Citesc şi mi-e imposibil să nu-mi pun o întrebare absurdă: cine mi-ar plăcea să fiu, Calypso sau Penelopa?
Am golit cafetiera, mă plimb prin casă cu cana în mână.
Afară e soare, cald, primăvară. Unde să fi dispărut gerul Bobotezei? Dacă temperaturile continuă să fie atât de mari, colţii lalelelor şi ai narciselor vor muşca din pământ. Bineînţeles că mi-ar plăcea să vină primăvara de tot, aşa, cam de săptămâna viitoare, dar nu e firesc.
Seceta continuă. Sper să nu sece izvorul care ne alimentează.
Deschid televizorul. De o vreme ştirile îmi dau acelaşi sentiment de insecuritate şi îmi amintesc un citat din Papini:
„De câţiva ani, lumea devine tot mai nesigură şi mai periculoasă, aşa încât a trebuit sa mă gândesc să-mi pregătesc un refugiu inaccesibil. Vom avea, în curând, războaie, invazii, revolte şi nimeni nu se poate crede în siguranţă. Cine se gândeşte la aceasta şi nu are intenţia să se lase înflămânzit sau gâtuit, trebuie să se pregătească din timp.”
Printr-o neştiută asociaţie de idei îmi amintesc de comentariul jignitor pe care l-am primit aseară de la un anonim care ajunsese pe blogul meu, la postarea „Pseudo-Kineghetikos”, căutând pe Google „Trasul din maşină la căprioare”.
Cei care vânează animale în felul acesta pot vâna şi oameni, nu? Chiar aşa îmi şi scrisese, că cei din categoria mea suntem un vânat.
Probabil dumnealui este din categoria celor care se distrează trăgând cu arma de la fereastra apartamentului în maşini, în alte ferestre şi în curând, chiar şi în oameni.
Închid televizorul.
Mă întorc la „Răcoarea ţărmurilor”, unde bătrâna doică Euriclea o învaţă pe Cea-Rămasă-în-Aşteptare cum să desfacă noaptea ce a ţesut ziua.
E o lume veche unde oamenii erau încă apropiaţi; acum e tot mai mult fiecare o insulă. O insulă în derivă, o stea dintr-un univers în rapidă şi continuă expansiune.
