„Să vedem... Cum să-ţi spun? Frumuseţea – da, frumuseţea e ca un dinte cariat: îţi jenează limba, stă acolo şi te doare, făcându-şi simţită prezenţa. Până la urmă nu mai suporţi durerea, te duci la dentist şi ţi-l scoate. Apoi, pe când priveşti dintele mic, prăpădit, însângerat, te gândeşti: „Ăsta să fie? Asta a fost tot? Asta mi-a provocat atâta durere, m-a hărţuit atâta, înrădăcinându-se cu încăpăţânare în mine? Ei bine, acum e mort. Dar oare chiar e vorba de unul şi acelaşi obiect? Dacă acesta, la origine nu ţinea de existenţa mea, cum – prin ce ironie a soartei – a ajuns să fie legat de ea, reuşind să provoace atât de multă durere? Care era baza existenţei sale? Se afla această bază în interiorul fiinţei mele? Sau în obiectul însuşi?”
