luni, 31 ianuarie 2011

"Cerurile Oltului"






"Fabrica de Absolut" - Karel Capek

„Ceea ce nu primeşti atunci când cauţi, în zadar vine mai târziu.” Asta am simţit acum mulţi ani, pe când doream cu ardoare să citesc „Fabrica de absolut” de Karel Capek şi nu reuşeam s-o găsesc.

Karel Capek scria ceva destul de ciudat, încât să-mi placă la vârsta incertă a adolescenţei: nici S.F., nici fantasy, parcă mai mult ceva apropiat de un viitor distopic, asemănător cu „Mândra lume nouă” de Aldous Huxley sau ca în „1984” a lui Orwell.

Am citit însă cu nesaţ „Krakatit” şi l-am şi admirat în taină de domnul inginer Prokop… Acum am descoperit în virtual „Fabrica de Absolut”, dar gustul nu mai este acelaşi: farmecul s-a risipit, a venit prea târziu.

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

"Pseudo-Kineghetikos"


Vă plac vânătorii? Eu îi urăsc. Nu le pot înţelege satisfacţia de a ucide. Şi eu mănânc carne, şi pentru mine sunt sacrificate animale. Dar ei nu ucid ca să se hrănească, ei ucid de plăcere.
Ieri eram la bucătărie când m-a lovit un zgomot asurzitor, din senin. M-am speriat, am ieşit în curte. Ţipete, fluierături, lătrături, ţignale, timpane lovite. Am crezut că m-a izbit un tren.
Erau treizeci de gonaci care hăituiau vânatul. Intraseră în livada, păşunea şi pădurea noastră, încălcându-ne proprietatea fără să ceară permisiunea şi fără măcar să anunţe în prealabil.
Este o practică obişnuită a Ocolului Silvic din Stoiceni, judeţul Vâlcea. Nu e prima oară când se întâmplă. Am citit legea fondului cinegetic, dar oare această lege le permite să încalce o proprietate privată fără consimţământul proprietarului?
M-au ameninţat că-mi împuşcă cei doi câini dacă nu plecăm din pădure. Din pădurea noastră!
Foarte ciudate legi avem. Trăim într-o ţară ciudată!

vineri, 28 ianuarie 2011

"Sera"


E atât de frig afară, încât titlul acestei cărţi mi-a sunat îmbietor. Brian Aldiss nu e foarte cunoscut la noi, până în 1991 mi se pare că nu i se publicase nimic în limba română, deşi este un autor important al literaturii britanice de anticipaţie.

De ce „Sera”? Pentru că îmi place ideea S.F. a cărţii. În 1962, era o idee destul de nouă, dacă mă gândesc…

Adepţilor încălzirii globale acest roman le va da satisfacţie. Pe ceilalţi îi va purta pe un Pământ supraîncălzit într-o zi rece de iarnă.

Îmi place de Brian Aldiss pentru că a imaginat viaţa într-o Bibliotecă Virtuală.

joi, 27 ianuarie 2011

"Mari Corăbii"


Andrei m-a anunţat că se apucă de construcţii navale de îndată ce a văzut la televizor reclama ce ne îndeamnă să cumpărăm o revistă împreună cu piesele componente ale unui galion medieval.

- Că tot voiai tu să facem o croazieră pe Mediterana. îmi argumentă reducând la proporţia realelor posibilităţi dorinţa mea.

Cum nu avea sens să protestez invocând diferenţele vizibile dintre un galion medieval şi o navă de lux cu servicii all-inclusive, m-am arătat de acord să cumpere jucăria respectivă ca să aibă ce meşteri. (pentru că oricum locuim la casă cu gospodărie mare şi nu prea avem de lucru…)

Ieri seară, soţul meu tocmai întors de la serviciu îmi arată triumfător minunata lui achiziţie: "Mari Corăbii".

- Uite, îmi zise, cred că vom petrece nişte seri plăcute împreună, că mă tot baţi la cap pentru că urmăresc GSP. Tu vei spăla vasele, iar eu voi sta lângă tine şi voi asambla galionul.

- Probabil va trebui să am grijă să ai şi o farfurie cu prăjituri în faţă, nu? Ia dă-mi să văd ce scrie pe jucăria ta. Ha! Credeai că asta-i toată corabia? Sunt doar primele piese, dragule. Va trebui să cumperi toată colecţia înainte de a te apuca. Şi după cum văd, doar primul număr are preţul „promoţional” de 6,90 lei… Până la urmă cred că va costa cât o croazieră adevărată.

- Da, dar şi când o vom expune pe birou…

Mi-am imaginat ce călătorii vom face din port în port, urmărind traseul cu pixul, aşezaţi comod în fotolii şi privind la hartă.

M-am simţit jefuită de-un vis. Aşa că doamnelor, dacă soţii vor să-şi cumpere galionul, aveţi grijă, e un vas cu piraţi!


P.S. În tot răul e şi-o veste bună: se întoarce flota acasă!!!

Later Edit:

Pentru cine doreşte un forum interesant pe această temă, puteţi vizita acest site: http://corabii.webs.com/

miercuri, 26 ianuarie 2011

Ieşirea din sine


Niciodată nu mi-am dorit să fiu altcineva decât cine sunt. Dar am vrut uneori să fac o pauză de mine însămi.

Aşa, ca un fel de ieşire din sine. I-am invidiat în taină pe roboţii şi androizii din filme care se puteau deconecta, puteau trece pe „stand by” sau „off”.

Dar, întrucât sunt umană 100%, singurul remediu este să fac ceva diferit în astfel de zile.

Deci, dacă de obicei urmăresc Antena 3, azi mă mut pe Taraf. Dacă mă străduiesc să gătesc sănătos, azi voi trece pe prăjeli, tocături şi prăjituri grele. Evit telefonul? Azi voi da telefoane. Îl trimit pe Andrei să plătească cele „n” taxe? Mă duc eu!

Spre seară voi dori cu nesaţ să redevin EU cea de toate zilele.

P.S. Poate îmi spuneţi a cui e pictura aceasta...

luni, 24 ianuarie 2011

Moldova, Te iubesc!

Am găsit în bibliotecă...





Scrisori


Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti? Se ştie?

Ori poate Nimeni eşti asemeni Mie?

Suntem deci o pereche? Taci, nu spune!

Pe dată ar afla o-ntreagă lume!


***

Iar de te-ai pierde - m-aş pierde şi eu,
Chiar dacă mai tare - mai pur -
Numele meu ar suna
Lăudat de Azur

De-ai fi tu izbăvit
Şi damnată-aş fi eu,
Unde nu te-aş afla
Ar fi Iadul meu

Să ne-ntâlnim despărţiţi ne e dat
Tu - deoparte - Eu - de alta
Între noi - o Uşă crăpată -
Ruga - şi Marea -
Şi-acea Hrană Albă
Care e disperarea

Prea puţin era să mor pentru tine,
Şi cei din urmă Greci o făceau.
Să trăieşti, Iubite, costă mai mult
Eu şi asta ţi-o dau

Să mori, e un fleac: ai fost şi te-ai dus,
Să trăieşti, presupune şi
Să mori repetat - şi fără măcar
Răgazul să-l ai de-a muri.



Emily Dickinson

duminică, 23 ianuarie 2011

Prăjitura de alungat peţitorii


Lângă fereastră, bunica Elisabeta. (1892-1987)
Pentru că tot sap în bibliotecă şi am vorbit ieri despre cărţi de bucate şi prăjituri, iar acum două zile despre colecţia Romanul de dragoste, mi-am amintit de bunica, o fiinţă fascinantă pentru mine şi în povestea căreia se amestecă un pic din toate aceste ingrediente…

Peisaj din Ighiu, Alba, 1919
A fost o cititoare pasionată încă din copilărie. Tatăl ei, străbunicul meu, era învăţător şi aveau cărţi în casă, astfel că ea îşi împărţea timpul între citit şi pictură. Mama ei se mai supăra că nu se ocupă şi de lucruri mai feminine şi, drept pedeapsă, o punea să croşeteze metri întregi de dantelă. („femeile croşetează”, nu?)
Probabil că cititul peste măsură i-a dăunat într-un fel bunicii mele, aşa cum ne dăunează tuturor: produce stări de plutire cu capul în zona norilor, de percepţie eronată a realităţii, idealism excesiv, visare necontrolată etc.
Aşa se face că bunica Elisabeta s-a îndrăgostit de un tânăr pe care l-a catalogat pe loc „iubirea vieţii ei”, „sufletul ei pereche”. Acum nu ştiu dacă el era un cititor la fel de activ şi suferea la rându-i de aceste simptome de romantism cronicizat. Destinul le-a nemurit însă iubirea ucigându-l pe el în primul război mondial.

Elisabeta, 1916
Cum era de aşteptat, bunica a decretat că ea nu va mai iubi niciodată şi că va rămâne domnişoară bătrână, spre indignarea şi mai apoi spaima familiei. Străbunica a pedepsit-o să croşeteze, (de aceea am şi azi în dulapuri sute de metri de dantelă), străbunicul însă, mai practic, a început să aducă peţitori.
Toată adolescenţa am ascultat-o pe bunică-mea povestind iar şi iar cum fugea în grădină când îl vedea pe taică-său aducând musafiri. Cum îşi sumetea fustele lungi şi strâmte ca să poată sări gardul în grădinile vecinilor. Cum, după ce i s-a interzis să mai facă acel lucru de ruşine pentru o domnişoară, s-a gândit la o metodă mai eficientă de alungat peţitorii.
Găsise într-o carte, (ce carte era? Mi-a spus titlul, dar nu l-am reţinut.), o reţetă de prăjitură căreia nu i-ar fi făcut faţă nimeni pe lume, oricât ar fi fost de dornic s-o ia de nevastă.
Reţeta s-a păstrat în folclorul familiei. Oare o vrea cineva? O doriţi, doamnelor? Iat-o:
-2 pahare de morcov ras
-2 pahare de zahăr
-1 pahar de ulei
-3 pahare de făină
- bicarbonat de sodiu stins
- zahăr vanilat (pentru situaţia în care mai aveţi o urmă de milă) sau cacao (dacă vreţi răzbunare totală)
Se amestecă totul şi se coace în tavă unsă şi tapetată.
Ei bine, am făcut-o eu. Aveam doar 15 ani, mi se treceau cu vederea erorile culinare, dar trebuie să vă spun că asta a fost prea mult. La început arăta îmbietor, cam în maniera unui chec, însă mirosul de morcov copt era un avertisment grăitor pentru cine avea nas de adulmecat.
Tata, docil, dornic în mod didactic să mă încurajeze, a acceptat să guste produsul. N-a putut mânca o felie întreagă. Fratele meu Mihai, aflat întâmplător acasă, mi-a spus tranşant că nu va mânca din aia, dar, ca să-mi arate că e binevoitor, o va lua s-o arunce unor câini răi care-l dădeau jos de pe bicicletă şi de care voia să scape.
Întrucât vecinii din bloc începuseră să se agite subtil din cauza mirosului, am fost de acord. A doua zi, Mihai mi-a spus că n-a reuşit să transporte „prăjitura” până unde ar fi dorit, că pe traseu a fost nevoit s-o arunce şi că „a scăpat-o” în Mureş, şi de îndată au fost observaţi peşti cu burta în sus.

Atunci am înţeles pe deplin ce armă puternică folosise bunica, cu ce forţă şi devotament apărase amintirea iubitului defunct. Timp de zece ani a petrecut în singurătate, citind şi pictând netulburată de nimeni, datorită unei lecturi izbăvitoare dintr-o carte.
După zece ani probabil că bunica a avut parte de unele lecturi mai blânde, mai romantice, aşa se face că în momentul în care a apărut bunicul inima ei a fost gata pentru o nouă iubire. Mă înfior când mă gândesc cât de puţin a lipsit să nu mă nasc niciodată! Era destul ca bunica să nu citească anumite cărţi şi azi nu mai eram pe blog, nu mai răscoleam biblioteca!


Elisabeta, mireasă, 1925

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

"Cartea de bucate a unui visător"

Am găsit cartea de bucate a mamei. Renunţasem s-o citesc pentru că devenise prea fantezistă în epoca de criză.

În urmă cu douăzeci şi cinci de ani, pe când doream afirmarea în ale bucătăriei, aş fi folosit-o cu plăcere, dar nu găseam la „alimentara” ingredientele cerute.

Aşa că, fiindcă tocmai citisem „Vise despre trandafiri şi flăcări” am învelit-o într-o foaie lucioasă, pe care am scris „Cartea de bucate a unui visător”, imitând un personaj din acel roman. ( Un personaj pitoresc, vă asigur! Îi făcea copii nevestei şi scria reţete, nimic altceva.)

Nu mai ţin minte cum se numea personajul, poate va veni un înger să-mi şoptească, deoarece nu mai am cartea. Am dăruit-o unei fiinţe dragi care a citit-o cu multă plăcere.

Ce-mi rămâne de făcut?

O prăjitură. Voi căuta ceva interesant, am pe cine face experienţe. Şi ştiu că mă va lăuda şi nu mă va arde pe rug ca la Loudon în 1634.

vineri, 21 ianuarie 2011

"Viaţă furată"


Cărţile astea cu rombul, doamne, de mulţi ani încoace nu le mai pot citi. Am multe în bibliotecă necitite; cumpărate din praful târgului sau de la anticariate sărăcăcioase, de provincie, cu o lăcomie pe care acum nu mi-o mai pot explica. Când vedeam cărţi în târgul de vechituri le cumpăram pe toate, de parcă voiam să le salvez de la nu ştiu ce. Mă întreba Andrei „Ce naiba faci cu ele? Ţi le cumpăr noi dacă le vrei”, iar eu argumentam cu preţul mic, deşi nu era acesta motivul.

Cărţile cu romb, colecţia romanul de dragoste, (oare mai există?), îmi trezesc nostalgii îndepărtate. Din şcoala generală.

Din perioada când Biblioteca Judeţeană Alba trimitea „un agent” prin şcoli pentru „popularizarea cărţii”. Eram şcoală sătească, la noi descindea mai des. Venea mereu aceeaşi tovarăşă, trecută de cinzeci de ani, căruntă, uscată, fumătoare.

Când lua o carte în mână vedeai clar că ele două se cunoşteau, îşi zâmbeau una alteia.

Aducea cărţile într-o sacoşă imensă şi le stivuia pe masa din cancelarie.

Profesorii, printre care şi tata, le luau la citit pe rând. Numai că de la tata cartea făcea un ocol şi pe la mine, eram şi eu în circuit, ca un mic apendice.

Atunci am citit „Mătăniile” (oare cine a scris-o?), „Enigmatica Solveig” şi „Viaţă furată”, printre multe, multe alte volume cărora le ţineam evidenţa într-un carneţel.

„Viaţă furată” mi-a părut la cei 12 ani ai mei de atunci o culme a creaţiei literare.

Un nume răzbate din carte: Vladimir. Cine era Vladimir?

Cred că odată cu înaintarea în vârstă pierdem nu doar o anumită inocenţă, ceea ce este firesc şi chiar bine, dar pierdem şi ceva mult mai preţios şi care ar trebui păstrat, zic eu: capacitatea de a ne emoţiona.

joi, 20 ianuarie 2011

"Parfumul"


Sunt vrafuri de cărţi în jurul meu, dar eu caut o carte anume. Sunt sigură că am cumpărat-o acum vreo patru-cinci ani. „Parfumul”. Unde este „Parfumul”? Şi ce anume m-a făcut să mă gândesc la ea?

Mirosul lăptos de ceaţă? Invazia de miresme ce coboară dinspre pădure aducând izul incertitudinii – nici iarnă, nici primăvară…

Cred c-a avut dreptate Patrik Suskind sau, dacă nu el, atunci Jean Baptiste Grenouille – În miros stă ascunsă o taină.

Cred că înainte de vedere a fost mirosul. Acum, răscolind în bibliotecă vă întreb: ştiţi care este parfumul unei camere ticsite cu volume?


Vă mai amintiţi mirosul de cerneală al primei cărţulii pe care v-a adus-o Moşul în copilărie? Aţi adulmecat cearşafurile spălate, aduse de mama de-afară din ger? Mai cunoaşteţi mirosul de banane din vremea prunciei aşa cum l-aţi perceput atunci, cu toată pregnanţa şi subtila lui savoare?




Grenouille a dorit ceea ce noi toţi dorim: să fie acceptat şi, de se poate, iubit. A distilat esenţa miraculoasă care putea declanşa iubirea. O soluţie specială care răpea amintirea tuturor aurorelor de pe obrajii care au fost iubiţi cândva. O soluţie care ne poate aduce înaintea ochilor tot ce visăm şi nu ştim, care ne pune în contact instantaneu cu noi înşine, cei din adâncuri.

Unde e „Parfumul”?



Rubens - "Mirosul"

miercuri, 19 ianuarie 2011

"Femeile croşetează"


Femeile te sfătuiau cu ceva timp în urmă să tricotezi în caz de nelinişti de orice fel… Că nimic nu te calmează precum tricotatul. Ştiţi doar: „femeile croşetează”.

Ei, cu tricotatul nu le prea am. Încercări au fost câteva de-a lungul vieţii, nu neg, dar creaţiile mele în domeniu păreau să ţină de un curent futurist sau suprarealist.

Cu timpul am descoperit că pe mine cel mai mult mă delectează (în afara cititului propriu-zis), să înregistrez cărţi în bibliotecă.

Am terminat revizuirea bibliotecii în 2003, dar de atunci s-au mai adunat câteva sute de volume care mă aşteaptă. Înregistrarea cărţilor nu presupune doar atribuirea unui număr pe o etichetă şi un loc într-un registru, ci o întâlnire mai apropiată: o scurtă lectură a prefeţei, eventual a câtorva pagini de la început, note despre autor în cazul în care este necunoscut.

Poate fi oricât de frig, ceaţa poate coborî în valuri dense. Fierb cafea în ibricul mare şi mă aşez printre cărţi.


marți, 18 ianuarie 2011

"Cadavrul din Bibliotecă"



Îmi făcusem obicei să cer foarte des doamnei bibliotecare volumul Agathei Christie „An Autobiography”.

De câte ori eram tristă, deprimată, în criză de timp, fără chef de învăţat.

Veneam pe coridorul lung al facultăţii spre aripa întunecată unde se afla Biblioteca. Aruncam o privire furişă prin geamul de la sala de lectură ochind un loc bun, cu vedere afară, sperând să-l mai găsesc neocupat când aveam să descind cu vraful de cărţi în braţe. Apoi intram, căutam cotele volumelor dorite, completam fişele şi le întindeam doamnei bibliotecare.

Mă privea pe deasupra ochelarilor, probabil pentru un consult rapid, o evaluare preliminară, îşi zornăia colecţia de verighete de pe inelarul mâinii stângi şi mă întreba: „Agatha Christie?” „Da, şi Agatha” suspinam eu de cele mai multe ori, iar ea pleca satisfăcută spre Sfânta Sfintelor, acea parte de taină a Bibliotecii unde nu păşeau muritorii, şi-mi aducea cărţile.

Îmi punea întotdeauna separat volumul scriitoarei engleze şi bătea cu degetul în el: „De aici ai ce învăţa, scumpo, ascultă la mine. Restul sunt prostii. Ţine minte ce-ţi spun.”

Iar eu, ca să nu uit, îmi notam citate din cartea aceea într-un carneţel pe care-l purtam în poşetă.

Dacă azi aş fi la Cluj, la Biblioteca Facultăţii de Litere, aş cere cu siguranţă şi „An Autobiography” de Agatha Christie. Doamna bibliotecară ar aprecia – după mina mea tristă – că am nevoie de încurajare şi mi-ar aduce volumul ca pe un medicament.

Dar eu sunt aici, mă tem că bibliotecara s-a mutat în Biblioteca Universală, iar cartea n-o am. Am păstrat carnetul cu citate, îl răsfoiesc.


1) „Very few of us are what we seem.”- un lucru de care nici măcar noi înşine nu suntem întotdeauna conştienţi…


2) „One doesn’t recognize the really important moments in one’s life until it’s too late” – să luăm aminte!


3) „Most successes are unhappy. That’s why they are successes – they have to reassure themselves about themselves by achieving something that the world will notice. The happy people are failures because they are on such good terms with themselves they don’t give a damn!” – cu adevărat reconfortant.

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Leapşă interesantă de la Piti


Piti, dar cred că şi cu amestecul lui Belle, mi-au transmis o leapşă pe care n-o pot refuza, fiind despre cărţi... Iată la ce întrebări trebuie să răspund:


1) Dacă vi s-ar propune să vă scrieţi biografia, cărui scriitor i-aţi încredinţa sarcina aceasta?

Înainte de asta, m-aş întreba pe cine ar interesa biografia mea? Mi-ar plăcea să scrie despre mine omul pe care-l iubesc.


2) Care sunt motivele pentru care i-aţi încredinţa lui sarcina aceasta?

Pentru că numai cel care te iubeşte te cunoaşte cu adevărat.


3)Este sfârşitul lumii. Ce carte aţi pune în capsula cosmică pentru a păstra "o urmă" a umanităţii?

Aici răspunsul firesc e Biblia. Dar dacă ar trebui să aleg o carte de literatură beletristică, aş trimite în Cosmos "Fraţii Karamazov".


4)Cum arată pentru dumneavoastră pauza ideală pentru a citi o carte?

O zi liberă. O zi în care să nu mă cheme nicio îndatorire, să mă pot scufunda cu totul în ficţiune. Şi multă cafea.


5)Dacă aţi avea puterea de a "şterge" un personaj de roman, care ar fi acesta?

Unul negativ. Dar dacă mă gândesc mai mult, poate n-ar trebui "şters" niciunul. Ce ar mai pune în valoare binele, dacă răul ar lipsi? Şi poate că răul se transformă sub puterea Frumuseţii, cum spunea Dostoievski.


6)Care sunt motivele pentru care aţi scoate acest personaj?

Nu, nu l-aş scoate. Scriitorul i-a dat cu siguranţă un rost.


7)Câţi kilometri aţi merge pentru a găsi o carte?

Depinde despre ce carte vorbim. Dar eu mă deplasez oricum treizeci de kilometri, indiferent ce carte cumpăr... cam asta e distanţa până la cea mai apropiată librărie.


8)Dacă ar fi posibil să vă întoarceţi în trecut ce scriitor aţi vrea să întâlniţi?

Pe Edgar Allan Poe.


9)Care ar fi primele cuvinte pe care i le-aţi adresa? (în afară de bună ziua)

Never say "Nevermore"!


10) Descrieţi biblioteca visurilor voastre.

Biblioteca mea are rafturi şi pe interiorul pereţilor, dar şi pe exteriorul lor, într-o încăpere fără margini, unde timpul s-a oprit. Plantele cresc luxuriant şi cuprind volumele într-o simbioză fantastică. Personajele din cărţi stau pe canapele şi acceptă să discute cu oricine, scriitori din toate timpurile încă scriu opere noi, ascunşi după rafturi şi mii de spiriduşi, elfi şi zâne servesc cu volumul dorit pe cei ce vor să citească.