marți, 19 noiembrie 2013

Revista "Familia"


Mă bucur mult să-mi văd textul "Prietenii" publicat în revista "Familia" de la Oradea.


luni, 18 noiembrie 2013

Densitate

Minciuna unui intreg sistem concentrata intr-o singura propozitie:
"Am scris reportaje inca neintamplate jumatate din noapte."

marți, 22 octombrie 2013

Poem în culori


Coperta m-a dus cu gândul la "Alexandra şi infernul", însă m-am înşelat, desigur. Romanul ăsta m-a făcut să simt că întineresc citind. A fost ca o beţie de culori, parcă aş fi citit o poezie, un poem de dimensiuni vaste. Datorită stilului. Dacă azi mai sunt tineri care fac armata, e o carte tocmai bună pentru ei.
În rest, mai pot să adaug că de acum voi avea o aversiune apriorică faţă de femeile pe care le cheamă "Laguna" şi îşi compun un aer de eleganţă sofisticată şi neînţeleasă.

joi, 26 septembrie 2013

Tehnici de divinaţie


"M-am gândit că în vremurile trecute, oamenii deschideau volumele poetului Virgiliu şi puneau la întâmplare degetul pe un vers oarecare din poemele lui, pentru a descoperi înţelepciunea şi profeţia pe care le căutau în momentele de cumpănă. În cumpăna şi disperarea mea, mâna mea a atins cartea pe care colonelul Fort mi-o dăduse mie şi i-o dăduse şi lui Rachel Jordan, şi acest fapt spunea că puteam aştepta cu o speranţă netulburată, deoarece soarta ne legase împreună. Era sortes Virgiliana a mea, izvorând din esenţa lucrurilor." 


marți, 24 septembrie 2013

If I Could...

                                                                                                                                                                                           E tot pentru tine.                    

marți, 17 septembrie 2013

Pericolul lecturii


Rip Van Winkle, cel care a dormit cam mult pentru un somn de după-amiază, este cel care mi-a adus următoarea carte, te rog să mă crezi! Mai întâi nu am fost sigură că voi putea citi volumul ce-mi tăiase calea, dar am descoperit ceva care îmi place de mult timp şi despre care am mai vorbit cu tine, Sandu. Îţi arăt aici câteva paragrafe şi să-mi spui tu dacă personajele acestea nu au păţit precum Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta pe când citeau despre Lancelot şi Guinevere, ca Eminescu şi Mite Kremnitz citind pe Dante. Cărţi care se deschid în alte cărţi...
 * 
"Deodată îl cuprinse disperarea. Îl cuprinse într-o după-amiază în biblioteca lui Rachel. În timp ce stătea în faţa cărţilor citind titlurile, deodată se întrebă ce ar câştiga dacă ar citi toate acele cărţi, acele cărţi şi toate cărţile din lume. Se imagină încuiat în cameră, în camera aceea, înconjurat, zidit, înăbuşit de mii de cărţi, citindu-le una după alta cu o grabă şi voracitate isterice, luptându-se cu cărţile şi cu timpul, pentru a ajunge la o ţintă la care nu va ajunge niciodată. Vor fi prea multe cărţi şi prea puţin timp. Iar în tot acest timp, în camera de deasupra, în care el nu va putea pătrunde niciodată, se afla ceea ce căuta el, chipul, glasul, cuvântul pe care l-ar putea rosti glasul."

 "...şi eram Iacob care avea să doarmă cu capul pe o piatră şi avea să se lupte cu un înger fără a câştiga nimic..."

 "Se aşeză pe bancă, nu lângă ea, şi deschise cartea. Era un volum din opera lui Platon. 
- Văd că citiţi filosofie, spuse el. 
- Citesc filosofie, răspunse ea, să uit cum este lumea. 
- Filosofia există ca să ne spună ce este adevăr în lume. 
- Eu ştiu care este adevărul în lume, repetă ea cu amărăciune. Şi acum, dacă nu citiţi, plec. 
Jeremiah începu să citească. Ceea ce citea era nou pentru el, deoarece, după cum scrie el în jurnalul său, nu citise până atunci decât "Republica" lui Platon. Acum citi un pasaj din "Symposium", şi anume acela care urmează părerilor înţeleptei Diotima, spuse lui Socrate, privitor la posibilitatea sufletului de a se înălţa prin iubire." 


Nu mai trebuie să demonstrez cât de periculoase sunt lecturile.



pictura Dante Gabriel Rossetti

marți, 10 septembrie 2013

Max Frisch



"Poţi să povesteşti orice, numai adevărata-ţi viaţă, nu; imposibilitatea aceasta este cea care ne condamnă să rămânem aşa cum ne văd şi ne reflectă semenii noştri, ei, cei care pretind că mă cunosc, ei, cei care se numesc prietenii mei şi nu-mi mai permit în veci să mă schimb, care distrug orice minune (ceea ce nu pot povesti, inexprimabilul, ceea ce nu pot dovedi) - doar pentru a putea spune:
- Te cunosc."
*
"Are puţini prieteni printre bărbaţi. Printre bărbaţi nu se simte bărbat. Spaima lui permanentă de-a nu face faţă îi insuflă însă un sentiment de teamă şi în faţa femeilor. Cucereşte mai mult decât ar putea să păstreze, iar dacă partenera a simţit cumva care-i sunt limitele, îşi pierde curajul, nu este pregătit, nu este capabil de-a fi iubit ca omul care este şi de aceea o va neglija, inconştient, tocmai pe femeia care îl iubeşte cu adevărat, căci acceptându-i dragostea ar fi silit să se accepte pe sine însuşi, ori departe de el una ca asta!"
Max Frisch - "Eu nu sunt Stiller"

marți, 3 septembrie 2013

"Visul din acceleratul de Kelamayi"


Mi s-a făcut dor să citesc o carte chinezească. Aveam în minte ceva de genul „Femeia războinic” de Maxine Hong, dar din rafturile bibliotecii a ieşit „Visul din acceleratul de Kelamayi” de Chen Chong.

Doream un roman, dar erau nuvele.

Am înotat printre personaje pe care le cheamă Qu şi Qi, culmea!, erau directori de uzină amândoi, încât nu mai ştiam care e unul şi care e altul, aşa cum greu am dedus că Zhixiu e femeie, iar Zhixin e bărbat. O vreme am citit crezând că e acelaşi personaj, treaba asta neîncurcând cu nimic firul povestirii...

Dar mesajul acestor texte, oh, mesajul e plin de miez!

Dacă e cineva care are nostalgia construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, să citească această cărţulie!

Eu nu am asemenea nostalgii, dar am citit-o dintr-un motiv pe care mi l-a dezvăluit cândva tatăl meu, când l-am ironizat că se uită la filme nord-coreene: vreau să văd până unde se poate merge!

Gândiţi-vă la o lume unde El şi Ea, soţ şi soţie, nu pot dormi noaptea şi se ceartă din cauza problemelor tehnice ale strungului multifuncţional. O lume în care El pleacă într-un lagăr de muncă forţată, pardon!, citiţi „tabără de reeducare”, unde petrece zece ani, dar este fericit, pentru că are şansa să progreseze şi să dobândească adevăratul spirit revoluţionar, adevărata conştiinţă de clasă, încât faptul că i-au crescut copiii mari fără să-l cunoască este un fleac.
Cartea asta este despre oameni care au fost reduşi la piese într-un ansamblu, la indivizi nediferenţiaţi într-o colonie, oameni cărora le este răpită libertatea interioară.
Am terminat volumul şi mă scutur ca după un horror. Oribil este faptul că autorul n-a inteţionat să scrie o distopie, ca Orwell, de exemplu, Chen Chong a scris cu toată convingerea şi seninătatea inimii sale despre „idealul luminos” al socialismului.

marți, 27 august 2013

"Poate că mă visează cineva"


Poate că mă visează cineva -
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc…
Şi poate cel ce mă visează
E smuls din când în când
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întâmple
Ceva.


vineri, 23 august 2013

Cartea de Cluj

Oare cum este posibil ca acele cărţi care marchează trecerea într-o nouă lume să înceapă cu personaje care nu pot dormi şi să continue cu alte personaje care poartă nume de caşalot?! 
Ştii la ce m-am gândit în prima clipă când am pus mâna pe această carte, "Orele dinaintea prânzului"? La
"Încă-i amiaz şi-i cald..."
La felul cum o amiază caldă şi calmă se poate preschimba în noaptea cea mai adâncă.
*
Două puncte de reper:
"Sunt bucuroasă că cel puţin o dată pot să vorbesc despre ce sunt."
"Din când în când mă cuprinde dorinţa prăbuşirii."
Oscilez între ele.
*
Încă ceva, aici.

luni, 19 august 2013

EVOLUŢII





— Avem sau nu o înţelegere bazată pe respect, încredere si dragoste, Carolina? Ce crezi că va zice maică-mea acum? O să mai sară să ne dea la nuntă apartamentul din gala de la marginea parcului Central? Ha? Io zic că nu şi asta-i numa din cauza ta, să ştii!

Carolina smiorcăi puţin, îşi şterse nişte lacrimi imaginare şi îl privi pe furiş:

— Dar n-am vrut, zău că nu! Însă când am văzut demonul chiar în faţa mea, m-a luat cu leşin. De ce îl ţine în casă?

— E mort, e inofensiv!

— Dar dacă e în plină metamorfoză?

— Ei, pe naiba! Creatura aia moartă nu ne putea face un rău aşa de mare pe cât ne-ai făcut chiar tu. Ce mă fac cu tine?

Jimi îşi căută tabachera. Mai erau în ea câteva frunze de coca şi vreo două de eucalipt. Îi oferi logodnicei plin de eleganţă, cu aerul că îi face o uriaşă concesie. Trebuia s-o strunească pe Carol, trebuia să o înveţe bunele maniere, se părea că uitase tot în atâţia ani în recluziune... Maică-sa insistase să nu se încurce cu o călugăriţă, dar lui îi plăcea şi gata! Era suplă, avea cele mai lungi picioare, iar tenul ei astenic cu tente de măsliniu verzui îl scotea din minţi de-a dreptul. Ca să nu mai pomenească de pretenţia ei de-a rămâne castă până la cununie, nimic nu putea fi mai aţâţător pentru un mascul aşa ca el.

O privi cum ronţăia plină de gingăşie frunzele preţioase. Nu putea fi adevărat ceea ce se spunea despre călugăriţe! Carol a lui era inocenţa întruchipată, zău aşa!

Gustă şi el puţin dintr-o frunză, apoi o puse deoparte, pentru mai târziu, puţină economie nu strica. Îşi frecă picioarele cam amorţite şi privi în zare unde fabrica de zahăr tocmai vărsa pe aleile parcului muncitorii ieşiţi din primul schimb. Doamne fereşte să ajungă acolo! Puteai mânca zaharicale pe săturate, dar deveneai sclav. Ori el simţise încă din copilărie că are o chemare artistică, aşa ca maică-sa. Şi ca bravul său tată mort în ultima revoluţie.

Îşi netezi mustăţile şi se încruntă la poliţistul care îi privea suspicios. Agentul de ordine se îndepărtă şi îl văzu discutând cu madam Khepri care de îndată îşi chemă odraslele mai aproape de parcă cineva ar fi râvnit la mingile pe care le rostogoleau ei încoace şi încolo.

Ziua de vară era pe terminate, iar Jimi simţi cum îl cuprinde o nostalgie fără nume. Întinse braţul şi cuprinse duios mijlocelul logodnicei sale.

    Hai, nu mai fi supărată, iubiţico! Totul va fi bine, ai să vezi! Când mă gândesc ce minunată a fost vara asta şi ce toamnă plină de roade dulci începe, io cred că tot, da absolut tot o să fie iar ca pe vremuri. Anu ăsta deja cred că vom avea o iarnă normală, lumea nu mai stă sub pământ, dacă o să fi drăguţă cu mama o să avem apartamentul...

Carol întoarse spre el feţişoara ei cu obrajii supţi şi ochi imenşi în care se înecase toată clorofila parcului. Oh, oh, astea erau chestiile care-l atingeam pe el fix la inimioară, nu rezista la aşa ceva. Cu cât mai repede va fi a lui, cu atât mai bine! O bucăţică aşa ca ea nu trebuia pierdută din ochi! Strânse mai tare braţul în jurul taliei fine:

    Şi am şi o surpriză, Carol! Îhî, zâmbeşti, hoaţă mică! Ascultă: am un contract cu restaurantul din centru. O să cânt până se strică vremea, şi dacă suntem chibzuiţi putem strânge frunze destule pentru toată iarna, da. Ce zici de asta?

Jimi ar fi fost foarte surprins dacă ar fi putut afla ce ar fi zis Carol de surpriza lui. Însă nu era ceva deloc nou, nu-i aşa?, ca bărbaţii să creadă că au coborât cerul pe pământ iar doamnele să fie dezamăgite.

Chiar atunci trecură pe aleea din faţa lor trei cosaşi care veneau de la muncă, întreţineau parcul aşa cum ceruseră autorităţile. Jimi o surprinse pe când îi fugeau ochii după ei şi se simţi puţin atins. Cum adică? Ea, o călugăriţă, mă rog, o fostă călugăriţă, întoarce capul după sexul opus? Ce i-o fi plăcut la ei? Credea că dacă au capul mai mare erau mai deştepţi?

    Carolina, mă răneşti, auzi? Crezi că dacă au ceva creier în plus sunt mai inteligenţi? Nu, deloc, crede-mă! Poate că au posibilitatea să stocheze mai multe amintiri, dar să ştii că inteligenţa vine din structurile complexe, din...

Carolina nu-l urmărea, părea căzută pe gânduri.

    Carol...scânci el.

    Creierul mi-a plăcut întotdeauna, făcu ea visătoare.

Jimi înghiţi un nod şi se gândi cum parcursese el cu trudă traseul câtorva clase primare în plin război, sub pământ. Nu, nu mergea aşa! Trebuia să treacă la fapte, cât timp Carolina avea posibilitatea să aleagă, oricând se putea ivi un pretendent mai tânăr, mai lucios...

    Scumpo, mi se rupe inima să te las peste noapte în aşa zisul locaş de cult... uite, nu-mi place ca viitoarea mea soţie să petreacă noaptea într-un perimetru în plină construcţie şi care nici n-are încă pereţi, încât orice cosaş iute de picioare poate sălta peste gard... Vino la mine, iubiţico, o să fiu cuminţel.

Carolina adora diminutivele, nici ea nu ştia prea bine de ce. Înclină capul în jos, apoi în sus, iar asta îl fermecă pe Jimi. Dar Carolina nu-şi putu promite sieşi că va fi cuminţică.

Plecară încetişor pe aleea tot mai întunecată ca o pereche tandră ce erau. Pe drum el ar fi cântat, atât de fericit era, dar se abţinu, căci ea era o fire sobră.

Nici nu intrară bine în intimitatea modestei lui locuinţe, o încăpere subterană la marginea parcului, că se şi aruncară unul asupra celuilat, dornici şi plini de foame.

Dar foamea lui fu rapid învinsă de foamea ei. Îl muşcă plină de pasiune de gât, de umeri, apoi îi rupse capul şi ronţăi mai îndelung cutia craniană. Creierul lui era de dimensiuni destul de modeste, dar avea un gust generos.

Jimi ar fi fost de-a dreptul jignit să constate ce puţin reprezentase el pentru foamea logodnicei.

Carol se opri ea însăşi mirată de cât de iute îl păpase, nu mai rămăsese din el decât tabachera cu nesuferitele frunze de coca. Sărăcuţul de el fusese cam uscăţiv... Diminutivul o făcu să-şi simtă dinţii ascuţiţi şi cuţitele crescute din coate. Vai, dar îi era o foame teribilă!

Singurul loc sigur unde putea să meargă la acea oră târzie era la mama soacră. Ştia unde locuieşte, ştia că era singură şi mai ştia că era multă, mai multă decât uscăţelul de Jimi. Uscăţelul, mititelul, scumpicul ei greieraş, făcu ea sărind afară. Spre mama soacră! Era acolo un demon ciudat închis într-un borcan mare, pe care scria „Homo sapiens insolitis”, dar avea să-l creadă pe cuvânt pe Jimi că pocitania e moartă de sute de ani şi nu poate să-i facă vreun rău.

 imagini Codex Seraphinianus

vineri, 16 august 2013

Cetatea Luz



„Dăruind lumina pe care nu o ai, o vei dobândi şi tu.”
Se spune că niciun om nu apare întâmplător în calea noastră pe drumul vieţii şi eu consider că asta este valabil şi pentru cărţi. Nu voi înceta niciodată să mă bucur şi să mulţumesc pentru că am primit din mâinile tatei, în 1992, „Jurnalul fericirii”.
Azi încep a nu ştiu câta lectură alături de tine, Sandu, drept care ţi-am luat şi poza fără să cer voie.
Cred că e un drum spre cetatea Luz. 

marți, 6 august 2013

Insula Plutitoare


"Ca şi călătorii de pe acest vapor blestemat, băiatul meu, oamenii sunt conduşi de căpitani care nu au nici hărţi şi nici busole, şi care nu se preocupă tot timpul de nicio altă problemă mai importantă decât cum să-şi apere auto-preţuirea."

Insula pluteşte şi aici

vineri, 2 august 2013

"Aripa stângă"


"Cu toţii avem memoria trecutului, dar câţi dintre noi ne putem aminti viitorul? Şi totuşi stăm între trecut şi viitor ca un corp vermiform de fluture între cele două aripi ale sale. Pe una o putem folosi la zbor, căci ne-am trimis filamentele nervoase până către marginile ei; cealaltă ne este necunoscută, de parcă ne-ar lipsi ochiul din partea dinspre ea. Dar cum putem zbura cu o singură aripă?"


sâmbătă, 13 iulie 2013

Vreme este


Pentru că ai scris pe Babel despre Macondo, m-am gândit inevitabil la „Veacul de singurătate”, iar când mă gândesc la o carte, îmi apar în minte alături de ea o impresie, un gust, o nostalgie...

Azi mi s-au înfăţişat îmbrăcate în cuvintele Ecclesiastului:

„M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt.”

Ştiu că nu acesta era citatul pe care l-ai fi aşteptat, Sandu. Dar încă mai citesc aşa:

„Sunt drepţi cărora li se răsplăteşte ca după faptele celor nelegiuiţi şi sunt păcătoşi cărora li se răsplăteşte ca după faptele celor drepţi.”

Însă „mai înainte ca să se rupă funia de argint şi să se spargă vasul de aur şi să se strice ulciorul la izvor”, să ne aducem aminte că

„vreme este este să iubeşti şi vreme să urăşti, este vreme de război şi vreme de pace.”

De-am socoti bine când e vremea pentru toate, pentru că „zilele nostre s-au împuţinat” şi „dimineaţa ca iarba va trece”...

miercuri, 26 iunie 2013

Pentru visatori

Un citat din altă carte, dar tot de Llosa, o carte pe care mi-ai scris ceva despre acordarea premiului Nobel.
Citatul e de pe coperta a patra, m-am gândit mult la aceste cuvinte:
"Oamenii nu trăiesc numai din adevăruri. Ei au nevoie şi de minciuni: de cele pe care le inventează de bună voie, nu care le sunt impuse, de cele care se prezintă aşa cum sunt, nu deghizate în veşmintele istoriei. Ficţiunea le îmbogăţeşte existenţa, o completează şi, un timp, îi salvează de condiţia lor tragică, omenească: aceea de a visa mereu mai mult decât ceea ce pot realiza cu adevărat."
Eşti un visător, nu-i aşa?

joi, 20 iunie 2013

miercuri, 12 iunie 2013

"Jurnal din războiul porcului"


Îmi place mult spotul publicitar pentru VISA, cel cu bătrânelul care aleargă să întâmpine o bucurie şi, pe măsură ce se apropie de ea, întinereşte.
Cred că într-un fel, cam aceasta ar putea fi una din temele romanului „Jurnal din războiul porcului”: există lucruri, oameni, fapte, trăiri care ne pot întineri, pentru că aşa cum se spune, „tinereţea şi bătrâneţea sunt doar stări de spirit”.
Şi totuşi, la începutul romanului Casares mi s-a părut că încearcă să ne convingă de faptul că bătrâneţea e o boală ireversibilă, ba chiar şi contagioasă. O boală ai cărei purtători merită să fie eliminaţi pentru asanarea societăţii.
*
Acum îmi vine să râd când îmi amintesc de epoca premergătoare adolescenţei când citeam ridicând din sprâncene volumele din colecţia rombului. Dacă descopeream că autorul şi-a ales protagoniştii mai cărunţi, mai maturi, pufneam nemulţumită: cum adică?! Cine mai poate iubi la cincizeci de ani, când deja la treizeci e doar o fosilă ambulantă?
*
„Oamenii înşişi, odată morţi, încep să fie personaje de vis pentru cei care le supravieţuiesc; apar şi dispar din mintea acestora întocmai ca nişte vise care au fost foarte adevărate, dar pe care nu doreşte nimeni să le asculte.”
*
Care ar fi soluţia pentru ca să fim ascultaţi şi atunci când nu mai suntem decât personaje de vis? Să murim tineri, chiar dacă avem o sută de ani.

vineri, 24 mai 2013

Capsula Timpului


O capsulă a timpului poate să conţină lucruri de nerecunoscut, însă, dacă găsim cititorul potrivit, acesta va şti să desluşeacă legăturile de taină între părul tuns al păpuşii Doly şi părul tuns la necaz, legătura între colecţiile de cutii şi fetiţa uitată în lada patului.
Prima capsulă a timpului am construit-o în copilărie, am ascuns acolo părul lui Doly, păpuşa americană, sperând ca aşa va continua sa crească suficient cât să-mi fac o perucă. Îmi plăcea şi mie să mă costumez, să port măşti, adică să probez identităţi, iar o perucă era un element exotic pentru mine, iar mai târziu şi pentru cineva care declama versuri în grădină. Crescând, mi-am dat seama că cea mai straşnică dintre toate capsulele timpului e cea construită din cuvinte. Cuvintele pot ascunde minunat orice secret părând că-l dezvăluie şi doar un cititor anume va primi Mesajul.
Un jurnal este o capsulă a timpului, pot şi azi să deschid fereastra spre ziua terminus 5 septembrie 1980.
O capsulă a timpului bine înzestrată e ca o cameră cu comori.  



miercuri, 3 aprilie 2013

Suav...


E posibil ca un volum care a trecut cândva prin mâinile unui cunoscut să ajungă la mine în mod cu totul şi cu totul întâmplător după ce acea persoană s-a despărţit – din cine ştie ce motiv – de carte? E posibil ca eu (mai precis Andrei) să cumpăr cartea de la un anticariat din alt capăt al ţării?
Iată că DA!
Întâmplarea... Întâmplarea?
„Bebeluşul”.
Cum se face că am deschis o carte cu acest titlu?
După mai multe episoade horror, mi-am zis să citesc ceva suav şi, cum Andrei a venit de la anticariat cu titluri noi, mi s-a părut că „Bebeluşul” va exorciza din mintea mea toată „materia întunecată”.
Bineînţeles că am pornit de la ideea că e felul acela de carte – „numai pentru amatorii genului”, iar cum eu nu mă încadrez în categoria respectivă, adică a persoanelor care se extaziază pe stradă în faţa unui cărucior cu bebe inclus (deja mă simt arătată cu degetul!), a fost o surpriză plăcută să descopăr că autoarea a ştiut să evite capcanele care i-ar fi transformat scriitura într-un curs dulceag de puericultură suprasaturat de amor matern. Deşi subiectul „de nişă” era periculos, cartea are părţi bune care vin din umor şi din tonul ironic. Şi nu are mai mult de o sută zece pagini, deci cam cât ţine ploaia de la mijlocul zilei.
Cel mai mult mi-au plăcut trimiterile la alte texte: „The Turn of the Screw”, „Cimitirul animalelor”, „În căutarea timpului pierdut”, „Beloved”, „Geniul divin”.
Şi în al doilea rând mi-a plăcut nonşalanţa cu care Marie Darrieussecq îşi etalează feminismul: bărbatul de lângă ea are o singură calitate, identitate: e tatăl bebeluşului. Oare domnului respectiv i-o fi plăcut trebuşoara asta când a citit cartea, mă întreb amuzată.
Păi da, „e important să ştii să-l alegi pe celălalt părinte al copilului tău” – ca să pun şi-un citat.
Alt citat din carte, AICI.
În rest, de citit pentru cine va avea de-a face în viitorul apropiat cu bebeluşi.

marți, 2 aprilie 2013

Virus


În ultimul timp s-au intensificat atacurile viruşilor. Eu am capturat unul AICI.

luni, 25 martie 2013

Geografia onirică


Ai visat vreodată cărţi?
Ai visat că te afli într-o bibliotecă imensă în care volumele sunt vii? Eu am visat aşa ceva şi de aceea mi-a plăcut citatul pe care l-am scris aici din „Cartea viselor” de Kerouac.
Deşi pare mai mult un experiment literar, există legături subtile între visele pe care autorul le notează în această carte cu un stil extrem de fluid, foarte potrivit unei atmosfere onirice.
Acestă lectură mi-a întărit impresia că visele sunt un labirint al existenţei. Trăim mai multe vieţi simultan, suntem în mai multe locuri deodată, ceea ce facem aici schimbă câte ceva acolo şi invers. Poate aceasta este explicaţia alegerilor stranii pe care uneori le facem. A deciziilor pe care le luăm şi apoi ne întrebăm „de ce?”.
Eşti sigur că acum eşti în stare de veghe?
Eşti sigur că nu acesta e visul?

luni, 18 martie 2013

Dezgheţ



"Dacă m-ai chema, ar zvâcni
O mie de păsări în colivii;
O mie de uşi s-ar da-n lături
Şi s-ar umple văzduhul de păsări
Şi – ca legătura de chei a pământului –
Ar zăngăni apele sub mâinile vântului
Şi s-ar vesti dezgheţul pretutindeni!
Izvoarele-ar căpăta călcâie şi pinteni
Şi-ar începe să călărească la vale
Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre şi goale;
Sloiul albastru al singurătăţii s-ar sparge în hău –
Tu, dezgheţul meu, soarele meu!"
pictura Ştefan Câlţia
versuri Nina Cassian