sâmbătă, 23 septembrie 2017

David Lurie se străduiește


Azi noapte am terminat de citit „Dezonoare” de Coetzee și nu am fost dezamăgită; e o carte bună și ambiguitatea care emană din paginile ei doar o apropie și mai mult de viața însăși.
David Lurie, intelectual rasat, adept al hedonismului, nu poate fi salvat de justețea animalică a principiilor sale, dar nici de aspirațiile artistice. Și asta pentru că nu are nimic de oferit. Nu e de mirare că opera pe care visează s-o compună decade de la ample aranjamente orchestrale la sunetul spart al unui banjo. David este neputincios în fața lumii și a propriei persoane. Nu-și poate salva fiica atunci când este atacată, nu-și poate nici măcar asuma responsabilitatea pentru viața unui câine care l-a îndrăgit. E mai ușor fără complicații.
*
„Dezonoare” este despre răul pe care ni-l facem unii altora atunci când putem. Cum ar putea fi oprit lanțul răului? Numai prin iertarea necondiționată. Așa cum a împăcat Mandela albii cu negrii profund divizați de ură din Africa de Sud. Răul nu poate fi oprit decât prin refuzul de a răspunde răului cu rău. De ce Lucy pare irațională? De ce atitudinea ei evocă nebunia? Pentru că vrea să fie un om bun într-o lume rea. Tu ai curajul?

marți, 19 septembrie 2017

Incertitudine perfect construită


N-aveam deloc de gând să citesc cartea, dar m-a prins de la primele pagini unde imaginea unui copil aruncând cu o piatră în cadavrul unui spânzurat mi s-a părut ciudată. Trebuie să mărturisesc (rușinată) că e abia a doua carte a acestei cunoscute autoare pe care pun mâna. Am citit cândva, prin liceu, „Golful francezului” și am rămas cu amintirea unei lecturi ușoare și agreabile. „Rebecca” și „Păsările” nu au mai intrat pe lista de cărți pentru că am văzut ecranizările.
Și iată că „Verișoara mea Rachel” mă surprinde în mod plăcut. Sunt cărți care ne transformă, sunt cărți care ne însoțesc în călătoria descifrării lumii, dar, dacă acceptăm că există și o funcție de entertainment a lecturii, atunci acest roman aici se înscrie. Stilul autoarei este desăvârșit, personajele sunt credibile din punct de vedere psihologic, acțiunea nu trenează, iar misterul se păstrează până la sfârșit. De fapt, este o incertitudine atent construită, astfel încât cititorul își pune întrebări mult timp după ce a închis cartea. Acest vag al intențiilor omenești ne însoțește și în realitate.

duminică, 10 septembrie 2017

Neverosimil


Altă carte mult premiată și pe care am început-o cu scepticism. De îndată ce am localizat personajul principal, am simțit o ușoară iritare, ceva așa, ca un presentiment. Însă când am descoperit că doamna Michel e portăreasă și citește tratate de fenomenologie, am pufnit de-a dreptul. Înțeleg ideea, am înțeles contextul, dar tot mi se pare o chestie trasă de păr. Portăreasa are un coeficient de inteligență amețitor, se delectează cu artă și face imposibilul ca nimeni să nu-și dea seama de asta! Din ascunzătoarea ei judecă slăbiciunile celorlalți. N-are cum să-mi câștige simpatia. Nici Paloma, celălalt personaj narator, nu mă încântă. Un copil precoce, conștient de precocitatea lui, disprețuitor și rănit (!) de prostia membrilor familiei sale. Mi se pare mie sau inteligența e tot mai des confundată cu cultura generală?
Cât despre roman în sine, ce să zic? O fi roman? Mi-a părut mai degrabă un fel de salată. Niște mini-eseuri legate de un fir narativ subțirel. Și pentru că situația creată era absolut neverosimilă, autorul a recurs la un sfârșit abrupt. Altfel ar fi trebuit să înghițim faptul că un nabab precum Kakuro Ozu întâlnește prima femeie rasată și cultă din viața lui (și se îndrăgostește de ea) în persoana unei portărese de mult timp ofilite.

joi, 7 septembrie 2017

Față-n față cu Sfinxul


Se spune că trebuie s-o citești de cel puțin două ori ca să o înțelegi. Probabil că după această primă lectură nu am înțeles-o și de aceea am doar impresia că am înțeles-o... Mie toate romanele acestui autor mi-au plăcut, le-am găsit firești, am acceptat fără ezitare codul său ficțional. Murakami îmbină elemente cât se poate de reale, suflă asupra lor și rezultatul este o lume magică. Eu mă integrez perfect în lumile create de el.Totuși, cred că nu acesta va fi romanul meu preferat dintre cele scrise de autorul japonez.
*
Unii dintre noi suntem doar pe jumătate aici, o parte din noi trăiește în altă lume, nu-i așa? Flautul fermecat făcut din suflete de pisici... Toată viața este o întrebare care ne-a fost pusă și căreia trebuie să-i răspundem la final.

vineri, 25 august 2017

Să crezi în miracol


Cândva, în trecut am primit niște daruri minunate, neprețuite de la un om special; doar că nu am știut - și le descopăr acum cu uimire, cu recunoștință, cu dor. Și eu am căutat cetatea Luz! Mă bucur nespus că am citit această carte, nu știu cui să-i mulțumesc pentru că a ajuns în mâinile mele, chiar și așa, în formă digitală, am citit-o cu multă plăcere și între paginile ei, între ideile ei, în mesajul ei, am descoperit darurile de care spuneam. Unele dintre ele. Cine știe în câte cărți mai am ascunse scrisori, semne, noduri?
*
Doamnelor, dacă nu ați citit încă această carte, citiți-o!

luni, 21 august 2017

Senin ca altădată...



De câte ori ascult melodia asta mă încearcă o tristețe fără leac. Lumea nu va mai gusta niciodată asemenea calm, așa o senină bucurie cum exprimă acest cântec. Sunt lucruri care se pierd pentru totdeauna. Noi am ales să trăim încruntaţi şi plini de griji.
*
Îi iubesc din tot sufletul pe acești doi oameni, Stan și Bran, despre care, pe când eram copilă, nici nu îmi imaginam că ar fi fost actori, ci credeam sincer că treceau pe bune prin toate buclucurile și aventurile care mă făceau să râd cum nu am mai râs de nimic altceva tot restul vieții mele.
Shine On, Harvest Moon!

duminică, 20 august 2017

„Moartea nu poate fi trăită”


Văzând coperta, am început lectura cu scepticism. Strategiile de vânzare de genul „O carte care a schimbat milioane de vieți” au efect invers asupra mea, dacă pot, mă feresc de asemenea cărți. După câteva pagini însă, când am dedus care este subiectul, enervarea mea a crescut. Moartea în stil socratic e un subiect prea vechi, iar moartea mediatizată e un subiect care a mai fost tratat, îmi amintesc acum de o carte iubită de mine, „Expoziția de trandafiri” de Orkeny Istvan. Totuși, sau tocmai din acest motiv, am continuat lectura: erau doar 48 de pagini mari și late, nu mi se putea întâmpla nimic.
*
Dacă e să continui cu reproșurile, voi spune că cineva trebuie să fi fost tare rătăcit pentru ca această cărțulie să-i schimbe viața, și aici apare răul pe care-l poate face o laudă exagerată și prost plasată... DAR, renunțând la hiperbole, acest micro-roman este totuși reușit, este emoționant, deși la început mi-am zis că e greu să găsesc în mine resurse de compătimire pentru moartea, oricât de tragică, a unui bătrân de 78 de ani, câtă vreme mor atâția tineri în circumstanțe mult mai tragice. Moartea este tragică și imposibil de acceptat la orice vârstă, nu-i așa?
*
Sigur, important este ceea ce transmite Morrie înainte de a muri. Voi nota doar două citate, unul mai lung, celălalt foarte scurt:
„Oamenii sunt răi doar atunci când sunt amenințați, mi-a spus într-o altă zi, asta face cultura noastră. Asta face economia noastră. Îi amenință. Chiar și oamenii care au slujbe, în economia noastră sunt amenințați, pentru că se tem să nu și le piardă. Și când ești amenințat, începi să te gândești numai la tine, începi să-ți faci zeu din ban. Totul face parte din cultura asta.”
*
„Moartea pune capăt unei vieți, nu unei relații.”

duminică, 13 august 2017

Frustrare


Citind „Particulele elementare” am crezut că abundența scenelor cu sex este o genială strategie a scriitorului pentru a exprima o stare de fapt. Am reușit să citesc și „Platforma” și cel mai probabil îl voi lăsa deoparte pe Houellebecq (pentru o vreme). „Platforma” la început m-a agasat, apoi m-a plictisit. Romanul nu mai are substanță, îmi pare o însăilare de pretexte pentru a scrie literatură aproape pornografică. Pretenția autorului cum că desfrâul poate salva societatea din vidul sufletesc (și spiritual) în care alunecă treptat este înduioșător de naivă. Un cinic ca Houellebecq are și el bucățica lui de inocență.
Sunt dezamăgită pentru că autorul stăpânește o tehnică desăvârșită a scriiturii, dar viziunea sa e mărginită.

marți, 8 august 2017

O carte care strigă după ce-ai închis-o



beatnik - sputnik
*
Trebuie să revin la acest citat din Murakami:

"Am închis ochii şi mi-am încordat auzul, gândindu-mă la urmaşii satelitului Sputnik, ce străbat şi acum spaţiul, legaţi de Pământ numai prin gravitaţie. Suflete singuratice într-o închisoare de metal, se întâlnesc în bezna infinită a spaţiului, trec unul pe lângă celălalt şi se despart pentru totdeauna, fără vorbe, fără promisiuni."

Cine a citit ambele cărți știe de ce.
*
Cartea asta mi-a tăiat răsuflarea. Mă cam îndoiam de autorii francezi, (da, și eu) și iată în mâinile mele o excepție bulversantă! Nicăieri nu am găsit o lovitură mai devastatoare aplicată la temelia acestei lumi bolnave în care trăim. Ce demonstrație magistrală a faptului că renunțând la morală omul plonjează direct în  neant!
*
„Ceea ce masele adoră mai mult decât orice este imaginea răului nepedepsit.”

joi, 3 august 2017

O prăjiturică


E prima carte de Martin Page pe care o citesc, ba chiar e prima oară când aud de Martin Page. Adică n-am pretenția că emit opinii pertinente. Acest mini-roman se citește într-o după-amiază și este exact ca un ceai: relaxant. Sau ca o prăjiturică: îți oferă garantat satisfacția pe care o aștepți, nu te tulbură, nu te schimbă, nu te face - Doamne ferește! - să-ți pui întrebări. Am citit pe paginile sale atâtea lucruri pe care le știam, încât nici să râd nu am putut, deși autorul miza pe asta.
De pe partea mea, Martin Page se poate lua de mână cu Eric Emmanuel Schmitt.

marți, 1 august 2017

Lupta pentru supraviețuire


Mi-a plăcut atât de mult acest roman, încât acum cred că voi începe să-l citesc pe loc, a doua oară. E plin de miez, merită să-l buchisesc.
*
Nu trăim, ci supraviețuim. Luptăm să rămânem vii pe fundul unei gropi. Ne amăgim cu o iluzorie libertate.
*
„La gândul că printre oamenii triști și cenușii, alții aveau alte culori - roșie, albastră, verde - se scufunda într-o insuportabilă greață de sine.
Numai în romane și în filme vara era scăldată în razele unui soare orbitor, în realitate, existau duminici umile în orășele mici... un bărbat făcându-și siesta cu articolele politice ale unui ziar răspândind un iz de praf de pușcă... sucuri de fructe conservate și termosuri cu capace magnetice... bărci de închiriat, cincizeci de cenți ora, coada e aici, vă rog - golfuri spumegânde, cu resturile plumburii de pește mort... iar la urmă un troleibuz supraîncărcat, gemând obosit. Toată lumea știe asta, dar nimeni nu vrea să fie luat în bătaie de joc și păcălit; astfel, pe pânza realității, ei schițează cu vervă numai conturul unui festival iluzoriu. Tați  mizerabili, nebărbieriți țipă la niște copii plângăcioși, încercând să-i convingă că a fost o duminică plăcută... scene meschine, pe care le-a văzut oricine în câte un colț de autobuz... gelozia patetică a oamenilor și nerăbdarea lor în fața fericirii altora.”

sâmbătă, 29 iulie 2017

Singurătăți abisale


Mi se întâmplă uneori în toiul nopții să aud vag un sunet de motor îndepărtat mergând în gol. Sau în după-amiezi liniștite și perfect tăcute deslușesc un huruit undeva la limita auzului. Mi s-au dat tot felul de explicații, că sunt bătăile inimii mele, că e un sunet de fond, că e sunetul sângelui în sistemul circulator, că e sunetul hum...  Iată că am găsit explicația abia acum, în romanul lui Murakami. E murmurul singurătății.

"Am închis ochii şi mi-am încordat auzul, gândindu-mă la urmaşii satelitului Sputnik, ce străbat şi acum spaţiul, legaţi de Pământ numai prin gravitaţie. Suflete singuratice într-o închisoare de metal, se întâlnesc în bezna infinită a spaţiului, trec unul pe lângă celălalt şi se despart pentru totdeauna, fără vorbe, fără promisiuni."

După o așteptare prelungită dureros, am reușit să citesc și acest roman al autorului meu preferat. Mai sunt două cărți pe care le vânez. 
Știu că sunt subiectivă, îmi place Haruki Murakami, îmi plac și cărțile lui ceva mai slabe pentru că în toate se regăsește un miez profund, adeseori chiar insondabil. 

„Iubita mea, Sputnik” este reluarea îmbogățită a povestirii „Pisicile care devorează oameni”. Multe din temele lui Murakami apar în acest roman, dar mi-a atras atenția în mod deosebit cea a dispariției. Dispariția unuia dintre personaje este o situație des întâlnită în cărțile lui Murakami, ba mai mult, cred că e un subiect al autorilor japonezi, căci abia am citit două dintre cărțile lui Kobo Abe și m-am confruntat cu două dispariții.
Interesantă este nuanțarea pe care Murakami o aduce subiectului.

Unde e dragostea? Avem trei personaje: naratorul, Sumire și Miu. Cine pe cine iubește? Care e dragostea?
Aseară citeam în „Femeia nisipurilor” de Kobo Abe că „dragostea este ceea ce rămâne după ce ai eliminat toate constrângerile”. Ciudat, pentru că de obicei, ne izolăm iubiții în cuști.

luni, 24 iulie 2017

Frunze în vânt



„Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului: așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său.”
*
Ce mi-a plăcut foarte mult: similitudinea între zmeul de hârtie și destinul omenesc. Aceeași fragilitate, aceeași luptă, același zbor.
*
Scris după rețeta de succes a școlii americane de creative writings, romanul  lui Khaled Hosseini nu are cum să nu placă. Nu lipsește niciun ingredient: secrete de familie, tradiții ciudate, emoție, suspans, răsturnări de situație... Este o carte pe care n-o poți lăsa din mână chiar în timp ce realizezi că e un roman strălucitor și... superficial. Minunat pentru o lectură de vacanță, îl recomand, zău, dar atât. Se vede prea ușor urzeala țesăturii. Prea ușor îți dai seama cât de precis a fost planificat fiecare amănunt, fiecare grad cu care a săltat tensiunea dramatică. Eu cred că un mare scriitor este uneori posedat de opera sa, scrie și ceea ce nici nu i-a trecut prin minte, dar nu poate schimba, întrucât textul a căpătat o stranie independență. Nimic de acest fel la Khaled Hosseini.

duminică, 16 iulie 2017

Toate drumurile duc la sine


M-a prins de la primele pagini romanul japonezului, (alt scriitor japonez care scrie grozav), așa că m-am văzut nevoită să-mi rup din orele de somn ca să citesc. În ciuda primei impresii, categoric nu este un roman polițist. Mai întâi m-a trimis spre personajele lui Haruki Murakami care se confruntau cu dispariții ciudate ale apropiaților, apoi au apărut alte conexiuni care mă orientau mai degrabă spre „Toate numele”, unul din romanele mele favorite.
*
La ce slujește o hartă? Ca să găsești ceva. O hartă arsă e un drum în necunoscut. Personajul narator, detectivul, caută pe un anume domn Nemuro, dar realizează, ca și Jose al lui Saramago, că toate drumurile duc cumva spre sine. Încercând să-i descifrăm pe ceilalți, ne descoperim pe noi înșine. Și, întocmai cum misterioasa femeie din „Toate numele” nu se lasă găsită nici măcar după moarte, tot astfel domnul Nemuro scapă urmăririi ascunzându-se în mintea detectivului.
*
„Oare este chiar atât de insuportabilă lumea aceasta, încât trebuie să încerci să evadezi tot timpul ca să poți suporta viața?”

Nicio noutate

Ca întotdeauna, dracii veghează la virtutea îngerilor.

sâmbătă, 8 iulie 2017

Alfred în Italia






Alzner Alfred. Născut pe 8 iulie 1902 și decedat după douăzeci și ceva de ani în împrejurări tragice. Inginer agronom, iubitor de sporturi în aer liber precum călăria și patinajul. Singur în singurătate, singur printre oameni. Fratele bunicului. Așezat pe trepte, cu mâna la bărbie.

vineri, 7 iulie 2017

Norii


”M-ai întrebat dacă am memorie. Depinde: dacă mi se datorează ceva, am o memorie minunată; dacă, din păcate, eu datorez ceva, nu mai am deloc.”

Aristofan

luni, 3 iulie 2017

Voltaire pe facebook

" Dacă vrei să știi cine te conduce, află pe

 cine nu ai voie să critici " - Voltaire

marți, 27 iunie 2017

2312. Când oamenii vor fi mai puțin decât oameni...


Poveștile viitorului mă fascinau. Fie că erau teribile, înspăimântătoare, fie că mă uluiau, citeam astfel de cărți cu sufletul la gură. De data asta am citit „2312” cu interes, dar fără vervă. Romanul lui Kim Stanley Robinson prezintă un viitor atât de firesc, atât de rectiliniu cu prezentul pe care-l trăim, încât sentimentul de uimire mi-a fost suprimat. Asta nu înseamnă că nu e o carte bună, dimpotrivă. Doar că eu personal (deci nu e valabil pentru toată lumea), am fost dezamăgită de societatea umană sau ce a mai rămas din umanismul ei, așa cum o imaginează autorul. Pentru că mă tem că s-ar putea să aibă dreptate.

„Cred că în capetele oamenilor există prea multe otrăvuri vechi. De asemenea, pauperizarea este o tactică de intimidare. Dacă o populație este decimată, restul de nouăzeci la sută devin docili. Ei au văzut ce se poate întâmpla și se mulțumesc cu ce au.”

joi, 18 mai 2017

Despre flamingii cu pantaloni


Din cauza evenimentelor prin care am trecut, mi-a trebuit o lună ca să termin de citit această carte. Semnul îmi fusese trimis cu mult înainte despre ce avea să mi se întâmple, dar n-am știut să-l descifrez. Peste tot sunt semne și nu le știm citi... „N-ai să mori” a fost avertismentul meu. Cine ar fi crezut?
Și chiar dacă a fost necesară o lună ca să mă adun și să îmi fac timp pentru lectură, chiar dacă zilele în care citeam câte puțin erau despărțite de multe zile fără citit, am reușit să gust frumusețea amară a romanului de față.
*
Trăim într-o lume în care dacă o mamă dă o palmă unui copil obraznic s-ar putea să aibă probleme cu cei de la protecția copilului, dar aceeași mamă poate să-și omoare copilul, dacă e suficient de mic, prin avort, fără să i se aducă vreo acuzație. În „Splendida cetate a celor o mie de sori” este o scenă în care unul dintre personaje relatează cum un văr al său a pictat niște flamingi.
„Când au descoperit picturile, a continuat el, talibanii au fost ofensaţi de picioarele lungi şi goale ale păsărilor. După ce i-au legat picioarele şi l-au biciuit la tălpi până i-a dat sângele, i-au dat vărului posibilitatea să aleagă: ori distruge picturile, ori face ceva ca flamingii să fie cuviincioşi. Aşa că vărul a luat pensula şi a pictat pantaloni pe fiecare pasăre.
— Şi uite-aşa au apărut nişte flamingi islamici, a spus Tariq.”
Ipocrizia, după cum vedem, nu are frontiere. Această ipocrizie este demascată de autor în romanul „Splendida cetate a celor o mie de sori”.
*
Îmi place acest autor, deși nu a scris o capodoperă, romanul său este o mărturie a evenimentelor din  ultimii ani ai Afganistanului. Despre Kabul și talibani auzeam la știri. Era ca un fel de vedere din satelit. Această carte mi-a dat posibilitatea să mă apropii să văd mai deslușit viața afganilor, a oamenilor simpli, a celor ca mine, ca tine, a celor peste care istoria trece ca un tăvălug, spulberându-i. 

luni, 3 aprilie 2017

Hipnotic


Așa aș caracteriza acest roman al lui Ishiguro. Și de ce „hipnotic”? Pentru că am vrut să abandonez lectura de mai multe ori, dar, deși simțeam că mă stresează, nu am putut. Cum te înlănțuie un coșmar, așa te cuprinde cu zeci de tentacule narațiunea din „Nemângâiații”. Este ca o pictură plină de detalii fără relevanță și din care nu înțelegi nimic pentru că o privești prea de aproape. Abia la sfârșitul cărții, după ce ai făcut niște pași înapoi, vezi ansamblul. 
Povestea este construită conform unei logici a visului, multe din faptele imposibile din roman fiind absolut tipice pentru tărâmul oniric: găurile de vierme între spații îndepărtate, situațiile jenante, dar pe care toți le consideră firești, absurdul continuat până la irațional, amoralitatea etc.
Stau să mă întreb ce am citit eu ba enervată, ba cu sufletul la gură timp de câteva zile și zău că nu sunt sigură dacă-mi dau seama. Poate că romanul este o parabolă a contrasensurilor vieții, o metaforă edulcorată pentru lipsa de curaj de care dăm dovadă când e vorba să trăim așa cum ne-am dori și pentru lașitatea cu care ne lăsăm trăiți de cei din jur. Poate că este o poveste despre absurdul și prefăcătoria în care ne tăvălim zâmbitori, o poveste despre lipsa de sens din care nu găsim ieșire. Sau poate că pictura de care vorbeam mai devreme nu e un peisaj detaliat, ci un fel de portret al ființei umane care s-a subțiat atât de mult, a devenit atât de superficială, încât își poate alina orice durere cu un mic dejun copios...

duminică, 2 aprilie 2017

Vreme este...


„Vreme este să te naști și vreme să mori; vreme este să sădești și vreme să smulgi ce ai sădit. Vreme este să rănești și vreme să tămăduiești; vreme este să dărâmi și vreme să zidești. Vreme este să plângi și vreme să râzi; vreme este să jelești și vreme să dănțuiești. (...)
Vreme este să iubești și vreme să urăști. Este vreme de război și vreme de pace.
Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-și?”

vineri, 31 martie 2017

„Îmbrățișarea”



Când ne-am zărit, aerul dintre noi

şi-a aruncat dintr-o dată 
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, 
pe care-o lasă să-l străbată. 

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, 
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe 
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut. 

Nichita Stănescu

joi, 30 martie 2017

Soare și secetă


E cald și toate ploile par să ne ocolească. Zarzării își scutură floarea. Am udat magnolia și câteva lalele îmbobocite care tânjeau după apă. Mă întreb dacă se va întâmpla ca în anul 2000, când n-a plouat deloc de la jumătatea lui aprilie până la jumătatea lui iulie. Atunci au secat fântânile mai puțin adânci, izvoarele și-au redus debitul, plantele s-au transformat în cenușă, iar pământul s-a făcut nisip. 





luni, 27 martie 2017

N-am murit


Încă îmi plac filmele polițiste și din când în când încerc să urmăresc așa ceva la televizor. Am văzut filme polițiste americane, englezești, franțuzești. Doar la cele nemțești nu mă pot uita. M-am străduit. Mă enervează. Au ceva greoi, ceva neverosimil. Sau poate nu rezonez eu. Schimb canalul exact ca la scenele de amor din filmele românești care suferă de același păcat al artificialității. Sau chiar mai rău. Sau poate nu rezonez eu... Mă temeam că voi păți la fel cu cartea asta, doar pentru că autoarea e de naționalitate germană. Tot așteptam să mă plictisesc, parcă mă plictiseam, când deodată subiectul devenea interesant! Apoi n-am mai putut s-o las din mână.
*
Kathrin Schmidt scrie extraordinar de bine. Se descurcă minunat stăpânind o tehnică narativă aparte. Oscilația permanentă a eului narator între realitate și imaginație, între prezent și trecut, între ceea ce spune și ceea ce gândește, ar putea fi dificilă pentru alt romancier. Nu pentru Kathrin Schmidt!
*
Memoria este nucleul dur al sufletului. Dacă ne-am pierde memoria, ce ar mai rămâne? Helene luptă să-și recupereze amintirile, adică viața furată.
*
Un roman psihologic de primă clasă. Merită citit!
*
„Moartea Maljutkăi îi produce o durere surdă, care o urmăreşte peste tot, care văruieşte totul în jurul ei în culori sumbre, care se impune în tot ce face şi simte, nu poate să se ascundă nicicum de durerea asta.”
*
...dar aș fi vrut să mor.

joi, 23 martie 2017

Lumina blândă a dimineții... II


De câteva zile, salcia zumzăie ca un releu de înaltă tensiune. Până și zambila e invidioasă! E firesc, nu-i așa, că doar e vorba de trafic, de numărul de vizitatori, de like-uri...


marți, 21 martie 2017

Cărți care se țin de mână

Ruth e Cordelia.
*
Am citit „Ochi de pisică” acum câțiva ani, iar cartea lui Ishiguro acum două zile. „Să nu mă părăsești” m-a făcut „să recitesc” din memorie romanul Margaretei Atwood, să-mi amintesc întâmplări din carte de parcă ar fi întâmplările mele, amintirile mele. Fiecare carte e o altă viață pe care o trăim, nu?
*
Nu-mi plac recenziile care povestesc romanul. Eu oricum nu scriu recenzii, dar nici așa, nu vreau să transpară nimic aici din uimitoarea carte a acestui japonez aclimatizat. (și Anglia-i tot o insulă)
Voi spune doar atât: cui i s-a părut că e o carte tristă îi pot răspunde că destinul personajelor nu e cu nimic mai trist decât al nostru. Limita morții este la fel de tragică oricând ni se impune, în orice fel ni se impune... Dacă moartea ar fi sfârșitul definitv, irevocabil, viața ar fi inacceptabilă și singura soluție demnă pentru o ființă rațională, ar fi cea găsită de personajul lui Dostoievski, Kirillov: sinuciderea.
Tragismul ce se naște din conștiința morții este ceea ce dă frumusețe și unicitate vieții omenești.
*
O carte este frumoasă în măsura în care reușește să exprime ceea ce este inexprimabil, să transmită ceea ce este intransmisibil, să atingă ceea ce este de neatins: inefabilul. „Să nu mă părăsești” este o carte frumoasă.
*
Ți-am trimis „Asasinul orb” pentru că insistam s-o citești și nu te puteam convinge. Ai pus-o undeva în biblioteca ta vastă și labirintică și n-ai citit niciodată cartea de la mine. De ce?


sâmbătă, 18 martie 2017

Cum să privești în trecut



Ce e dragostea? E minunea care construiește aparate de zbor Blimundei și lui Șapte-Sori sau care dezvăluie soluții pentru contemplarea trecutului. Ori cum spunea poetul al-Ghatash, dragostea e cunoaștere...
*
O carte absolut minunată, cu totul și cu totul pe gustul meu: și poveste și poezie și matematică și filosofie, aventură, dragoste, deșert, istorie... Ehe...

miercuri, 15 martie 2017

Romane care te întineresc!


Am ținut între palme cărți care m-au făcut să mă simt studentă din nou, citind în sesiune, plină de vinovăție romane care n-aveau de-a face cu bibliografia pentru examene. Dar „Tuareg” bate recordul, m-a făcut să mă simt adolescentă, în vacanța mare, vremuri în care citeam până uitam de mine, de trecerea zilelor, de lumea reală... Nu știu în ce constă magia, de ce nu am putut lăsa din mână acest roman... Povestea e simplă, un tuareg se răzbună pe cei care au încălcat legile nescrise ale deșertului. Lumea veche, al cărei exponent este tuaregul, este încet înlocuită de o lume nouă. Ceea ce cândva era sacru a devenit cu timpul desuet sau chiar interzis. Din păcate, nu tot ceea ce aduce noutate presupune și progres. Și, ca întotdeauna, „mai binele” este cu siguranță dușmanul „binelui”. Acestea ar fi doar două dintre ideile care străbat cartea. Finalul mi s-a părut abrupt și căutând oarecum senzaționalul, dar am considerat că subliniază încă o dată ideea de fatalitate și de zădărnicie. Poți învinge deșertul, poți învinge deșertul deșertului, Tikdabra, dar nu-ți poți învinge destinul...

luni, 13 martie 2017

Când plouă


Dealul și-a tras ceața pe ochi să nu vadă ploaia. La poalele lui curge Topologul neștiut, nevăzut, ca însuși timpul. Mierla se bucură de ploaie, fluieră și țopăie prin grădină după râme. N-are treabă, toate pisicile dorm în casă, care pe unde. Simt că ploaia va scoate la iveală verdele incipient în ramuri și-n pământ. Ascult această piesă minunată pe care am primit-o și-o dau mai departe, spre creșterea și sporirea frumuseții și bucuriei.


sâmbătă, 11 martie 2017

Am vrut, dar n-am putut...


...să termin aceste două cărți. Bineînțeles, este vorba de gusturi, probabil  sunt cărți bune, dar îmi lipsește mie organul potrivit pentru percepția lor. Îmi amintesc nostalgică de cuvintele tale: nu există carte proastă, ci doar cititori neavizați.



Pe de altă parte, am impresia că înțeleg de ce a găsit loc la Humanitas un scriitor ca Eric Emmanuel Schmitt...

Nepăsare


Insensibil la prognozele meteo și la avertizările care anunțau ploaie masivă, Soarele a răsărit triumfal, punctual, de la prima oră. Dealurile subcarpatice se scaldă în lumină.

luni, 6 martie 2017

Viața ca o cutie neagră


Recunosc: am fost dezamăgită de „Papagalul lui Flaubert”, dar „Sentimentul unui sfârșit” m-a împăcat cu Barnes. 

duminică, 5 martie 2017

Ha, ha!

Citesc cu o pisică albă culcată incomod undeva între ceafa și umărul meu. Găsesc acest citat, râd și pisica îmi alunecă pe carte fără să se trezească:
„Un englez a spus cândva că mariajul e o masă lungă și plicticoasă la care budinca se servește la început.”
Bine c-au avut budincă, ha, ha!
*
„În tinereţe, îţi aminteşti viaţa ta scurtă în întregime. Mai târziu, memoria devine un conglomerat de zdrenţe şi petice. Seamănă puţin cu nişte cutii negre de avion, care consemnează ce se petrece în cazul unei prăbuşiri.”

Citate din „Sentimentul unui sfârșit”

vineri, 3 martie 2017

„Viața mea e povestea tuturor celor pe care i-am cunoscut.”


Voi probabil că ați citit-o, la mine a ajuns abia acum. Căutând pe internet mi-am dat seama că autorul are deja o mulțime de fani, așa că s-ar putea să supăr pe unii dintre voi afirmând anumite lucruri. Dar, întrucât eu nu scriu recenzii, ci țin doar un jurnal de lectură în care exprim păreri subiective, aș zice că nu e cazul să pună cineva la inimă opinia mea. Mi-a plăcut cartea asta, deși este cartea unuia dintre acești scriitori noi care demonstrează că scrisul este un meșteșug care se poate învăța la cursuri de creative writing și nu ține neapărat de originea misterioasă din care provin diverse înzestrări și talente. Jonathan Safran Foer experimentează cu acest roman și extinde granițele narațiunii spre direcții interesante. Eu tot aștept cărțile alea care vor avea atașate anexe cuprinzând materialul de la rochia eroinei principale, o mostră din flaconul ei cu parfum, biletul de avion de la cursa care l-a dus departe pe erou etc. Niște poze din colecția unui băiețel de nouă ani sau niște pagini goale cu o singură propoziție scrisă acolo de bunicul său, nu mă deranjează. Mi se pare interesant saltul pe care autorul mi-l impune de la un plan narativ la celălalt: viața lui Oskar relatată de el însuși și viața bunicilor lui. Totuși, (acum urmează partea în care s-ar putea să enervez pe cineva), există multe naivități în roman. Și nu sunt naivitățile personajului-narator, ci ale autorului. Însă chiar și așa, romanul se citește ușor și cu plăcere, emoționează, înduioșează, enervează cu alte cuvinte are ingredientele unei cărți de succes.
Pe alocuri stridentă, alteori plină de miez, cu exagerări, dar și cu pagini foarte realiste, cartea lui Safran Foer nu poate trece neobservată. Un curs practic despre cum să faci față durerii.
*
„Nu te poți apăra de tristețe fără să te aperi de fericire.”
*
„...nu observasem până atunci că patul era complet acoperit de cuie.
--Am bătut câte un cui în pat în fiecare dimineață, de când a murit (soția mea). E primul lucru pe care-l fac când mă trezesc! Opt mii șase sute douăzeci și nouă de cuie.
L-am întrebat de ce, pentru că am crezut că era o întrebare drăguță, fiindcă l-ar putea face să-mi spună cât de mult a iubit-o. El a răspuns:
--Nu știu.
Am spus:
--Dar, dacă nu știți, atunci de ce o faceți?
--Bănuiesc că m-ajută! Mă ține în picioare. Știu că-i o prostie.”

marți, 28 februarie 2017

Rușine, Vel Pitar!


Din raftul special cu produse de post am cumpărat biscuiți pe care scria explicit „de post”, iar când am ajuns acasă și am studiat mai amănunțit eticheta, am constatat că biscuiții pot conține „urme de lapte”! Vel Pitar, de ce minți? Evreii au produse kosher, musulmanii au produse halal, noi de ce nu putem cumpăra produse de post în care să avem încredere?


luni, 27 februarie 2017

Dansând




„O iubesc și pe soția mea. Încă o iubesc, însă când am cunoscut-o pe Ame, atracția pe care am simțit-o față de ea a fost de neînlăturat, ca un vârtej. N-am putut să-i opun rezistență. Am înțeles că este un lucru care ți se întâmplă o dată în viață, întâlnești așa ceva o singură dată. Am înțeles bine și chiar mi-am zis că, dacă o să fiu împreună cu ea, probabil că o să ajung să regret că am cunoscut-o. Dar dacă nu rămân cu ea, viața mea și-ar pierde sensul. Ați simțit vreodată așa ceva?”

*
„Timpul trece. Trecutul crește, viitorul scade. Posibilitățile se împuținează, regretele se adună.”

joi, 23 februarie 2017

Simplu e genial!


Mi-aduc aminte că mi s-a părut că te-am auzit fluierând când ți-am mărturisit că nu citisem „Picnicul” fraților Strugațki. Degeaba ți-am spus că am citit „Piciul” și „A doua invazie marțiană”, nimic nu mai conta, insistai să citesc neîntârziat acest roman, de parcă golul din cultura mea SF ți-ar fi fost de nesuportat. Adevărul era (și este) că am citit foarte puțină literatură SF. În adolescență nu găseam cărțile pe care mi le doream. Un an de zile i-am scris temele la română unui coleg de liceu ca să accepte să-mi împrumute almanahurile Anticipația pe care el le obținea de undeva pe sub mână... Acele almanahuri și „Fundația” lui Asimov au fost cam tot bagajul meu SF. Acum am cam depășit de multișor vârsta la care să mă entuziasmeze acest gen literar. Ca cititor. Ca autor este o provocare să încerc să scriu texte științifico-fantastice. Dar ca să mă întorc la romanul celor doi frați Strugațki, trebuie să spun că am avut o revelație: cărticica asta de două sute de pagini e mama romanelor SF. Este uluitoare multitudinea de idei cuprinse în carte, iar simplitatea stilului este ceva ce reușește doar marilor autori. M-a făcut să mă gândesc la „Invenția lui Morel”. Târziu, în noapte am stat și-am tot numărat ideile preluate de aici de alte cărți sau filme de gen. Ai avut dreptate, trebuia s-o citesc!