luni, 3 aprilie 2017

Hipnotic


Așa aș caracteriza acest roman al lui Ishiguro. Și de ce „hipnotic”? Pentru că am vrut să abandonez lectura de mai multe ori, dar, deși simțeam că mă stresează, nu am putut. Cum te înlănțuie un coșmar, așa te cuprinde cu zeci de tentacule narațiunea din „Nemângâiații”. Este ca o pictură plină de detalii fără relevanță și din care nu înțelegi nimic pentru că o privești prea de aproape. Abia la sfârșitul cărții, după ce ai făcut niște pași înapoi, vezi ansamblul. 
Povestea este construită conform unei logici a visului, multe din faptele imposibile din roman fiind absolut tipice pentru tărâmul oniric: găurile de vierme între spații îndepărtate, situațiile jenante, dar pe care toți le consideră firești, absurdul continuat până la irațional, amoralitatea etc.
Stau să mă întreb ce am citit eu ba enervată, ba cu sufletul la gură timp de câteva zile și zău că nu sunt sigură dacă-mi dau seama. Poate că romanul este o parabolă a contrasensurilor vieții, o metaforă edulcorată pentru lipsa de curaj de care dăm dovadă când e vorba să trăim așa cum ne-am dori și pentru lașitatea cu care ne lăsăm trăiți de cei din jur. Poate că este o poveste despre absurdul și prefăcătoria în care ne tăvălim zâmbitori, o poveste despre lipsa de sens din care nu găsim ieșire. Sau poate că pictura de care vorbeam mai devreme nu e un peisaj detaliat, ci un fel de portret al ființei umane care s-a subțiat atât de mult, a devenit atât de superficială, încât își poate alina orice durere cu un mic dejun copios...