Of! Că s-a dus şi tătuca Gigi! Mă doare inima, da’ n-am avut ce să-i fac. Acu a venit o maşină cu becuri galbene şi l-o încărcat ca pe-un sac în remorcă. Tot aşa au făcut şi cu mama, săraca. A spulberat-o o maşină pe-nserat, când ea se grăbea să vină la noi, acasă. Nu, nu aveam tocmai un adăpost, erau de fapt nişte boscheţi, însă era vara, iar eu şi fraţii mei ne simţeam bine. Am auzit buşitura, am auzit chiar şi înjurătura şoferului. M-am apropiat şi m-am uitat. Mama era aruncată în mijlocul şoselei; eram mic şi prost nu pricepeam că e moartă. Tot aşteptam să se ridice şi să vină. Au ajuns la ea nişte oameni ce luceau pe întuneric, au ridicat-o într-o maşină de-aia cu becuri şi au plecat. Şi n-am mai văzut-o niciodată…
După câteva zile ne-am dat seama că suntem singuri. A fost tare greu. Fraţii mei s-au împrăştiat care încotro: prin canale, pe la metrou, prin scările blocurilor. Apoi n-am mai dat de ei. I-a înghiţit lumea cea mare. Nu ştiu cum am trecut de prima iarnă. Cum singura soluţie era să cerşesc, mă opream tremurând din toate mădularele şi priveam în ochi fiinţele ce treceau pe lângă mine. Uneori primeam mâncare, alteori riscam să fiu bătut. Am observat cum îşi duc traiul cei ca mine şi le-am urmat pilda. Printre blocuri, din loc în loc sunt depozite de gunoaie. Acolo e o sursă de hrană. Doar că locurile acestea comode sunt de mult ocupate de alţii mai bătrâni, iar eu a trebuit să mă duc tot mai departe…
Aşa am descoperit un cartier de case, de unde veneau mirosuri dulci de mâncare, glasuri de oameni răzbăteau din curţi şi am avut curajul să visez o clipă ce minunat ar fi dacă cineva mi-ar oferi de lucru. Era iarnă şi pentru o bucată de pâine m-aş fi lăsat şi bătut.
Ce deziluzie mi-a fost dat să trăiesc atunci, ca multe altele! Un domn m-a pus să-i păzesc o incintă. Mi-a dat ceva resturi de mâncare şi am fost profund recunoscător. Îl aşteptam să vină seara cum avea obiceiul şi mă bucuram la vederea lui cum nu mă mai bucurasem de când trăia mama. Nu mă prea lua în seamă, dar ce puteam pretinde? Era atât de ocupat! Până la urmă, ce să zic? Mă luase în curtea lui…Întotdeauna verifica ceva în interior, îmi zicea „Bine, mă!”, îmi arunca bucata de pâine şi pleca. Două săptămâni a durat fericirea. Într-o zi a venit o maşină, a încărcat pachete maronii din micul depozit şi-a plecat cu farurile stinse. Domnul a deschis poarta şi mi-a tras un şut:
- Pleacă, fire-al dracu!
Deşi cunoşteam tonul acela, nu mi-a venit să cred. Ce greşisem? Bolovanul cu care m-a lovit în picior a vorbit în locul lui. Noroc că n-am rămas şchiop, că nu mai trăiam până azi
Da’ tot mi-a folosit la ceva: am învăţat să deosebesc oamenii. Sunt de trei feluri: cei care dau cu piatra, cei nepăsători şi cei din ale căror mâini iese o lumină alb-aurie. Cei din a doua categorie sunt cei mai mulţi. Dar există şi câţiva luminoşi. Am întâlnit şi eu la viaţa mea…
Doamna care vinde ziare mă cheamă mereu la ea şi-mi dă un covrig. Sau jumătate, că asta mănâncă şi ea. Are însă un glas blând:
- Mă, amărâtule, ce mai faci, mă? Mai trăieşti?
Nu mai mult, dar îmi dă covrigul. Nu mă duc prea des la ea, să n-o plictisesc.
Acum câteva zile, o fetiţă mi-a dat sandvişul ei. Nu ştiam că are mâncare, mă luasem după ea din cauza aripilor ce-i ieşeau prin paltonaş. Nu mai văzusem niciodată. Erau aripi adevărate, crude ca aripile de crisalidă ce n-a zburat, ce încă nu e fluture; translucide, moi, firave. N-a zis nimic. A scos din gentuţa de grădiniţă pacheţelul şi mi l-a întins. M-am simţit atât de sfios!
Vraja a stricat-o maică-sa printr-un potop de mustrări:
- Doamne, fato, o clipă dacă nu sunt cu ochii pe tine ai şi făcut o prostie! Ce să-ţi cumpăr acum de mâncare? Toanto!
A smucit pe binefăcătoarea mea, a tras-o pe stradă în urma ei, gata să-i smulgă mânuţa ce-mi dăduse masa pe două zile…
De ce sunt oamenii lupi pentru oameni? Chiar mămica ei o să-i strice aripile…
Pe-urmă s-a lăsat frigul cel mare. Am dormit zgribulit şi înfometat pe sub câte-o scară. Oamenii intrau în casele luminate, la căldură. Mă ţineam ba după unul, ba după altul, cu toate că ştiam că e fără rost. Seara, m-am auzit strigat. Oho, o veche cunoştinţă, tata Gigi. El zice aşa: „mă, flendurosule, eu sunt tătuca-al tău”. Şi-are dreptate: am dormit de multe ori împreună. Aşa şi ieri. Zice:
- Mă, fleandură, pe noi nu ne primeşte nimeni, că suntem prea buboşi şi împuţiţi. Stai aicea cu taica, să ne încălzim, că poate scăpăm.
A băut până târziu dintr-o sticlă, apoi m-a luat în braţe şi-am adormit pe cartoanele aşternute sub scările magazinului. Era ger sticlos, cumplit, cu aer dens, de nerespirat. Spre dimineaţă frigul apăsa ca o greutate imensă lăsată din cer peste piepturile noastre. Gigi nu mai mişca. Am încercat să-l încălzesc, însă nu s-a mai trezit.
Au venit oamenii cu veste lucitoare. M-au alungat ca de obicei:
- Marş, jigodia dracu! Bă, ăsta-i mort, să n-am!
Când mi se spune jigodie sau cotarlă plec repede, fiindcă urmează piatra ori un şut în burtă.
Am stat însă prin apropiere, destul cât să văd maşina cu becuri galbene. Du-te cu bine, taică Gigi. Eu mai rămân în gerul amar, amar ca inimile oamenilor.
foto Elena Agachi
