luni, 25 martie 2013

Geografia onirică


Ai visat vreodată cărţi?
Ai visat că te afli într-o bibliotecă imensă în care volumele sunt vii? Eu am visat aşa ceva şi de aceea mi-a plăcut citatul pe care l-am scris aici din „Cartea viselor” de Kerouac.
Deşi pare mai mult un experiment literar, există legături subtile între visele pe care autorul le notează în această carte cu un stil extrem de fluid, foarte potrivit unei atmosfere onirice.
Acestă lectură mi-a întărit impresia că visele sunt un labirint al existenţei. Trăim mai multe vieţi simultan, suntem în mai multe locuri deodată, ceea ce facem aici schimbă câte ceva acolo şi invers. Poate aceasta este explicaţia alegerilor stranii pe care uneori le facem. A deciziilor pe care le luăm şi apoi ne întrebăm „de ce?”.
Eşti sigur că acum eşti în stare de veghe?
Eşti sigur că nu acesta e visul?

luni, 18 martie 2013

Dezgheţ



"Dacă m-ai chema, ar zvâcni
O mie de păsări în colivii;
O mie de uşi s-ar da-n lături
Şi s-ar umple văzduhul de păsări
Şi – ca legătura de chei a pământului –
Ar zăngăni apele sub mâinile vântului
Şi s-ar vesti dezgheţul pretutindeni!
Izvoarele-ar căpăta călcâie şi pinteni
Şi-ar începe să călărească la vale
Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre şi goale;
Sloiul albastru al singurătăţii s-ar sparge în hău –
Tu, dezgheţul meu, soarele meu!"
pictura Ştefan Câlţia
versuri Nina Cassian

miercuri, 13 martie 2013

Ieşirea din labirint


„Viaţa este o cutie cu labirinturi?” se întreabă Daniel Keyes prin gura personajului său.
La vârsta adolescenţei când am citit acest roman, întrebarea nu m-a tulburat în aceeaşi măsură ca acum când am dat peste ea răsfoind cartea la întâmplare.
Poate că da, aş răspunde.
Mă gândesc că de cele mai multe ori prietenii ne aleg pentru că descoperă în noi ceva ce îi satisface: îi punem în valoare, le alintăm orgoliul, iar nu pentru noi înşine.
Personajul cărţii, Charlie Gordon, spune că prietenii ni-i putem păstra dacă îi lăsăm să râdă de noi. Pe undeva este un adevăr în asta, nu-i aşa?
O prietenie este ca un labirint, doar că acolo nu cauţi pe celălalt, ci tot pe tine.
De aceea prieteniile adevărate sunt atât de rare.

vineri, 8 martie 2013

Lupta cu Îngerul


„Să vedem... Cum să-ţi spun? Frumuseţea – da, frumuseţea e ca un dinte cariat: îţi jenează limba, stă acolo şi te doare, făcându-şi simţită prezenţa. Până la urmă nu mai suporţi durerea, te duci la dentist şi ţi-l scoate. Apoi, pe când priveşti dintele mic, prăpădit, însângerat, te gândeşti: „Ăsta să fie? Asta a fost tot? Asta mi-a provocat atâta durere, m-a hărţuit atâta, înrădăcinându-se cu încăpăţânare în mine? Ei bine, acum e mort. Dar oare chiar e vorba de unul şi acelaşi obiect? Dacă acesta, la origine nu ţinea de existenţa mea, cum – prin ce ironie a soartei – a ajuns să fie legat de ea, reuşind să provoace atât de multă durere? Care era baza existenţei sale? Se afla această bază în interiorul fiinţei mele? Sau în obiectul însuşi?”