trebuit o lună ca să termin de citit această carte. Semnul îmi fusese trimis cu mult înainte despre ce avea să mi se întâmple, dar n-am știut să-l descifrez. Peste tot sunt semne și nu le știm citi... „N-ai să mori” a fost avertismentul meu. Cine ar fi crezut?
Și chiar dacă a fost necesară o lună ca să mă adun și să îmi fac timp pentru lectură, chiar dacă zilele în care citeam câte puțin erau despărțite de multe zile fără citit, am reușit să gust frumusețea amară a romanului de față.
*
Trăim într-o lume în care dacă o mamă dă o palmă unui copil obraznic s-ar putea să aibă probleme cu cei de la protecția copilului, dar aceeași mamă poate să-și omoare copilul, dacă e suficient de mic, prin avort, fără să i se aducă vreo acuzație. În „Splendida cetate a celor o mie de sori” este o scenă în care unul dintre personaje relatează cum un văr al său a pictat niște flamingi.
„Când au descoperit picturile, a continuat el, talibanii au fost ofensaţi de picioarele lungi şi goale ale păsărilor. După ce i-au legat picioarele şi l-au biciuit la tălpi până i-a dat sângele, i-au dat vărului posibilitatea să aleagă: ori distruge picturile, ori face ceva ca flamingii să fie cuviincioşi. Aşa că vărul a luat pensula şi a pictat pantaloni pe fiecare pasăre.
— Şi uite-aşa au apărut nişte flamingi islamici, a spus Tariq.”
Ipocrizia, după cum vedem, nu are frontiere. Această ipocrizie este demascată de autor în romanul „Splendida cetate a celor o mie de sori”.
*
Îmi place acest autor, deși nu a scris o capodoperă, romanul său este o mărturie a evenimentelor din  ultimii ani ai Afganistanului. Despre Kabul și talibani auzeam la știri. Era ca un fel de vedere din satelit. Această carte mi-a dat posibilitatea să mă apropii să văd mai deslușit viața afganilor, a oamenilor simpli, a celor ca mine, ca tine, a celor peste care istoria trece ca un tăvălug, spulberându-i. 

luni, 3 aprilie 2017

Hipnotic


Așa aș caracteriza acest roman al lui Ishiguro. Și de ce „hipnotic”? Pentru că am vrut să abandonez lectura de mai multe ori, dar, deși simțeam că mă stresează, nu am putut. Cum te înlănțuie un coșmar, așa te cuprinde cu zeci de tentacule narațiunea din „Nemângâiații”. Este ca o pictură plină de detalii fără relevanță și din care nu înțelegi nimic pentru că o privești prea de aproape. Abia la sfârșitul cărții, după ce ai făcut niște pași înapoi, vezi ansamblul. 
Povestea este construită conform unei logici a visului, multe din faptele imposibile din roman fiind absolut tipice pentru tărâmul oniric: găurile de vierme între spații îndepărtate, situațiile jenante, dar pe care toți le consideră firești, absurdul continuat până la irațional, amoralitatea etc.
Stau să mă întreb ce am citit eu ba enervată, ba cu sufletul la gură timp de câteva zile și zău că nu sunt sigură dacă-mi dau seama. Poate că romanul este o parabolă a contrasensurilor vieții, o metaforă edulcorată pentru lipsa de curaj de care dăm dovadă când e vorba să trăim așa cum ne-am dori și pentru lașitatea cu care ne lăsăm trăiți de cei din jur. Poate că este o poveste despre absurdul și prefăcătoria în care ne tăvălim zâmbitori, o poveste despre lipsa de sens din care nu găsim ieșire. Sau poate că pictura de care vorbeam mai devreme nu e un peisaj detaliat, ci un fel de portret al ființei umane care s-a subțiat atât de mult, a devenit atât de superficială, încât își poate alina orice durere cu un mic dejun copios...

duminică, 2 aprilie 2017

Vreme este...


„Vreme este să te naști și vreme să mori; vreme este să sădești și vreme să smulgi ce ai sădit. Vreme este să rănești și vreme să tămăduiești; vreme este să dărâmi și vreme să zidești. Vreme este să plângi și vreme să râzi; vreme este să jelești și vreme să dănțuiești. (...)
Vreme este să iubești și vreme să urăști. Este vreme de război și vreme de pace.
Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-și?”

vineri, 31 martie 2017

„Îmbrățișarea”



Când ne-am zărit, aerul dintre noi

şi-a aruncat dintr-o dată 
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, 
pe care-o lasă să-l străbată. 

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, 
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe 
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut. 

Nichita Stănescu

joi, 30 martie 2017

Soare și secetă


E cald și toate ploile par să ne ocolească. Zarzării își scutură floarea. Am udat magnolia și câteva lalele îmbobocite care tânjeau după apă. Mă întreb dacă se va întâmpla ca în anul 2000, când n-a plouat deloc de la jumătatea lui aprilie până la jumătatea lui iulie. Atunci au secat fântânile mai puțin adânci, izvoarele și-au redus debitul, plantele s-au transformat în cenușă, iar pământul s-a făcut nisip. 





luni, 27 martie 2017

N-am murit


Încă îmi plac filmele polițiste și din când în când încerc să urmăresc așa ceva la televizor. Am văzut filme polițiste americane, englezești, franțuzești. Doar la cele nemțești nu mă pot uita. M-am străduit. Mă enervează. Au ceva greoi, ceva neverosimil. Sau poate nu rezonez eu. Schimb canalul exact ca la scenele de amor din filmele românești care suferă de același păcat al artificialității. Sau chiar mai rău. Sau poate nu rezonez eu... Mă temeam că voi păți la fel cu cartea asta, doar pentru că autoarea e de naționalitate germană. Tot așteptam să mă plictisesc, parcă mă plictiseam, când deodată subiectul devenea interesant! Apoi n-am mai putut s-o las din mână.
*
Kathrin Schmidt scrie extraordinar de bine. Se descurcă minunat stăpânind o tehnică narativă aparte. Oscilația permanentă a eului narator între realitate și imaginație, între prezent și trecut, între ceea ce spune și ceea ce gândește, ar putea fi dificilă pentru alt romancier. Nu pentru Kathrin Schmidt!
*
Memoria este nucleul dur al sufletului. Dacă ne-am pierde memoria, ce ar mai rămâne? Helene luptă să-și recupereze amintirile, adică viața furată.
*
Un roman psihologic de primă clasă. Merită citit!
*
„Moartea Maljutkăi îi produce o durere surdă, care o urmăreşte peste tot, care văruieşte totul în jurul ei în culori sumbre, care se impune în tot ce face şi simte, nu poate să se ascundă nicicum de durerea asta.”
*
...dar aș fi vrut să mor.

joi, 23 martie 2017

Lumina blândă a dimineții... II


De câteva zile, salcia zumzăie ca un releu de înaltă tensiune. Până și zambila e invidioasă! E firesc, nu-i așa, că doar e vorba de trafic, de numărul de vizitatori, de like-uri...


marți, 21 martie 2017

Cărți care se țin de mână

Ruth e Cordelia.
*
Am citit „Ochi de pisică” acum câțiva ani, iar cartea lui Ishiguro acum două zile. „Să nu mă părăsești” m-a făcut „să recitesc” din memorie romanul Margaretei Atwood, să-mi amintesc întâmplări din carte de parcă ar fi întâmplările mele, amintirile mele. Fiecare carte e o altă viață pe care o trăim, nu?
*
Nu-mi plac recenziile care povestesc romanul. Eu oricum nu scriu recenzii, dar nici așa, nu vreau să transpară nimic aici din uimitoarea carte a acestui japonez aclimatizat. (și Anglia-i tot o insulă)
Voi spune doar atât: cui i s-a părut că e o carte tristă îi pot răspunde că destinul personajelor nu e cu nimic mai trist decât al nostru. Limita morții este la fel de tragică oricând ni se impune, în orice fel ni se impune... Dacă moartea ar fi sfârșitul definitv, irevocabil, viața ar fi inacceptabilă și singura soluție demnă pentru o ființă rațională, ar fi cea găsită de personajul lui Dostoievski, Kirillov: sinuciderea.
Tragismul ce se naște din conștiința morții este ceea ce dă frumusețe și unicitate vieții omenești.
*
O carte este frumoasă în măsura în care reușește să exprime ceea ce este inexprimabil, să transmită ceea ce este intransmisibil, să atingă ceea ce este de neatins: inefabilul. „Să nu mă părăsești” este o carte frumoasă.
*
Ți-am trimis „Asasinul orb” pentru că insistam s-o citești și nu te puteam convinge. Ai pus-o undeva în biblioteca ta vastă și labirintică și n-ai citit niciodată cartea de la mine. De ce?