luni, 30 ianuarie 2012

Lene


Trebuie să recunosc adevărul: mă încearcă o sfântă lene.
Nu am chef de nimic, decât, eventual, să stau lângă foc citind dintr-o carte grozavă. Şi să pot mânca din bomboanele de ciocolată fără să mă gândesc la calorii. Şi Missouri să toarcă.

Dar nu mă pot abţine şi ascult ştiri de unde aflu că vor creşte salariile din aprilie cu răvăşitorul procent de 5%. Nu suntem bugetari, aşa că nu mă preocupă decât sub aspectul asemănării cu cei treizeci de lei promişi de Ceauşescu la ultimul miting. Iar lumea e atât de disperată, încât se va bucura.

Schimb canalul şi urmăresc un documentar despre războiul ruso-japonez. Îmi amintesc cât a insistat bunicul să citesc „Port Arthur” de Alexandr Stepanov. Dar eu eram prea mică. Mă întreb dacă în „Cronica Păsării-Arc” este vorba despre acelaşi conflict. Nu, cred că nu. Dar era tot prin Manciuria.

De dimineaţă am văzut că în nucul din grădină s-au adăpostit zeci de păsărele ceva mai mari decât vrăbiile, cu spatele de culoare maronie şi cu pieptul de-un minunat şi cald muştar. Coboară să mănânce grâul pe care l-am pus pentru găini. Două pisici le pândesc de sub magazie. N-am ce face, le voi pofti înăuntru ca să lase stolul în pace.
Oare ce păsări or fi?
Şi ieri am văzut cu tristeţe o... barză sau altă pasăre asemănătoare zburând spre Sud. Va muri sărăcuţa. Ce-o fi împiedicat-o să plece când trebuia?

Ce ne împiedică să facem ce trebuie atunci când trebuie?

joi, 26 ianuarie 2012

ADIO


Acesta este arsenalul rezistenţei noastre.
Întrucât la noi curentul electric se furnizează sporadic, suntem dotaţi cu diverse sfeşnice, lanterne, lămpi gen Aladin sau cu încărcare la reţea, opaiţe, torţe, felinare...
Ieri ne-am bucurat de ele, încă o dată, dat fiind că diverşi arbori au decis să se prăbuşească peste reţeaua de curent.
Linia Hanului a rămas în bezne, ba să nu mint, au fost vreo două tentative de reparare, dar au durat cam un minut, taman cât să ducă cu zăhărelul frigiderele, lada, televizoarele şi calculatorul.
Curentul a venit spre seară, aşa încât am savurat intervenţia preşedintelui cu românii, dar s-a luat imediat după, exact când ne-am liniştit aflând că ne merge bine şi că din februarie suntem iar pe creştere economică spre invidia Europei.
Cu sufletul mai luminat (spiritualiceşte vorbind), am luat o cină romantică la lumânare, apoi am ascultat la pisicuţa chinezească chicioasă din fotografie un post de radio îndepărtat care transmitea câte o melodie tânguitoare cam la o jumătate de oră, în rest vorbind continuu într-o limbă pe care am clasificat-o în familia indo-europeană, neputând spune mai mult. Andrei n-a pierdut ocazia să-mi reamintească despre generatorul pe care a vrut să-l cumpere şi eu nu l-am lăsat.
A fost foarte frumos.
Acum, dat fiind că temperaturile vor scădea mult, după cum se anunţă, s-ar putea să se ia curentul din nou, dar nu face nimic, o să revină, că doar plătim abonament.
Aşa că, ADIO, până se îndreaptă vremea...

marți, 24 ianuarie 2012

Echimoză


Fiecare dintre noi ne simţim de parcă am fi captivul celuilalt. Ne stânjenim. Cu toate acestea, nu putem contesta faptul că nutrim sentimente unul faţă de celălalt; când suntem departe... Din apropiere, lucrurile se prezintă altfel.
Amândoi suntem gata să dăruim, însă darul nostru este nesemnificativ pentru partener. Iată-ne frustraţi şi nefericiţi. Frustraţi, fiindcă mâna ne-a rămas întinsă, nefericiţi, fiindcă nu primim lucrul după care tânjim.








Nici nu este necesar să treacă nu ştiu câţi ani ca să ajungem în acest punct. În momentul în care tensiunea începuturilor s-a răcit, constatăm că apar o sumedenie de nepotriviri.
Şi-atunci ne acoperim ochii.

Oamenii nu sunt făcuţi să trăiască împreună.




miercuri, 18 ianuarie 2012

O poveste mai veche

Of! Că s-a dus şi tătuca Gigi! Mă doare inima, da’ n-am avut ce să-i fac. Acu a venit o maşină cu becuri galbene şi l-o încărcat ca pe-un sac în remorcă. Tot aşa au făcut şi cu mama, săraca. A spulberat-o o maşină pe-nserat, când ea se grăbea să vină la noi, acasă. Nu, nu aveam tocmai un adăpost, erau de fapt nişte boscheţi, însă era vara, iar eu şi fraţii mei ne simţeam bine. Am auzit buşitura, am auzit chiar şi înjurătura şoferului. M-am apropiat şi m-am uitat. Mama era aruncată în mijlocul şoselei; eram mic şi prost nu pricepeam că e moartă. Tot aşteptam să se ridice şi să vină. Au ajuns la ea nişte oameni ce luceau pe întuneric, au ridicat-o într-o maşină de-aia cu becuri şi au plecat. Şi n-am mai văzut-o niciodată…
După câteva zile ne-am dat seama că suntem singuri. A fost tare greu. Fraţii mei s-au împrăştiat care încotro: prin canale, pe la metrou, prin scările blocurilor. Apoi n-am mai dat de ei. I-a înghiţit lumea cea mare. Nu ştiu cum am trecut de prima iarnă. Cum singura soluţie era să cerşesc, mă opream tremurând din toate mădularele şi priveam în ochi fiinţele ce treceau pe lângă mine. Uneori primeam mâncare, alteori riscam să fiu bătut. Am observat cum îşi duc traiul cei ca mine şi le-am urmat pilda. Printre blocuri, din loc în loc sunt depozite de gunoaie. Acolo e o sursă de hrană. Doar că locurile acestea comode sunt de mult ocupate de alţii mai bătrâni, iar eu a trebuit să mă duc tot mai departe…
Aşa am descoperit un cartier de case, de unde veneau mirosuri dulci de mâncare, glasuri de oameni răzbăteau din curţi şi am avut curajul să visez o clipă ce minunat ar fi dacă cineva mi-ar oferi de lucru. Era iarnă şi pentru o bucată de pâine m-aş fi lăsat şi bătut.
Ce deziluzie mi-a fost dat să trăiesc atunci, ca multe altele! Un domn m-a pus să-i păzesc o incintă. Mi-a dat ceva resturi de mâncare şi am fost profund recunoscător. Îl aşteptam să vină seara cum avea obiceiul şi mă bucuram la vederea lui cum nu mă mai bucurasem de când trăia mama. Nu mă prea lua în seamă, dar ce puteam pretinde? Era atât de ocupat! Până la urmă, ce să zic? Mă luase în curtea lui…Întotdeauna verifica ceva în interior, îmi zicea „Bine, mă!”, îmi arunca bucata de pâine şi pleca. Două săptămâni a durat fericirea. Într-o zi a venit o maşină, a încărcat pachete maronii din micul depozit şi-a plecat cu farurile stinse. Domnul a deschis poarta şi mi-a tras un şut:
- Pleacă, fire-al dracu!
Deşi cunoşteam tonul acela, nu mi-a venit să cred. Ce greşisem? Bolovanul cu care m-a lovit în picior a vorbit în locul lui. Noroc că n-am rămas şchiop, că nu mai trăiam până azi
Da’ tot mi-a folosit la ceva: am învăţat să deosebesc oamenii. Sunt de trei feluri: cei care dau cu piatra, cei nepăsători şi cei din ale căror mâini iese o lumină alb-aurie. Cei din a doua categorie sunt cei mai mulţi. Dar există şi câţiva luminoşi. Am întâlnit şi eu la viaţa mea…
Doamna care vinde ziare mă cheamă mereu la ea şi-mi dă un covrig. Sau jumătate, că asta mănâncă şi ea. Are însă un glas blând:
- Mă, amărâtule, ce mai faci, mă? Mai trăieşti?
Nu mai mult, dar îmi dă covrigul. Nu mă duc prea des la ea, să n-o plictisesc.
Acum câteva zile, o fetiţă mi-a dat sandvişul ei. Nu ştiam că are mâncare, mă luasem după ea din cauza aripilor ce-i ieşeau prin paltonaş. Nu mai văzusem niciodată. Erau aripi adevărate, crude ca aripile de crisalidă ce n-a zburat, ce încă nu e fluture; translucide, moi, firave. N-a zis nimic. A scos din gentuţa de grădiniţă pacheţelul şi mi l-a întins. M-am simţit atât de sfios!
Vraja a stricat-o maică-sa printr-un potop de mustrări:
- Doamne, fato, o clipă dacă nu sunt cu ochii pe tine ai şi făcut o prostie! Ce să-ţi cumpăr acum de mâncare? Toanto!
A smucit pe binefăcătoarea mea, a tras-o pe stradă în urma ei, gata să-i smulgă mânuţa ce-mi dăduse masa pe două zile…
De ce sunt oamenii lupi pentru oameni? Chiar mămica ei o să-i strice aripile…
Pe-urmă s-a lăsat frigul cel mare. Am dormit zgribulit şi înfometat pe sub câte-o scară. Oamenii intrau în casele luminate, la căldură. Mă ţineam ba după unul, ba după altul, cu toate că ştiam că e fără rost. Seara, m-am auzit strigat. Oho, o veche cunoştinţă, tata Gigi. El zice aşa: „mă, flendurosule, eu sunt tătuca-al tău”. Şi-are dreptate: am dormit de multe ori împreună. Aşa şi ieri. Zice:
- Mă, fleandură, pe noi nu ne primeşte nimeni, că suntem prea buboşi şi împuţiţi. Stai aicea cu taica, să ne încălzim, că poate scăpăm.
A băut până târziu dintr-o sticlă, apoi m-a luat în braţe şi-am adormit pe cartoanele aşternute sub scările magazinului. Era ger sticlos, cumplit, cu aer dens, de nerespirat. Spre dimineaţă frigul apăsa ca o greutate imensă lăsată din cer peste piepturile noastre. Gigi nu mai mişca. Am încercat să-l încălzesc, însă nu s-a mai trezit.
Au venit oamenii cu veste lucitoare. M-au alungat ca de obicei:
- Marş, jigodia dracu! Bă, ăsta-i mort, să n-am!
Când mi se spune jigodie sau cotarlă plec repede, fiindcă urmează piatra ori un şut în burtă.
Am stat însă prin apropiere, destul cât să văd maşina cu becuri galbene. Du-te cu bine, taică Gigi. Eu mai rămân în gerul amar, amar ca inimile oamenilor.

marți, 17 ianuarie 2012

17 ianuarie 2012

Nu-mi pot accesa tabloul de bord!
E una din acele defecţiuni ciudate ale blogger care afectează în mod preferenţial anumite funcţii şi anumite persoane? Măi să fie!
De câteva zile mă tot plâng în stânga şi dreapta, dar nimic nu se remediază.
Două prietene mi-au scris pe mail „adio, good bye!” că de ce nu le postez comentariile.
Eu, biata mine, inocentă.
*
Petrec citind „Sacrul” de Rudolf Otto.
Missouri consideră cartea un sopoforic.
*
Am un gust amar. La douăzeci de ani ni s-a spus „huligani”, ştiţi voi, în fraza aceea celebră: „Huliganii şi agenturili străine”... nu ştiu ce fac ţării.
Apoi am fost „golani”.
Acum suntem viermi.
No, bine.
*
Era atât de frig azi dimineaţă, încât mi s-a lipit mâna udă de mânerul porţii.
Am spart nuci şi am pus pe tăviţă pentru piţigoi.
*
Şi iarăşi acel gust amar. Nu mai suntem fraţi: suntem galbeni, portocalii, suporteri... Deşi poate suntem membrii aceleiaşi familii. Cel care dezbină e satana.

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Mi-e dor să cânt "Ole, Ole..."



Aseară l-au săltat pe artistul Doru Stăculescu pentru că manifesta în faţa palatului Cotroceni.
Îmi plac drapelele cu gaură şi mi-e dor să cânt "Ole, ole..." .
Vouă nu?

joi, 12 ianuarie 2012

Scuze

Cred că am fost rea şi Blogger nu mă lasă să mai răspund la comentarii sau să intru în formularul de comentarii pe alte bloguri.
Aşa păţesc copiii care se joacă cu focul!

miercuri, 11 ianuarie 2012

Africa neagră


I-am spus Cristinei că voi adera la ideea ei de a consemna măcar săptămânal un lucru bun care ni s-a întâmplat, ceva care ne-a bucurat, ne-a făcut inima să tresare.
Ştiu că titlul postării pare ciudat pentru ceea ce va urma, dar veţi vedea că totuşi există o potriveală...
Ce mi s-a întâmplat pozitiv în aceste zile?
Îmi pierdusem speranţa că voi găsi ceva tocmai în săptămâna în care a venit factura de la energie electrică, deşi a avut şi ea rolul „de a-mi face inima să tresară”.
Mi s-a întâmplat chiar şi un lucru bun: Missouri a făcut un  gest decisiv pentru ca să mă determine să strâng bradul.
Nu aş putea însă trece pe listă maliţiozitatea cu care butelia a hotărât să se termine exact când ar mai fi fost nevoie de vreo 15 minute să se coacă un blat de prăjitură. Nu, asta nu.
Şi pe când credeam că am ratat postarea din această săptămână, ce mi se întâmplă?
Văd eu într-o seară o emisiune pe Antena 3.
O super emisiune!
Dana Grecu şi Radu Tudor m-au făcut să mă bucur. Mai este cineva care are curaj să spună că Regele e gol...
Suntem o ţară din Africa neagră, aici am ajuns.

luni, 9 ianuarie 2012

Fetiţa cu pisici


Gheorghe Demetrescu Mirea

Trăiam cu părinţii mei în orăşelul dintre dealuri. Locuiam la bloc, într-un cartier nou. Până atunci stătusem în casa bunicilor, pe una din străzile centrale, unde creşteau castani şi merişori pe marginea trotuarului.
La bloc nu aveam grădină, nici flori, nici copaci, dar erau mulţi copii şi larma nu înceta decât noaptea.
Eu crescusem singură. Ştiam să-mi ocup timpul cu desene, cu decupaje, dar mai ales cu diferite cărţi. Citeam „Poveşti nemuritoare” şi, fiindcă BPT-ul o publicase fără ilustraţii, mi-am asumat eu sarcina de-a o îmbogăţi cu picturi adecvate, făcute pe planşe, în culori. Cititul şi desenatul îmi ocupau tot timpul. Mama obişnuia să mă ridice de pe scăunel şi să mă trimită la joacă. Întotdeauna protestam. Ce să fi făcut afară?
Băieţii erau sălbatici şi jucau jocuri de neînţeles. Fetele săreau coarda sau jucau „elastic”, ceea ce îmi părea culmea plictisului. Ieşeam pe scările blocului şi priveam. Apoi intram în casă cât mai neauzită.
Mama insista că am nevoie să fiu între copii şi să stau afară, „la aer”. Văzând că nu e chip s-o îmbunez, am hotărât să-mi iau soarta în propriile mâini: în fiecare zi ieşeam „la joacă”. Mă echipam, mă pregăteam zgomotos şi entuziast, ieşeam, dar mă ascundeam în spatele blocului, lângă pubelele de gunoi.
Acolo mi-am întâlnit cea mai bună amică, pisica Piţuş. Acela a fost începutul unei frumoase prietenii. De atunci mereu am dorit o pisică în preajma mea, ca doamna din „O pisică în ploaie” a lui Hemingway.

joi, 5 ianuarie 2012

Jurnal


Citesc şi mi-e imposibil să nu-mi pun o întrebare absurdă: cine mi-ar plăcea să fiu, Calypso sau Penelopa?
Am golit cafetiera, mă plimb prin casă cu cana în mână.
Afară e soare, cald, primăvară. Unde să fi dispărut gerul Bobotezei? Dacă temperaturile continuă să fie atât de mari, colţii lalelelor şi ai narciselor vor muşca din pământ. Bineînţeles că mi-ar plăcea să vină primăvara de tot, aşa, cam de săptămâna viitoare, dar nu e firesc.
Seceta continuă. Sper să nu sece izvorul care ne alimentează.
Deschid televizorul. De o vreme ştirile îmi dau acelaşi sentiment de insecuritate şi îmi amintesc un citat din Papini:
„De câţiva ani, lumea devine tot mai nesigură şi mai periculoasă, aşa încât a trebuit sa mă gândesc să-mi pregătesc un refugiu inaccesibil. Vom avea, în curând, războaie, invazii, revolte şi nimeni nu se poate crede în siguranţă. Cine se gândeşte la aceasta şi nu are intenţia să se lase înflămânzit sau gâtuit, trebuie să se pregătească din timp.”
Printr-o neştiută asociaţie de idei îmi amintesc de comentariul jignitor pe care l-am primit aseară de la un  anonim care ajunsese pe blogul meu, la postarea „Pseudo-Kineghetikos”, căutând pe Google „Trasul din maşină la căprioare”.
Cei care vânează animale în felul acesta pot vâna şi oameni, nu? Chiar aşa îmi şi scrisese, că cei din categoria mea suntem un vânat.
Probabil dumnealui este din categoria celor care se distrează trăgând cu arma de la fereastra apartamentului în maşini, în alte ferestre şi în curând, chiar şi în oameni.
Închid televizorul.
Mă întorc la „Răcoarea ţărmurilor”, unde bătrâna doică Euriclea o învaţă pe Cea-Rămasă-în-Aşteptare cum să desfacă noaptea ce a ţesut ziua.
E o lume veche unde oamenii erau încă apropiaţi; acum e tot mai mult fiecare o insulă. O insulă în derivă, o stea dintr-un univers în rapidă şi continuă expansiune.

luni, 2 ianuarie 2012

"Sacrul şi profanul"


Ne apropiem de ziua teofaniei. Citesc, nu întâmplător, din cartea lui Eliade şi notez aici câteva idei:
Există două moduri de a fi în lume: cel sacru şi cel profan. Dintre acestea două singurul care este real este cel sacru, pentru că manifestarea sacrului fondează ontologic lumea.
Nici timpul nu este acelaşi: durata profană nu este aceeaşi cu timpul sacru.
„Timpul sacru este, prin însăşi natura lui, reversibil, este un timp mitic, primordial devenit prezent. Orice sărbătoare religioasă, orice timp liturgic constă în reactualizarea unui eveniment sacru.”
„Lumea există pentru că a fost creată, pentru că însăşi existenţa ei vrea să spună ceva: că Lumea nu este nici mută, nici opacă, nu este un lucru inert, lipsit de noimă sau semnificaţie. Pentru omul religios cosmosul trăieşte şi vorbeşte.”
Totul este SEMN.