"Visul din acceleratul de Kelamayi"

Mi s-a făcut dor să citesc o carte chinezească. Aveam în minte ceva de genul „Femeia războinic” de Maxine Hong, dar din rafturile bibliotecii a ieşit „Visul din acceleratul de Kelamayi” de Chen Chong.

Doream un roman, dar erau nuvele.

Am înotat printre personaje pe care le cheamă Qu şi Qi, culmea!, erau directori de uzină amândoi, încât nu mai ştiam care e unul şi care e altul, aşa cum greu am dedus că Zhixiu e femeie, iar Zhixin e bărbat. O vreme am citit crezând că e acelaşi personaj, treaba asta neîncurcând cu nimic firul povestirii...

Dar mesajul acestor texte, oh, mesajul e plin de miez!

Dacă e cineva care are nostalgia construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, să citească această cărţulie!

Eu nu am asemenea nostalgii, dar am citit-o dintr-un motiv pe care mi l-a dezvăluit cândva tatăl meu, când l-am ironizat că se uită la filme nord-coreene: vreau să văd până unde se poate merge!

Gândiţi-vă la o lume unde El şi Ea, soţ şi soţie, nu pot dormi noaptea şi se ceartă din cauza problemelor tehnice ale strungului multifuncţional. O lume în care El pleacă într-un lagăr de muncă forţată, pardon!, citiţi „tabără de reeducare”, unde petrece zece ani, dar este fericit, pentru că are şansa să progreseze şi să dobândească adevăratul spirit revoluţionar, adevărata conştiinţă de clasă, încât faptul că i-au crescut copiii mari fără să-l cunoască este un fleac.
Cartea asta este despre oameni care au fost reduşi la piese într-un ansamblu, la indivizi nediferenţiaţi într-o colonie, oameni cărora le este răpită libertatea interioară.

Am terminat volumul şi mă scutur ca după un horror. Oribil este faptul că autorul n-a inteţionat să scrie o distopie, ca Orwell, de exemplu, Chen Chong a scris cu toată convingerea şi seninătatea inimii sale despre „idealul luminos” al socialismului.