joi, 18 mai 2017

Despre flamingii cu pantaloni


Din cauza evenimentelor prin care am trecut, mi-a trebuit o lună ca să termin de citit această carte. Semnul îmi fusese trimis cu mult înainte despre ce avea să mi se întâmple, dar n-am știut să-l descifrez. Peste tot sunt semne și nu le știm citi... „N-ai să mori” a fost avertismentul meu. Cine ar fi crezut?
Și chiar dacă a fost necesară o lună ca să mă adun și să îmi fac timp pentru lectură, chiar dacă zilele în care citeam câte puțin erau despărțite de multe zile fără citit, am reușit să gust frumusețea amară a romanului de față.
*
Trăim într-o lume în care dacă o mamă dă o palmă unui copil obraznic s-ar putea să aibă probleme cu cei de la protecția copilului, dar aceeași mamă poate să-și omoare copilul, dacă e suficient de mic, prin avort, fără să i se aducă vreo acuzație. În „Splendida cetate a celor o mie de sori” este o scenă în care unul dintre personaje relatează cum un văr al său a pictat niște flamingi.
„Când au descoperit picturile, a continuat el, talibanii au fost ofensaţi de picioarele lungi şi goale ale păsărilor. După ce i-au legat picioarele şi l-au biciuit la tălpi până i-a dat sângele, i-au dat vărului posibilitatea să aleagă: ori distruge picturile, ori face ceva ca flamingii să fie cuviincioşi. Aşa că vărul a luat pensula şi a pictat pantaloni pe fiecare pasăre.
— Şi uite-aşa au apărut nişte flamingi islamici, a spus Tariq.”
Ipocrizia, după cum vedem, nu are frontiere. Această ipocrizie este demascată de autor în romanul „Splendida cetate a celor o mie de sori”.
*
Îmi place acest autor, deși nu a scris o capodoperă, romanul său este o mărturie a evenimentelor din  ultimii ani ai Afganistanului. Despre Kabul și talibani auzeam la știri. Era ca un fel de vedere din satelit. Această carte mi-a dat posibilitatea să mă apropii să văd mai deslușit viața afganilor, a oamenilor simpli, a celor ca mine, ca tine, a celor peste care istoria trece ca un tăvălug, spulberându-i. 

luni, 3 aprilie 2017

Hipnotic


Așa aș caracteriza acest roman al lui Ishiguro. Și de ce „hipnotic”? Pentru că am vrut să abandonez lectura de mai multe ori, dar, deși simțeam că mă stresează, nu am putut. Cum te înlănțuie un coșmar, așa te cuprinde cu zeci de tentacule narațiunea din „Nemângâiații”. Este ca o pictură plină de detalii fără relevanță și din care nu înțelegi nimic pentru că o privești prea de aproape. Abia la sfârșitul cărții, după ce ai făcut niște pași înapoi, vezi ansamblul. 
Povestea este construită conform unei logici a visului, multe din faptele imposibile din roman fiind absolut tipice pentru tărâmul oniric: găurile de vierme între spații îndepărtate, situațiile jenante, dar pe care toți le consideră firești, absurdul continuat până la irațional, amoralitatea etc.
Stau să mă întreb ce am citit eu ba enervată, ba cu sufletul la gură timp de câteva zile și zău că nu sunt sigură dacă-mi dau seama. Poate că romanul este o parabolă a contrasensurilor vieții, o metaforă edulcorată pentru lipsa de curaj de care dăm dovadă când e vorba să trăim așa cum ne-am dori și pentru lașitatea cu care ne lăsăm trăiți de cei din jur. Poate că este o poveste despre absurdul și prefăcătoria în care ne tăvălim zâmbitori, o poveste despre lipsa de sens din care nu găsim ieșire. Sau poate că pictura de care vorbeam mai devreme nu e un peisaj detaliat, ci un fel de portret al ființei umane care s-a subțiat atât de mult, a devenit atât de superficială, încât își poate alina orice durere cu un mic dejun copios...

duminică, 2 aprilie 2017

Vreme este...


„Vreme este să te naști și vreme să mori; vreme este să sădești și vreme să smulgi ce ai sădit. Vreme este să rănești și vreme să tămăduiești; vreme este să dărâmi și vreme să zidești. Vreme este să plângi și vreme să râzi; vreme este să jelești și vreme să dănțuiești. (...)
Vreme este să iubești și vreme să urăști. Este vreme de război și vreme de pace.
Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-și?”

vineri, 31 martie 2017

„Îmbrățișarea”



Când ne-am zărit, aerul dintre noi

şi-a aruncat dintr-o dată 
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, 
pe care-o lasă să-l străbată. 

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, 
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe 
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut. 

Nichita Stănescu

joi, 30 martie 2017

Soare și secetă


E cald și toate ploile par să ne ocolească. Zarzării își scutură floarea. Am udat magnolia și câteva lalele îmbobocite care tânjeau după apă. Mă întreb dacă se va întâmpla ca în anul 2000, când n-a plouat deloc de la jumătatea lui aprilie până la jumătatea lui iulie. Atunci au secat fântânile mai puțin adânci, izvoarele și-au redus debitul, plantele s-au transformat în cenușă, iar pământul s-a făcut nisip. 





luni, 27 martie 2017

N-am murit


Încă îmi plac filmele polițiste și din când în când încerc să urmăresc așa ceva la televizor. Am văzut filme polițiste americane, englezești, franțuzești. Doar la cele nemțești nu mă pot uita. M-am străduit. Mă enervează. Au ceva greoi, ceva neverosimil. Sau poate nu rezonez eu. Schimb canalul exact ca la scenele de amor din filmele românești care suferă de același păcat al artificialității. Sau chiar mai rău. Sau poate nu rezonez eu... Mă temeam că voi păți la fel cu cartea asta, doar pentru că autoarea e de naționalitate germană. Tot așteptam să mă plictisesc, parcă mă plictiseam, când deodată subiectul devenea interesant! Apoi n-am mai putut s-o las din mână.
*
Kathrin Schmidt scrie extraordinar de bine. Se descurcă minunat stăpânind o tehnică narativă aparte. Oscilația permanentă a eului narator între realitate și imaginație, între prezent și trecut, între ceea ce spune și ceea ce gândește, ar putea fi dificilă pentru alt romancier. Nu pentru Kathrin Schmidt!
*
Memoria este nucleul dur al sufletului. Dacă ne-am pierde memoria, ce ar mai rămâne? Helene luptă să-și recupereze amintirile, adică viața furată.
*
Un roman psihologic de primă clasă. Merită citit!
*
„Moartea Maljutkăi îi produce o durere surdă, care o urmăreşte peste tot, care văruieşte totul în jurul ei în culori sumbre, care se impune în tot ce face şi simte, nu poate să se ascundă nicicum de durerea asta.”
*
...dar aș fi vrut să mor.

joi, 23 martie 2017

Lumina blândă a dimineții... II


De câteva zile, salcia zumzăie ca un releu de înaltă tensiune. Până și zambila e invidioasă! E firesc, nu-i așa, că doar e vorba de trafic, de numărul de vizitatori, de like-uri...


marți, 21 martie 2017

Cărți care se țin de mână

Ruth e Cordelia.
*
Am citit „Ochi de pisică” acum câțiva ani, iar cartea lui Ishiguro acum două zile. „Să nu mă părăsești” m-a făcut „să recitesc” din memorie romanul Margaretei Atwood, să-mi amintesc întâmplări din carte de parcă ar fi întâmplările mele, amintirile mele. Fiecare carte e o altă viață pe care o trăim, nu?
*
Nu-mi plac recenziile care povestesc romanul. Eu oricum nu scriu recenzii, dar nici așa, nu vreau să transpară nimic aici din uimitoarea carte a acestui japonez aclimatizat. (și Anglia-i tot o insulă)
Voi spune doar atât: cui i s-a părut că e o carte tristă îi pot răspunde că destinul personajelor nu e cu nimic mai trist decât al nostru. Limita morții este la fel de tragică oricând ni se impune, în orice fel ni se impune... Dacă moartea ar fi sfârșitul definitv, irevocabil, viața ar fi inacceptabilă și singura soluție demnă pentru o ființă rațională, ar fi cea găsită de personajul lui Dostoievski, Kirillov: sinuciderea.
Tragismul ce se naște din conștiința morții este ceea ce dă frumusețe și unicitate vieții omenești.
*
O carte este frumoasă în măsura în care reușește să exprime ceea ce este inexprimabil, să transmită ceea ce este intransmisibil, să atingă ceea ce este de neatins: inefabilul. „Să nu mă părăsești” este o carte frumoasă.
*
Ți-am trimis „Asasinul orb” pentru că insistam s-o citești și nu te puteam convinge. Ai pus-o undeva în biblioteca ta vastă și labirintică și n-ai citit niciodată cartea de la mine. De ce?


sâmbătă, 18 martie 2017

Cum să privești în trecut



Ce e dragostea? E minunea care construiește aparate de zbor Blimundei și lui Șapte-Sori sau care dezvăluie soluții pentru contemplarea trecutului. Ori cum spunea poetul al-Ghatash, dragostea e cunoaștere...
*
O carte absolut minunată, cu totul și cu totul pe gustul meu: și poveste și poezie și matematică și filosofie, aventură, dragoste, deșert, istorie... Ehe...

miercuri, 15 martie 2017

Romane care te întineresc!


Am ținut între palme cărți care m-au făcut să mă simt studentă din nou, citind în sesiune, plină de vinovăție romane care n-aveau de-a face cu bibliografia pentru examene. Dar „Tuareg” bate recordul, m-a făcut să mă simt adolescentă, în vacanța mare, vremuri în care citeam până uitam de mine, de trecerea zilelor, de lumea reală... Nu știu în ce constă magia, de ce nu am putut lăsa din mână acest roman... Povestea e simplă, un tuareg se răzbună pe cei care au încălcat legile nescrise ale deșertului. Lumea veche, al cărei exponent este tuaregul, este încet înlocuită de o lume nouă. Ceea ce cândva era sacru a devenit cu timpul desuet sau chiar interzis. Din păcate, nu tot ceea ce aduce noutate presupune și progres. Și, ca întotdeauna, „mai binele” este cu siguranță dușmanul „binelui”. Acestea ar fi doar două dintre ideile care străbat cartea. Finalul mi s-a părut abrupt și căutând oarecum senzaționalul, dar am considerat că subliniază încă o dată ideea de fatalitate și de zădărnicie. Poți învinge deșertul, poți învinge deșertul deșertului, Tikdabra, dar nu-ți poți învinge destinul...

luni, 13 martie 2017

Când plouă


Dealul și-a tras ceața pe ochi să nu vadă ploaia. La poalele lui curge Topologul neștiut, nevăzut, ca însuși timpul. Mierla se bucură de ploaie, fluieră și țopăie prin grădină după râme. N-are treabă, toate pisicile dorm în casă, care pe unde. Simt că ploaia va scoate la iveală verdele incipient în ramuri și-n pământ. Ascult această piesă minunată pe care am primit-o și-o dau mai departe, spre creșterea și sporirea frumuseții și bucuriei.


sâmbătă, 11 martie 2017

Am vrut, dar n-am putut...


...să termin aceste două cărți. Bineînțeles, este vorba de gusturi, probabil  sunt cărți bune, dar îmi lipsește mie organul potrivit pentru percepția lor. Îmi amintesc nostalgică de cuvintele tale: nu există carte proastă, ci doar cititori neavizați.



Pe de altă parte, am impresia că înțeleg de ce a găsit loc la Humanitas un scriitor ca Eric Emmanuel Schmitt...

Nepăsare


Insensibil la prognozele meteo și la avertizările care anunțau ploaie masivă, Soarele a răsărit triumfal, punctual, de la prima oră. Dealurile subcarpatice se scaldă în lumină.

luni, 6 martie 2017

Viața ca o cutie neagră


Recunosc: am fost dezamăgită de „Papagalul lui Flaubert”, dar „Sentimentul unui sfârșit” m-a împăcat cu Barnes. 

duminică, 5 martie 2017

Ha, ha!

Citesc cu o pisică albă culcată incomod undeva între ceafa și umărul meu. Găsesc acest citat, râd și pisica îmi alunecă pe carte fără să se trezească:
„Un englez a spus cândva că mariajul e o masă lungă și plicticoasă la care budinca se servește la început.”
Bine c-au avut budincă, ha, ha!
*
„În tinereţe, îţi aminteşti viaţa ta scurtă în întregime. Mai târziu, memoria devine un conglomerat de zdrenţe şi petice. Seamănă puţin cu nişte cutii negre de avion, care consemnează ce se petrece în cazul unei prăbuşiri.”

Citate din „Sentimentul unui sfârșit”

vineri, 3 martie 2017

„Viața mea e povestea tuturor celor pe care i-am cunoscut.”


Voi probabil că ați citit-o, la mine a ajuns abia acum. Căutând pe internet mi-am dat seama că autorul are deja o mulțime de fani, așa că s-ar putea să supăr pe unii dintre voi afirmând anumite lucruri. Dar, întrucât eu nu scriu recenzii, ci țin doar un jurnal de lectură în care exprim păreri subiective, aș zice că nu e cazul să pună cineva la inimă opinia mea. Mi-a plăcut cartea asta, deși este cartea unuia dintre acești scriitori noi care demonstrează că scrisul este un meșteșug care se poate învăța la cursuri de creative writing și nu ține neapărat de originea misterioasă din care provin diverse înzestrări și talente. Jonathan Safran Foer experimentează cu acest roman și extinde granițele narațiunii spre direcții interesante. Eu tot aștept cărțile alea care vor avea atașate anexe cuprinzând materialul de la rochia eroinei principale, o mostră din flaconul ei cu parfum, biletul de avion de la cursa care l-a dus departe pe erou etc. Niște poze din colecția unui băiețel de nouă ani sau niște pagini goale cu o singură propoziție scrisă acolo de bunicul său, nu mă deranjează. Mi se pare interesant saltul pe care autorul mi-l impune de la un plan narativ la celălalt: viața lui Oskar relatată de el însuși și viața bunicilor lui. Totuși, (acum urmează partea în care s-ar putea să enervez pe cineva), există multe naivități în roman. Și nu sunt naivitățile personajului-narator, ci ale autorului. Însă chiar și așa, romanul se citește ușor și cu plăcere, emoționează, înduioșează, enervează cu alte cuvinte are ingredientele unei cărți de succes.
Pe alocuri stridentă, alteori plină de miez, cu exagerări, dar și cu pagini foarte realiste, cartea lui Safran Foer nu poate trece neobservată. Un curs practic despre cum să faci față durerii.
*
„Nu te poți apăra de tristețe fără să te aperi de fericire.”
*
„...nu observasem până atunci că patul era complet acoperit de cuie.
--Am bătut câte un cui în pat în fiecare dimineață, de când a murit (soția mea). E primul lucru pe care-l fac când mă trezesc! Opt mii șase sute douăzeci și nouă de cuie.
L-am întrebat de ce, pentru că am crezut că era o întrebare drăguță, fiindcă l-ar putea face să-mi spună cât de mult a iubit-o. El a răspuns:
--Nu știu.
Am spus:
--Dar, dacă nu știți, atunci de ce o faceți?
--Bănuiesc că m-ajută! Mă ține în picioare. Știu că-i o prostie.”

marți, 28 februarie 2017

Rușine, Vel Pitar!


Din raftul special cu produse de post am cumpărat biscuiți pe care scria explicit „de post”, iar când am ajuns acasă și am studiat mai amănunțit eticheta, am constatat că biscuiții pot conține „urme de lapte”! Vel Pitar, de ce minți? Evreii au produse kosher, musulmanii au produse halal, noi de ce nu putem cumpăra produse de post în care să avem încredere?


luni, 27 februarie 2017

Dansând




„O iubesc și pe soția mea. Încă o iubesc, însă când am cunoscut-o pe Ame, atracția pe care am simțit-o față de ea a fost de neînlăturat, ca un vârtej. N-am putut să-i opun rezistență. Am înțeles că este un lucru care ți se întâmplă o dată în viață, întâlnești așa ceva o singură dată. Am înțeles bine și chiar mi-am zis că, dacă o să fiu împreună cu ea, probabil că o să ajung să regret că am cunoscut-o. Dar dacă nu rămân cu ea, viața mea și-ar pierde sensul. Ați simțit vreodată așa ceva?”

*
„Timpul trece. Trecutul crește, viitorul scade. Posibilitățile se împuținează, regretele se adună.”

joi, 23 februarie 2017

Simplu e genial!


Mi-aduc aminte că mi s-a părut că te-am auzit fluierând când ți-am mărturisit că nu citisem „Picnicul” fraților Strugațki. Degeaba ți-am spus că am citit „Piciul” și „A doua invazie marțiană”, nimic nu mai conta, insistai să citesc neîntârziat acest roman, de parcă golul din cultura mea SF ți-ar fi fost de nesuportat. Adevărul era (și este) că am citit foarte puțină literatură SF. În adolescență nu găseam cărțile pe care mi le doream. Un an de zile i-am scris temele la română unui coleg de liceu ca să accepte să-mi împrumute almanahurile Anticipația pe care el le obținea de undeva pe sub mână... Acele almanahuri și „Fundația” lui Asimov au fost cam tot bagajul meu SF. Acum am cam depășit de multișor vârsta la care să mă entuziasmeze acest gen literar. Ca cititor. Ca autor este o provocare să încerc să scriu texte științifico-fantastice. Dar ca să mă întorc la romanul celor doi frați Strugațki, trebuie să spun că am avut o revelație: cărticica asta de două sute de pagini e mama romanelor SF. Este uluitoare multitudinea de idei cuprinse în carte, iar simplitatea stilului este ceva ce reușește doar marilor autori. M-a făcut să mă gândesc la „Invenția lui Morel”. Târziu, în noapte am stat și-am tot numărat ideile preluate de aici de alte cărți sau filme de gen. Ai avut dreptate, trebuia s-o citesc!

Ce cauți într-o carte?


Nu „roman”, ci mai degrabă memorii, aș zice despre această carte a lui Amos Oz. Șaizeci de pagini le-am sorbit pe nerăsuflate, apoi mi-a cam pierit avântul. Practic, autorul și-a relatat viața fără înflorituri, fără „romanțare”. Sigur că ne place să ne regăsim în cărțile citite și m-am regăsit destul de mult mai ales în paginile care descriu copilăria autorului, dar dincolo de această identificare cu unele personaje ceea ce așteptăm de la o carte este saltul acela spre „altceva”. Îmi doresc să citesc ceea ce mie nu mi se întâmplă. Ori cartea lui Oz nu are nimic de acest fel. Ca s-o pot termina, am citit în paralel „Fugara” de Alice Munro și „Picnic la marginea drumului”.

Tanka


„Dac-asemănarea 
Trupului meu cu câmpia
Uscată de iarnă
Înseamnă că-n dragoste am ars,
Atunci e-aproape primăvara!”



Doamna Ise
sec. X 

vineri, 17 februarie 2017

Să citim împreună


„Să fugim împreună” - era să scriu în titlul acestei postări, dar mi-am revenit, că doar azi e ziua cititului împreună, decretează nu știu cine care ar vrea să avem sărbători și mementouri la tot pasul. Bun, uite eu chiar citeam cartea asta și, dacă era să mă iau după copertă, probabil că n-aș fi citit-o niciodată. Dar m-am luat după autoare. Mi-am amintit că a câștigat Nobelul pentru literatură în 2013 și tu erai foarte nemulțumit. Aveai niște rețineri față de proza scurtă. Cred că pe undeva considerai că un premiu grandios necesită operă grandioasă, ceva de la roman fluviu în sus. Dac-ai ști cine a luat premiul Nobel anul ăsta!
Altceva voiam să zic. Îmi amintesc de lecturile noastre împreună. Au fost mai multe, dar acum te-aș trimite la „Bucuria umple casa”. Pentru ceva de aceeași intensitate, ți-aș spune să citești din volumul Alicei Munro nuvela „Pasiune”.
*
„Ce curios că se gândise măcar să se mărite cu Maury! Ar fi fost un soi de trădare. O trădare a ei de către ea însăși. Dar nu era o trădare să meargă, uite-așa, cu mașina cu Neil, pentru că el știa unele dintre aceleași lucruri pe care le știa și ea. Iar ea știa din ce în ce mai multe, pe măsură ce trecea timpul, despre el.” 

luni, 13 februarie 2017

Am citit ieri


Când e vorba de Murakami, două sute de pagini sunt mizilic. Abia cât să mă scufund ca lumea în poveste. Era după amiază târzie când am deschis cartea și trecuse binișor de miezul nopții când am încheiat-o. De câte ori mai citesc un roman al autorului am același sentiment ciudat, mă simt cumva strivită de o tensiune ce emană din carte. „În noapte” nu e tocmai un roman. Aș zice că e mai degrabă nuvelă. Și nu din cauza dimensiunii reduse. Personajele sunt surprinse într-un anume moment de răscruce al evoluției lor, după care vor merge pe drumuri diferite. Este un moment al schimbării. M-a încântat din nou tehnica desăvârșită cu care, din câteva linii, autorul își creionează personajele cu originalitate și autenticitate. Accentul cade mai mult pe caracterizarea personajelor decât pe acțiune.

Citesc acum

„Cea ce aveam din belşug erau cărţile. Se găseau peste tot: de la un perete ticsit până la celălalt, pe coridor şi în bucătărie şi în holul de la intrare şi pe toate pervazurile. Mii de cărţi, în toate ungherele apartamentului. Mi se părea că oamenii pot să vină şi să plece, să se nască şi să moară, dar cărţile erau veşnice. Când eram mic, dorinţa mea era să mă fac o carte. Nu un scriitor. Oamenii pot fi omorâţi ca furnicile. Nici scriitorii nu sunt greu de omorât. Dar cărţile nu: oricât te-ai trudi să le distrugi, întotdeauna e o şansă să supravieţuiască un exemplar şi să continue să se bucure de viaţa lui de pe raft, în cine ştie ce ungher al vreunei librării, la Reykjavik, Valladolid sau Vancouver. Când s-a întâmplat o dată sau de două ori să nu fie destui bani pentru mâncarea de Shabbat, mama se uita la tata, iar el pricepea că venise vremea să facă un sacrificiu şi se ducea la rafturile cu cărţi. Era un om cu principii şi ştia că pâinea e mai presus de cărţi şi că binele copilului e mai presus de toate. Îmi amintesc de spatele lui încovoiat, pe când se îndrepta spre uşă, ca să meargă la anticariatul domnului Meyer cu două-trei volume dragi sub braţ, arătând de parcă i se rupea inima. Aşa trebuie să fi fost încovoiat spatele lui Avraam când a purces dis-dedimineaţă din cortul lui, cu Isaac pe umăr, spre Muntele Moriah. Îmi pot închipui durerea lui. Tata avea o relaţie senzuală cu cărţile sale. Îi plăcea să le pipăie, să le mângâie, să le amuşine. Îi stârneau o plăcere fizică: nu se putea stăpâni, trebuia să întindă mâna şi să le atingă, chiar şi cărţile altora. Iar cărţile de atunci erau cu adevărat mai pline de nuri decât cele de azi: erau plăcute la amuşinat, atins şi dezmierdat. Erau cărţi cu litere de aur pe legăturile de piele înmiresmată, un pic zgrunţuroasă, de ţi se făcea pielea de găină când puneai mâna pe ele, de parcă ai fi pipăit ceva intim şi inaccesibil, ceva care părea să se zbârlească şi să tremure la atingerea ta. Şi erau alte cărţi, legate în carton pânzat, lipite cu un clei ce avea un miros minunat de senzual. Fiecare carte îşi avea propriul miros intim, aţâţător. Uneori pânza se desprindea de carton, ca o fustiţă cochetă, şi era greu să rezişti ispitei de a arunca o privire în despărţitura întunecoasă dintre trup şi acoperământ şi de a adulmeca acele mirosuri ameţitoare.”

Amos Oz

duminică, 12 februarie 2017

„ A schimba ceva ce nu înţelegi e adevărata natură a răului.”

Deși pentru mine portocalele sunt singurele fructe, ca să zic așa, trebuie să admit că mi-a plăcut acest roman de debut al Jeanettei Winterson. Este bine scris, cursiv, energic. Scriitoarea stăpânește talentul rar de a transforma umorul în vehicul pentru tristețe. 

Frozen


sâmbătă, 11 februarie 2017

Să nu minți!


Da, aceasta este cartea pe care o citeam pe când am postat citatul de acum câteva zile. Dar am și mințit puțin, minciuna e foarte contagioasă, pentru că de fapt citeam două cărți în paralel. Însă despre cealaltă carte voi scrie mâine.
Adevărul e că romanul -foarte bun de altfel - m-a cam derutat. Am avut senzația că mă va purta într-o direcție și narațiunea tocmai a cârmit-o spre alte orizonturi. Chiar l-am suspectat pe Yalom că și-a schimbat pe parcurs intențiile în ceea ce privește romanul său. Sigur e un roman bun, dar nici nu pot spune că mi-ar fi modificat în vreun fel percepția asupra lumii, nici măcar asupra lumii psihanaliștilor. 

duminică, 5 februarie 2017

Nuanțe


„Una e responsabilitatea și alta e fanatismul despre care se pretinde că e responsabilitate.”

Irvin D. Yalom

sâmbătă, 4 februarie 2017

4 februarie 2017


„Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori.
Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său...” 


vineri, 3 februarie 2017

Răspunsuri care își caută întrebarea


Am început să citesc încă din decembrie „Salcia oarbă, fata adormită”, dar am parcurs volumul cu pauze lungi și l-am terminat ieri. Între timp am citit și alte cărți, printre care „1Q84” și era suficientă doza de Murakami. Dar în ultima săptămână am savurat seară de seară câte o povestire din acest volum și pot spune că mă simt „ca și cum un nor cumulus mi-ar fi umplut cutia craniană”. Murakami are talentul extraordinar de a găsi stări inefabile, stări de vag de parcă ar  prezenta imagini fotografiate în negativ. Nu-ți arată direct ceea ce vrea să-ți arate, ci prin absența acelui lucru.
La cafeaua de noapte, pe când tocmai am aprins focul în dormitor, citesc o singură povestire de Murakami. Când termin, am nevoie de câteva minute pe care le petrec cu ochii închiși. Nu se poate să nu rămâi pe gânduri după o povestire scrisă de Murakami. Știu că autorul însăilează răspunsuri, iar cititorul trebuie să ghicească întrebarea. Ăsta e jocul.
Când am descoperit cartea, am citit prima oară „Pisicile care devorează oameni”, pentru că mi-ai recomandat-o.

Opinia ursului


Indiferent de opinia ursului, care zice-se că ieri și-ar fi văzut umbra și ar fi zbughit-o înapoi în bârlog, eu sper (și simt!) că vine primăvara. Argumente? 
1) Canțonetele sfâșietoare de dragoste neîmpărtășită cântate de Mișulică și Pisulică prin fânare, pe garduri sau, dacă Nero s-a plictisit, pe acoperișuri.
2) Cuibarele pline cu ouă.
3) Furnicile care și-au deschis o reprezentanță în bucătărie.
4) Guguștiucii flușturatici care fac declarații legănate pe sârmele de curent.
 Și încă n-am zis nimic de ghiocei!

joi, 2 februarie 2017

Ghici ce citesc acum!

„Nici nu putea să i se împotrivească, nici nu putea să o părăsească. Era tiranică, dar el avea nevoie să fie tiranizat. Fiecare noapte petrecută departe de ea îl umplea de anxietate. De câte ori Ernest îl ruga să facă un exercițiu mental, închipuindu-și că renunță la căsnicia cu ea, Justin se simțea copleșit de groază. I se părea de neconceput să rupă legătura cu Carol. Asta până când a apărut Laura – nouăsprezece ani, frumoasă, sinceră, obraznică, fără teamă de tirani.”

duminică, 29 ianuarie 2017

„Ce culoare ar putea avea epoca hermafrodită pe care o trăim?”



„Într-adevăr, nu merita ca libertatea, la care râvnise atâţia ani, să i se înfăţişeze sub forma nebuniei.” Nici eu, sau NOI, nu merităm ca libertatea la care visam pe vremea comuniștilor să ni se prezinte sub forma nebuniei pe care o trăim în ultimii ani. De ce se întâmplă aceste lucruri?
Ismail Kadare răspunde printr-o parabolă, un roman parabolă -- „Florile înghețate din martie”

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

„Novecento”



Micro-roman sau monolog teatral, poate fi clasificat cum doriți, e numai bun de citit într-o seară de iarnă cu o cafea și niscai pisici adormite în jur. Eventual cu ceva piese pentru pian în surdină.

vineri, 27 ianuarie 2017

„O zi din după-amiaza lumii...”


Citind romanul lui Sartre, mi-am amintit că sâmburele acestei lumi este amar. Și nu știu cum, dar poate știu de ce, acest citat din William Saroyan mi s-a deșteptat în memorie:
"Într-o zi din după amiaza lumii, MOHOREALA MORȚII SE VA CUIBĂRI ÎN TINE și când te vei ridica să mergi, vei fi mohorât ca moartea, dar dacă ești norocos, asta te va face doar Să TE SIMȚI MAI BINE și SĂ IUBEȘTI MAI MULT. "



joi, 26 ianuarie 2017

„Insula de sub mare”


Până acum o săptămână nu citisem nimic de Isabel Allende și, întrucât era însoțită peste tot de un cor de lăudători, am luat cartea al cărei titlu mi s-a părut incitant. După câteva pagini mi-am dat seama că ceea ce scrie despre autoare pe coperta a patra, cum că ar fi unul din marii povestitori ai lumii, este pe deplin adevărat: Isabel Allende ne povestește despre viața sclavilor din Antile. Eu una aș prefera ca autorii să-și lase personajele să acționeze mai direct, să se exprime liber, nu prin intermediul povestirii. Poate autoarea s-a gândit la acest lucru când a inserat în structura romanului capitole unde lasă eroina principală să ne povestească ea ce s-a petrecut sau cum a văzut ea evenimentele. Deci oricum aș fi dat-o, nu scăpam de povestit. Nici subiectul nu era deloc unul care să se ridice de la istorie către filosofie, autoarea mulțumindu-se cu relatarea plăcută, nimic de zis, a unor fapte. Mi-am zis că nimeni nu face clăbuci de la nițică soap opera și am terminat romanul. Acum citesc „Greața” de Sartre ca să-mi treacă gustul de telenovelă.

Totuși, îi mai dau o șansă scriitoarei sud-americane: voi citi încă un roman al ei, probabil „Casa spiritelor”.

miercuri, 25 ianuarie 2017

Zăpada ultimei ierni


Sunt zile care mă urmăresc, cifre care se repetă de parcă aș fi prinsă într-un straniu tipar. Mă tot gândesc la semnificația datei de 
24 ianuarie
pentru mine, pentru ceea ce sunt și ceea ce voi deveni.

marți, 17 ianuarie 2017

Apă cu zahăr


Nu am nimic cu autorul, „Oscar și Tanti Roz” chiar mi-a plăcut, dar aceste povestioare cred că sunt cât se poate de potrivite pentru pagina literară a revistelor pentru femei. Ce nu pricep eu este ce caută acest volum la Humanitas.

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

„Părul verde, verde fața, ochii de argint ca gheața...”


Ultimul timp mi l-am petrecut scufundată în anul 1Q84. Revenirile obligatorii în 2017 mi-au produs confuzie și disconfort. Îmi place foarte mult Haruki Murakami și evident că voi citi tot ce-mi cade în mână, dintre cărțile acestui autor, dar asta nu mă poate opri să spun că acest ultim roman al său, ultimul de pe lista celor citite de mine, nu este nici pe departe capodopera lui. Cred că a încercat să mulțumească pe acei cititori care voiau să rămână cât mai mult în lumile imaginate de el. Romanul este în multe locuri redundant. Anumite elemente care dădeau farmec stilului acestui scriitor sunt aici prea explicite și devin puțin obositoare ca o femeie care și-a dat cu prea mult parfum. Însă chiar și așa, Murakami rămâne pentru mine unul dintre scriitorii preferați.


Și eu cred în minuni.