sâmbătă, 25 aprilie 2009

Serbarea de Crăciun

Iată copiii noştri! Astăzi, după ce timpul ne-a schimbat iremediabil pe toţi, copiii de ieri sunt oameni mari. Da, sunt oameni mari, nu doar adulţi. Pe unii i-au ajutat cei de lângă ei, alţii au fost lăsaţi să se descurce singuri, dar toţi şi-au găsit drumul în viaţă.
Neli e profesoară; mai mult, e translator – au apărut două romane “tălmăcite“- cum îi place să spună – de ea. Fănel e patron! Are un service, dar a deschis un mic poligon de carturi pentru şcolari . Băiatul lui e mereu prezent! Olguţa se află în Spania, unde munceşte. Trimite bani acasă soţului, fiicei şi, bineînţeles, părinţilor şi fraţilor. Aurel a renunţat la pian. Cântă zi şi noapte, dar mai ales noaptea, la acordeon, prin localuri sau pe la nunţi. Soţia lui e solistă şi, deşi au împreună un copil, au mai înfiat unul, ca să-l ferească de nepăsarea celor din jur. Rica e căsătorită de mult. Nelu a luat-o până la urmă de nevastă. Au acum şi-o fetiţă frumoasă, “ruptă din soare“, cum o laudă vecinele. Şi amândoi copiii învaţă atât de bine, încât Rica e hotărâtă să-i ţină în şcoală cu orice preţ. Laura pictează obiecte ceramice într-un mic atelier privat care nu mai face faţă cererii de peste hotare. Aurora, manelista, ştiind că are un public cu inima sensibilă, face apel în fiecare spectacol pentru strângerea de fonduri destinate celor sinistraţi, oamenilor necăjiţi şi defavorizaţi. La inundaţii a adunat o sumă record! Cred că dacă ar cânta operă n-ar reuşi!
Rareş a fost în ţară o singură dată. Cei care l-au văzut, greu l-au recunoscut.
Nu pentru că l-ar fi schimbat cele două doctorate pe care le-a obţinut sau titlul de cel mai tânăr profesor universitar la catedra de astro-fizică, ci pentru că i s-a imprimat aerul acela de
“străin“. Şi-a chemat în zadar părinţii în America. Le-a trimis o maşină şi bani, bani, mulţi bani. Se pare că banii nu pot şterge expresia aceea de gol sufletesc din ochii poştăşiţei…
Marius! N-o să vă vină să credeţi, dar Marius e cel mai iubit dintre toţi. L-am văzut de curând acasă la el, adică la misiunea franciscană din oraş. Acolo e un centru pentru copii ai străzii. Marius e adult, ce caută acolo? Acolo lucrează. N-are nevoie de mâini; obiectul muncii lui este imaterial: e sufletul micuţilor ce-l înconjoară. Marius citeşte copiilor. Citeşte atât de frumos, încât –spunea un călugăr uimit – i s-a părut că nu doar copiii, ci şi păsările se opresc să-l asculte, ca pe sfântul Francisc. Când termină de citit, mânuţe mici se întind spre el să-l îmbrăţişeze şi să-l roage să continue.
Laurenţiu e fotbalist. Chiar înainte de a-şi face un nume cunoscut în fotbalul românesc, a fost cumpărat de AS Roma. Lavinia e aproape de el.Şi-a iertat mama şi a mers la ea unde a fost bine primită. Acum s-a căsătorit şi ea cu patronul unei brutării.
Cine mai e? Marian, un inginer bun, cu o familie frumoasă, Mihai, judecător incoruptibil ce ţine să amintească semenilor că au mâncat din pomul cunoaşterii, dar şi mulţi alţii a căror poveste ar merita a fi spusă şi ascultată.
Aceştia sunt oamenii mari, dar în amintirea mea, acolo unde timpul nu-i poate atinge, vor rămâne aşa cum erau la serbarea de Crăciun, când i-am văzut strânşi la un loc:
În public, printre zeci de şcolari, Rica purtând copilaşul în braţe, veniţi să primească daruri,
ca doi copii ce sunt.
Marius, lângă bunică-sa, prezentă ca să întindă mâna în locul lui spre desaga lui Moş Crăciun; Neli cu sora ei, pline de speranţă; Laurenţiu şi Lavinia, aşteptând un dar pe care Moşul nu li-l poate da.
Pe scenă, de-o parte, în corul îngerilor sunt Aurora şi Laura. Între păstori îl văd pe Mihai. Moş Crăciun, încercând să pară obosit, are ochii lui Fănel. Magii, care
uite-i! vin, sunt Rareş, Bogdan şi Aurel. Sfântul Iosif, într-o atitudine gânditoare, e Marian.
Şi iat-o, acolo în mijloc, micuţă, serioasă, timidă, pe Fecioara Maria. E Olguţa; ţine în braţe o păpuşă învelită într-o pânză veche, săracă, dar, deşi toţi ştiu că e o păpuşă, întind gâturile
să-L vadă pe pruncul Iisus şi cântă sfios cu glasurile lor subţirele:
“Dormi, dormi Copile sfânt!
Mii de heruvimi şi de serafimi
Te slăvesc în cor, Copil Mântuitor!”

Silviu

Silviu a înţeles de curând că el e copilul nimănui. Mai întâi a crezut că părinţii săi sunt cei care l-au crescut de mic: mama- femeia blondă, mereu surâzătoare, cu braţe care-l strângeau puternic la piept, cu buze roşii, cărnoase, ce se ţuguiau glumeţ când îl numeau pe el „îngeraş”, iar bărbatul înalt care venea seara acasă, când vesel, când trist, dar vorbind întotdeauna tare, era tata, desigur. Nici nu se putea altfel, de vreme ce îi spunea „fiule”, îl lua pe genunchi şi scotea hoţeşte din buzunar o portocală, o bomboană sau o jucărie.
Şi totuşi, nu.
Mama şi tata au dispărut în mod misterios într-o zi. Nişte doamne grăbite l-au luat de acasă cu o maşină şi l-au dus într-un loc asemănător cu grădiniţa lui. Însă nimeni
n-a venit după el la prânz şi nici seara. Toţi copiii părea că locuiesc acolo de mai mult timp. A tot întrebat: „Tanti, când vine mama după mine?”, dar femeile cu halat alb îi răspundeau prin altă întrebare: „Cum, nu te simţi bine aici? Ia uite câte jucării ai!”
Jucăriile însă îl plictiseau şi-ar fi vrut să-i spună asta lui tati. El îi explica aşa de bine totul, de la tati ar fi priceput orice. De aceea în prima seară s-a hotărât să plângă - în semn de protest – pentru faptul că nimeni nu-l duce acasă. A adormit suspinând şi-a visat-o pe mama.
După câteva zile se lipise de fereastră: s-o vadă pe mama când vine! Dar tanti Reli, cea care făcea curat şi spunea mereu că sunt nişte purcei unsuroşi, l-a smucit de acolo dimineaţa:
- Du-te şi te joacă, măi copile, că uite! Ai pus degetele murdare pe geam. Nu-ţi mai lipi mucii de fereastră că nu mai vine mă-ta din groapă. De câte ori vrei să şterg după tine?!
Nici n-a simţit urecheala sănătoasă administrată de Reli, atât de mult i-a trezit interesul prin cuvintele ei: vorbise de mama!
Câteva zile a ţinut în el toate frânturile de gânduri pe care nu le putea duce până la capăt, dar care îi făceau somnul agitat şi-i întipăreau tristeţea pe chip. Într-o
după-amiază, a apărut doamna inspectoare, de care simţise el că se tem până şi femeile cu halat alb, ba chiar şi tanti Reli.
Plin de hotărâre, cu obrajii încinşi, s-a apropiat de măsuţa unde se servise cafeaua.
-El e copilul de care v-am spus. zise Viorica.
Doamna inspectoare îl privi pe deasupra ochelarilor. Nu zâmbi, dar i se adresă pe un ton blând:
-Silviu, te deranjează ceva? Te supără cineva?
-Mami mă supără că nu vine odată după mine!
Una din femei oftă. Inspectoarea părea că se gândeşte la ceva. Mesteca în ceaşcă cu un aer absent. Îl privi din nou:
-Mulţi ar vrea să-l ia în adopţie. E tare frumuşel. Dar până se analizează dosarele, până se aprobă, până la încheierea anchetei sociale, mai trece un an, doi. Să găsim un asistent maternal, să-l dăm în plasament. E clar că nu-i place aici.
-Tanti Reli a zis că mama e-n groapă. Cum adică?
Doamnele părură stânjenite.
-Ce prostie! Hai, du-te şi te joacă, uite ce maşină are Gelu.
Se îndepărtă necăjit. Nimeni nu-i spunea ceea ce dorea să afle.
Zilele erau cumplit de lungi. Uneori se trezea noaptea plângând, dar tăcea repede, oricum nu venea nnimeni la el. Îşi ţinea respiraţia în speranţa că va auzi cum sforăie tati în dormitor, însă tot ce putea desluşi era picătura unui robinet de la baie sau visul zbuciumat al unui copil.
Până la urmă îşi făcu un prieten. Era ceva mai mare:
-Cum te cheamă? îl întrebase băiatul blond, cel mai înalt din grupă.
-Silviu. Da’ pe tine?
-Doru, ca pe tata.
-Tata-l tău când vine să te ia?
-A, nu vine, că e-n Spania, o ţară de-afară, e tare departe. Şi câţi ani ai?
-Cinci.
-Eu am şase. zise Doru cu vădită mândrie. La toamnă mă dă la şcoală. Ştii ce e şcoala?
-Da, c-am fost şi eu la grădiniţă, da’ venea mama după mine.
-N-o să mai vină.
-Tu de unde ştii?
-Aicea-s numa’ copii fără mamă şi tată, nu vezi?
-Da’ de ce ?
-De-aia. Tanti Reli zice că suntem cu nevoi speciale.
Silviu îl privi cu gura căscată. Începea să priceapă că lucrurile stăteau mai prost decât crezuse.
-La şcoală o să fie tare bine. continuă Doru ideea care îl preocupa. E frumos, o să vezi! Te învaţă să scrii şi să citeşti, ai o învăţătoare care te iubeşte, te ţine de mână şi scrie cu tine şi îţi zice pe nume.
Silviu nu putea urmări aşa potop de cuvinte; se uita la ursuleţul cafeniu pe care-l ţinea de-un picior: îi căzuse ochiul, singurul ce-i mai rămăsese. Acum o să mai vadă?
Într-o zi s-a întâmplat ceva: a fost chemat într-o cameră separată, unde un nene şi o doamnă vorbeau cu doamna inspectoare.
De cum îl văzu, doamna cea tânără începu să zâmbească şi să-i spună lucruri de alint:
-Silvică, mamă, vrei să fii puiul meu? Te facem mare, să ai grijă de noi când om fi bătrâni.
Inspectoarea tuşi ca să le atragă atenţia:
-Doamna Dobrescu, sper c-aţi înţeles. Copilul vă este încredinţat în plasament. Sunteţi asistent maternal, în orice moment copilul poate fi dat spre adopţie. În consecinţă, vă rog să nu vă ataşaţi prea tare sau să-i faceţi promisiuni nefondate.
-Nu, sigur că nu. aprobă domnul cu geacă de fâş. Când venim să-l luăm?
-Îl va aduce la dumneavoastră asistenta socială, cam pe săptămâna viitoare. Doamna fiind acasă, se va trezi cu noi la uşă.
-Da. Şi încă o întrebare: mai sunt zece zile din luna asta. Ni le plăteşte sau doar de luna viitoare căpătăm bani?
-Nu vă grăbiţi aşa cu banii, domnu Dobrescu. Întâi rezolvaţi amănuntele pe care vi le-am semnalat ca să puteţi primi copilul în bune condiţii.
-Da, bineînţeles, ziceam şi eu numa’ aşa ca să ştim cum să ne facem socotelile.
Întors printre copii, Silviu îşi dădu seama că, deşi doamna Dobrescu îl mângâiase şi-l pupase, iar acest lucru îi plăcuse, tot nu era ca atunci când mami îl strângea la piept. Şi mai era ceva: el i-a spus unei femei cu halat alb că aceştia nu erau părinţii săi, dar ea părea să nu înţeleagă că e pe cale să se producă o greşeală.
Dacă el pleca cu oamenii aceia şi apoi aveau să vină mami şi tati şi n-o să-l mai găsească? Îi împărtăşi această spaimă şi lui Doru, dar el comentă cu satisfacţie:
-Vezi? Ţi-am spus că aici te aduce numai dacă n-ai mamă şi tată. Acum ţi-au găsit alţii.
-Dar tu ai zis că ai tată.
-Da, dar e-n Spania şi se întoarce abia peste un an, c-aşa a promis.
Silviu ascunse ursuleţul cafeniu sub pătura patului său, deşi li se spusese de mai multe ori că nu e voie cu jucării în pat. Ursuleţul nu era însă o jucărie. Era frăţiorul lui şi avea nevoie de el, fiindcă era orb. O să-i spună lui necazul pe care nimeni nu părea să-l ia în seamă.
Petrecură multe nopţi împreună, Silviu suspinând de dorul mamei, ursuleţul încercând să-l aline cu mormăitul slab şi răguşit pe care resortul său defect i-l mai permitea. După zece zile, într-o dimineaţă de toamnă, Silviu a fost chemat în birou.
Doamna Viorica îi împachetase hăinuţele în două plase: aveau să plece la familia Dobrescu. Ursuleţul dormea încă, înfăşurat în prosopul de deasupra; după ce l-a învelit mai bine, Silviu se declară de acord să plece. Doamna Viorica zâmbi, Silviu o luă de mână. Aşa a părăsit locul unde petrecuse ultimile patru luni.
Familia Dobrescu locuia la ţară. Silviu privise pe geamul maşinii tot drumul. Coborând, clipi din ochi. Erau pe-o uliţă plină de noroi, cu case modeste înşirate de-o parte şi de alta. În faţă, un podeţ şi-o poartă de fier care-l întristă fără să ştie de ce. Doamna Viorica apăsă un buton, sus pe stâlp. Se auziră paşi, apoi poarta se deschise larg:
-Ia te uită cine a venit acasă!
Doamna Dobrescu îl duse înăuntru plină de efuziuni.
-Puişorule, o să-mi spui mama, da?
Silviu ar fi vrut să plângă, dar ştia că toţi se vor supăra.

Au trecut trei ani, dar Silviu îşi mai aminteşte încă dimineaţa umedă , rece şi tristă în care a ajuns aici. E ca un tablou în mintea sa, pe care se opreşte uneori să-l privească. Ştie cumva, în sinea lui, de ce l-a speriat poarta de fier: intrând pe-acolo pierdea şansa de-a o regăsi pe mama.
A acceptat s-o numească „mamă” pe doamna Dobrescu, dar cuvântul îl ustură de fiecare dată ca o mustrare. A învăţat să fie supus, dacă vrea să-i meargă bine, fiindcă bunica repede pune mâna pe băţ. Bunica e mama domnului Dobrescu; lui Silviu i se pare că-l priveşte cu duşmănie, însă n-are ce face: „mama” pleacă să-l ajute pe „tata” la chioşcul alimentar pe care l-au deschis la colţul uliţei. Vine seara târziu acasă, iar pe el îl lasă cu buni. De altfel, chiar şi alinturile doamnei Dobrescu au devenit foarte rare, i-a spus că de acum e băiat mare şi trebuie să fie cuminte, să ajute în gospodărie şi să asculte de toţi.
Silviu ştie ce are de făcut; bunica îi dă mereu de lucru, iar dacă îl vede la lecţii, îi zice batjocoritor că niciun om nu poate mânca hârţoage. Mai bine să facă ceva folositor: să dea la păsări, să închidă oile, să scoată apă. Dar mai ales, să încerce să nu semene cu poama de mă-sa:
-Cum care mamă? Aia de te lepădă la spital, că ce poamă trebe să fi fost, he, he…
După ce află sensul cuvântului „lepădă”, Silviu zadarnic s-a străduit să explice bătrânei că mama lui, împreună cu tata, au plecat într-o zi peste drum la nişte vecini şi nu s-au mai întors, dar el îi aşteaptă pentru că…
Enervată de-a binelea, baba îl aşeză la masă în faţa ei şi făcu totul să fie clară:
-Mă, copile, a de zici tu de ea, erea tot asistentă de-asta ca noru-mea. Nu erea
mă-ta cea adevărată. Şi nu mai vine, c-o călcat-o un audi, de-or murit pă loc şi ea şi bărbatu-său, aşa că nu mai aştepta. Iar mă-ta cea bună, şezi blând că nu vine, atâta grijă o avut: să scape de tine. La ce să mai vie?
Silviu rămase perplex. Dintr-o dată se simţi suspendat în aer. Cine era mama lui? Când şoptea „mama” vedea icoana femeii blonde, iubitoare, lângă care nimic rău nu i se putea întâmpla. Dar aceea nu era mama. Şi nici tata nu era tata.
Deci el era copilul nimănui. Aşa se explica de ce la şcoală învăţătorul îl găsea mereu vinovat, de ce doamna Dobrescu se cam plictisese să-l alinte, de ce domnul Dobrescu îl învaţă să spună anumite lucruri când vine asistenta socială în vizită…
Total debusolat, Silviu se aşeză pe patul lui, unde Beni, ursuleţul, dormea mai tot timpul. Nu era nimeni în jur şi, după ce se asigură de acest lucru, îl luă în braţe pe vechiul său prieten şi se duse la geam:
-Beni, stai cuminte, să nu ne audă doamna. Ne uităm pe fereastră să vedem când vine mami după noi, da’ să nu mai zici la nimeni, bine?

Oglinda

Bunica i-a dat cadou mamei o poşetă neagră, veche, dar bine păstrată. Adevărul e că nu mai prea era de purtat; mama ar fi meritat o poşetă elegantă din piele scumpă, însă ea n-a cheltuit niciodată prea mult pentru sine şi-a purtat toată viaţa poşete din vinilin ieftin.
În poşeta primită era şi o oglindă mică, cu două feţe şi margini şlefuite, nu ceva deosebit, dar îndeajuns de micuţă şi cochetă ca să fure inima fetiţei ce eram. Bineînţeles că am început o campanie fierbinte de rugăminţi şi promisiuni adresate mamei, ca să mi se dea oglinda. Am fost refuzată. Mi s-a răspuns invariabil acelaşi lucru: “Eşti prea mică, n-ai nevoie de oglindă.” Am bâzâit, m-am îmbufnat, dar până la urmă m-am împăcat cu ideea că locul oglinzii e în buzunăraşul poşetei negre.
Mama era educatoare şi, într-o zi, o fetiţă micuţă cât un lăstar de trandafir, cu şorţuleţ albastru şi fundă roşie la gât, a văzut-o privindu-se în oglindă, înainte de plecare.
Şi iată că fetiţa aceea sărăcuţă, cu pantalonaşii prăfuiţi, ale caror manşete atârnau descusute,
a îndrăznit să-i ceară mamei oglinda pentru ea! Eu eram de faţă şi aşteptam cu încântare să aud acelaşi răspuns care mi-a fost dat şi mie: “ Încă eşti mică, n-ai nevoie de oglindă.”
Mama însă a luat de mână pe fetiţa blondă cu păr ondulat, şi-a deschis poşeta, a scos oglinda din buzunarul lateral – pe care-l cunoşteam atât de bine – şi i-a dat-o!
N-am putut protesta, fiindcă uimirea mă sugrumase. Era o lumină misterioasă pe chipul mamei, care a trecut pe chipul fetiţei de îndată ce a luat oglinda şi şi-a privit ochii în ea.
Nu-mi mai amintesc dacă mai târziu am reproşat sau nu mamei faptul că dăruise lucruşorul ce mi-l doream altei fetiţe, dar acum înţeleg gestul ei şi privirea - adresată mie - care l-a însoţit: eu aş fi pierdut oglinda, poate aş fi spart-o şi-aş fi uitat totul.
Mama mie mi-a dăruit oglinda aceea; mi-a dăruit-o în forma ei ideală, astfel încât n-o pot uita.
Şi peste timp, privesc cu ochii minţii în oglinda mică şi zăresc în ea chipul mamei, aşa cum a fost, luminat şi luminând ciudat.

Mamă a trei copii

Această întâmplare s-a petrecut cu câţiva ani în urmă. Pe atunci locuiam încă în frumoasa casă albă, stil românesc, de pe strada Ciocârliei, împreună cu părinţii. Era o relaxare să te plimbi pe strada noastră; era linişte, maşinile rulau moderat, casele îngrijite aveau în faţă grădini de flori cu bănci şi alei. Copacii îşi întindeau umbra pe trotuare în zilele cu arşiţă şi toată lumea încetinea pasul de plăcere.
Faptele de care-mi amintesc acum nu s-au petrecut însă în una din acele minunate zile de vară. Era toamnă târzie, era un noiembrie umed de ceaţă, mohorât, întunecat. Nu era frumos nici pe strada noastră. Veneam cu mama de la cumpărături discutând, ca mai întot-
deauna, un pic în contradictoriu, dar păstrând tonul glumeţ.
Pe acelaşi trotuar, dar din sens opus, se apropia de noi o femeie în vârstă. După îmbrăcăminte s-ar fi zis că s-a repezit până în vecini, la cineva. Avea în mână o sacoşă. Baticul de pe cap şi puloverul de lână tricotat, m-au făcut să mă gândesc la o pensionară a vreunei fabrici oarecare. Ajungând în dreptul nostru, a căutat privirea Mamei şi a întins mâna cu un gest rugător, vrând cu orice preţ să ne oprească:
-Doamnă dragă, îi zise Mamei, nu ştii dumneata pe unde s-apuc către Cluj?
-Către Cluj? se miră oarecum Mama. Puteţi sta la ocazie pe lângă Spitalul din Nord…
-Nu, nu la ocazie. Mă duc pe jos…
-Pe jos?!
Am schiţat o mişcare de nerăbdare spre maică-mea: nu-şi dădea seama că bătrâna are minţile rătăcite? Mama însă întrebă cu îngrijorare:
-Auzi acolo! De ce vreţi să mergeţi pe jos! la Cluj?
-Păi, poate m-oi sfârşi până acolo. şi bătrâna lăsă lacrimile să-i curgă pe obraji.
Mama schimbă brusc tonul:
-Ascultă, mamae! Vino dumneata cu noi, uite aici, a doua casă. Bem o cafea, mâncăm o prăjitură şi-mi explici ce s-a întâmplat.
Mi-am dat ochii peste cap exasperată. Bătrâna părea însă atât de pătrunsă de frig, încât n-am îndrăznit să zic nimic care ar fi putut s-o alunge. Mama o luase deja de braţ pe femeia ce o privea recunoscătoare şi o ducea spre poarta noastră. N-aveai ce-i face! Aşa era Mama: ajuta pe oricine: cerşetor, copil pierdut, câine vagabond, pisică rătăcită.
În bucătărie le-am auzit stând de vorbă. Bătrâna zicea suspinând:
-De, mamă, de n-ar fi murit bărbatu-meu, era poate altfel. Noi am avut trei copii: doi băieţi şi-o fată. I-am ţinut în şcoală, au meserie, i-am căsătorit şi, când am zis că ne-am liniştit şi noi, s-o bolnăvit bărbatu’. Într-un an dus o fost …
-Da’ ce-a avut?
-Cancer. Copiii, ştii şi dumneata, mereu au nevoie de câte ceva. Îmi făcuseră şi nepoţi, aveau cheltuială şi ei. Or zis că să vindem pământurile. Io le-am zis să le vândă, că eu sunt bătrână şi nu mai pot munci. Îmi ajungea o grădină şi câteva găini – că tot pentru ei – să ia o paseră, un ou proaspăt…Şi m-or dus la notar. Acolo, că să vindem şi casa, că aşa ia un preţ bun, că ăl de cumpără vrea tot. Eu am zis: da’ mai mamă, cu mine ce faceţi? Ei că
nu, că stau la Ileana, fie-mea. Mi-era inima grea, doamnă. Eu nu pot sta la oraş. Maşinile fac vâj în sus, vâj în jos, e gălăgie şi furnicar de oameni, îmi dă dureri de cap! Pe urmă, eu toată viaţa am stat la căsuţa mea, cu omu’ meu. Un’ să plec bătrână? Vroiam să mor în patu’ meu. Da’ m-or convins, proasta de mine! Fie-mea: stai la mine, mămică, şi nu faci nimic toată ziua, că ţi-o ajuns şi matale. Te uiţi la televizor şi, dacă vrei, ai grijă de asta mică –
nepoata-mea, adică. Ce era să fac când erau toţi cu gura pe mine? N-am vrut să-i supăr, măcar că ştiam eu că n-o fi chiar bine. Au vândut tot. La scurt timp, mie mi-era tare dor. Da’ degeaba. Copiii n-au vrut să mai meargă pe-acasă –ce casă, că nu mai era –prin sat, nici măcar pe la cimitir, pe la taică-so la ziua morţilor… Fie-mea o zis că nu sunt bani de pomană, că o trecut doi ani deja şi morţii cu morţii, vii cu vii. Vai de sufletul meu, doamnă dragă!
M-am strecurat în bucătărie, într-o parte, pe-un taburet. Bătrâna îşi ştergea lacrimile cu colţul baticului. Mama o privea plină de atenţie. Fusese întotdeauna o bună ascultătoare.
-D-apăi asta n-o fost tot. La început nu m-o pus nimeni la muncă, nu pot să zic. Tot făceam eu, că nu mi-e-n fire să stau: o mâncare, mai spălam nişte haine, mai scuturam. Mi se ura în casă toată ziua, în vârful blocului. Măcar să fi avut o grădină, aşa ca dumneata… Când terminam toate, până a pleca după nepoata-mea la cămin, stăteam pe-o bancă afară, la scara blocului. M-o găsit gineri-meu de vreo două ori. Pe-urmă o certat-o pe fie-mea că mă ţine pe nimica. O uitat că şi-o luat maşina din banii de pe căsuta mea… S-or certat de mai multe ori pentru mine. Îmi venea să intru în pământ, nu alta! Mă rugam la Dumnezeu să deschidă pământu’ să mă înghită . Şi-apăi fata mi-o zis într-o zi că de ce nu mă duc să mai stau şi pe la Costel? La Marian, celălalt băiat, nu se putea, ca ăla stătea cu socrii, c-aşa or avut învoiala de când s-or luat copiii. Ăi bătrâni or zis: îţi dăm fata, da’ staţi cu noi că avem de toate şi să nu ne lase şi pe noi singuri. Nu prea i-o plăcut băietului, da’ ce era să facă? De-aia a vrut şi el mai mulţi bani ca să contribuie şi el, să nu-i arunce în faţă într-o zi că aşa şi pe dincolo.
Şi l-o sunat Ileana pe Costel ca să vină să mă ia şi pe la ei. S-or certat la telefon. Da’ Costel o venit. Fata mi-o pus într-o valijoară câteva trenţe ale mele şi mi-o zis să aştept. Şi cum ziceam, o venit, da’ mie tare nu-mi venea să plec! Una e fata, alta e nora. Ştiam eu că Dana nu mă prea are la suflet. La Costel a fost chiar mai rău. Dana i-a făcut scandal de faţă cu mine şi cu copilu’. Ei avea deja doi copii – Dănuţ de patru ani şi Aniela de opt luni. Noră-mea era acasă în concediu de creştere a copilului. Stăteam pe capu’ ei toata ziua. Costel i-o zis să se întoarcă la muncă, să stau eu cu fetiţa. Nici n-o vrut să audă. Ce-i drept, avea muncă grea, la un restaurant, şi-i plăcea mai bine acasă. Nici n-avea încredere să-mi lase fetiţa. Cel mai rău era că n-aveau decât două camere. Cu toţi banii din vânzarea casei de la ţară şi cu cât ar mai fi luat pe apartamentu’ lor, nu le ajungea să-şi ia la trei camere, că e scumpe. De, mamă! El o luat-o pe Dana fără nimic, numa’ cu cămaşa pe ea, cum s-ar zice.
S-or iubit, ca tinerii.
Bătrâna oftă. Mama o încurajă să continue, deşi mi-am dat seama că intuia uşor sfârşitul.
-O fost tot mai rău. Acum înţeleg eu că ei, când or vândut, şi-or făcut socoteala că eu oi muri iute. Noră-mea l-o ameninţat că ia copiii şi pleacă la mă-sa. Degeaba ţinea băiatu cu mine. Eu plângeam. O telefonat la Ileana să mă duc înapoi la ei. Fie-mea o zis că deocamdată nu pot, că vor să renoveze apartamentu’ şi să mai vadă, la vară încolo. Într-o zi, n-am mai răbdat. Mi-am luat sacoşa şi dusă am fost.
-Dar dumneata n-ai muncit? N-ai pensie?
-Ba da! Am patru milioane, pensie mare. Le dau lor toţi banii, da’ văd că nu era de-ajuns. Ziceau că e mult de plătit la întreţinere.
Mama o apucă de mână.
-Uite cum facem: stai câteva zile la noi. Ne gândim la o soluţie.
-Nu, mamă, nu vreau să deranjez, nici nu te gândi. Ce-o să zică bărbatu’ dumitale?
-N-o să zică nimic. Trebuie să te ajutăm. Prinţeso! mi se adresă zâmbind complice, du-o pe bunica în cămăruţa de lângă baie, acolo n-o s-o supere nimeni.
Aşa a rămas la noi bunica câteva zile. Mama şi-a pus relaţiile în acţiune; tata, care iniţial a părut cam morocănos auzind de noua locatară, a descoperit în bătrânică o expertă grădinăreasă cu care a dezbătut îndelung despre pasiunea lor comună. După zece zi-
le, mama a obţinut un loc la un cămin de bătrâni. Ne-am dus toţi şi-am instalat-o. A fost mulţumită; avea o cameră pe care o împărţea cu o doamnă de vârsta ei. Exista o sală de lectură cu televizor, un parc îngrijit şi, plus de asta, nu trebuia să facă nimic. E drept că pensia o dădea toată. Dar, cum spuneam, mamae Onela a fost foarte mulţumită. Am mai vizitat-o cu mama. Într-o zi, când ne pregăteam să mergem pe la ea, mama a luat un palton al ei, l-a împachetat şi i-a zis tatei:
-Îi duc paltonul meu verde. Ştiu, ştiu că n-are decât doi ani, dar s-a demodat, iubitule! şi-i zâmbi tatei cu zâmbetul ei special, anume făcut ca să obţină orice.
Dotată cu palton, bunica a început şi ea să ne viziteze. Ajunseseră s-o cunoască şi vecinele, care o căinau pentru necazul ei.
Primăvara a venit din martie, nesperat de frumos şi usor. Mamae Onela ne-a însoţit la piaţă, la cumpărat răsaduri de flori şi i-a ajutat pe mama şi pe tata să le planteze. Între timp, îi povestea mamei lăcrimând:
-Auzi, fata mea, (că începuse să-i zică aşa Mamei ), nu m-au căutat patru luni de zile. N-o întrebat nici unu că ce-o fi cu mama lor. Puteam să zac moartă pe drumul cătră Cluj şi ei n-ar fi ştiut. Acum o săptămână s-or dumirit că lipsesc şi-or anunţat la poliţie. Or venit la cămin şi m-or certat că de ce nu le-am spus.
-Lasă, mamae, acum a trecut. Auzi ce-a zis madam Anuţa: îţi dă mohair să-i faci şi ei un jerseu ca al dumitale, că-ţi plăteste.
-Îi fac, las’ că-i fac.
Era evident: aveam un nou membru în familie. Bunica venea săptămânal şi, când întârzia să apară, simţeam toţi că ne lipseşte. Odată, stând pe bancă sub tei, o văd venind. Vecina din dreapta, doamna Marin, o abordă:
-Ce faci, mamae Onela?
-Ia, am venit la fată. Şi ţi-am adus jerseu’.
-Ce-o tot superi pe doamna? Ce mai vrei de la ea? o tachină în glumă vecina.
-Nu se supără Irinuca mea! Vin numa’ s-o văd, mamă, că e tare bună şi frumoasă!

Circarii

Era una din cele mai reci ierni ale ultimilor decenii. Asta spuneau meteorologii, dar o simţea oricum toată lumea pe propria piele. Şi era urât: nu căzuse niciun fulg, doar vântul şuiera şi împrăştia în patru zări cea mai mică scamă de nori. Apoi, spre dimineaţă, se lăsa o ceaţă umedă ce îmbrăca pădurile în chiciură. Deşi trecusem de mijlocul lui februarie, primăvara părea la o mie de ani distanţă.Oamenii umblau pe uliţe aplecaţi în faţă, cu coastele cambrate şi umerii aduşi, strângând hainele pe trup. Nu era chip să te aperi de lama pătrunzătoare a frigului.
La şcoală era mai bine. Nu se mai făcea focul în sobe, se pusese în funcţiune încălzirea centrală. Caloriferele făceau aerul respirabil. Într-o pauză, şi-a făcut intrarea în şcoală un grup aparte. Îi ştiam de mai mulţi ani: erau circari ambulanţi. Veneau de obicei cu o maşină veche, gata să se împrăştie prin gropile din comuna noastră – şi pe care o priveam cu interes glumeţ: îmi venea să mă uit dedesubt să le văd picioarele alergând ca lui Fred şi Barney – de la o asemenea maşină te puteai aştepta!
Acum însă maşina dispăruse şi cei trei artişti erau pe jos. În faţa domnului director s-au anunţat ca de obicei, crezând că cineva poate să-i uite:
-Suntem trupa naţională de circ ”Torero” şi dorim să vă prezentăm în premieră spectacolul care a tăiat răsuflarea publicului din capitalele europene: Paris, Londra, Tokio!
De fiecare dată, directorul zâmbea subţire: Tokio! De data asta însă, nu se mai amuză de amplasarea capitalei nipone în Europa, nici de pretenţiosul termen “ trupă naţională “. Artiştii erau aceiaşi. Tocmai asta te frapa: erau exact la fel: şeful grupului avea un sacou galben -închis, cu revere de mătase aurie, ceva mai ponosite decât ultima dată, papion mare, roşu cu picăţele albe şi pantaloni bleumarin. Colegii lui erau costumaţi în acelaşi stil. Niciunul
n-avea palton. Încercau să fie joviali, dar rămăseseră încordaţi, stăpânindu-se să nu tremure în mod vizibil. Era clar că nu mai aveau maşina. Fusese o iarnă grea…
De la pieptul unuia dintre ei scoase căpşorul o maimuţică tristă, cu privirea îmbătrânită. O cunoşteam şi pe ea: era îmbrăcată la costum, cu cravată şi în zilele ei bune ştia să se poarte foarte arogant, stârnind hazul tuturor. Se pare că o doborâse gerul.
-Dar şarpele? m-am trezit întrebând.
-A, e aici, i-e cam răcoare… se scuză unul din ei. Şi-mi arătă într-un buzunar mica reptilă cataleptică de frig. Acelaşi şarpe îl prezentaseră data trecută drept un periculos anaconda şi ne recomandaseră ca la spectacol să asezăm în primele rânduri cadre didactice, care – Doamne fereşte!- să intervină dacă şarpele…
Era un şarpe de casă, exact specia din cauza căreia ţipă babele primăvara când îi găsesc pe poteci la soare. De papagal nu m-am mai interesat. Ori era greu de adus fără maşină, pentru că avea o colivie mare, ori nu-l mai aveau.
Domnul director i-a evaluat; a cântărit câtă disperare aduceau cu ei, cât frig adunaseră în oase... Au fost anunţaţi elevii: în pauza mare – spectacol, cincisprezece mii de lei biletul.
Vor vedea un spectacol ce tăiase răsuflarea… altor elevi de la şcolile comunale din zonă…
Cu greu s-au adunat zece, doisprezece copii. Ar fi vrut şi alţii să intre, dar nu aveau cincisprezece mii de lei. Era o sumă mare, ei de-abia primeau o mie cinci sute pentru un covrig. Omul cu sacou galben aruncă o privire în sala de clasă unde aveau să ţină reprezentaţia: o mână de puşti tăcuţi, în aşteptare; pe coridor, o mare de capete cu ochi sclipitori, privind cu jind la hainele ţipătoare ale artiştilor.
-Domnu’ director, zise şeful, băgaţi-i pe toţi. Dac-or avea ceva de dat, bine; dacă nu, gratis. Sunt copii.
Domnul director, bun cunoscător al spiritului de dreptate al micuţilor, ştia că aşa ceva nu se poate. I-a lăsat pe toţi să intre, însă i-a aşezat în faţă pe cei care şi-au plătit biletul întreg, la mijloc pe cei care au dat şi ei ceva, iar în spate de tot pe cei care nu avuseseră nimic de dat.
Trupa şi-a ţinut reprezentaţia sub privirile strălucind de atenţie ale celor o sută de copii. L-a sfârşit au aplaudat din toată inima: pentru ei, maimuţa arţăgoasă era tot hazlie, şarpele amorţit părea la fel de periculos, iar trucurile răsuflate ale artiştilor le-au rămas un mister.
La plecare, domnul director a întins un plic artistului cu sacou galben:
- Banii pentru reprezentaţie adunaţi din partea profesorilor. Şi vă mai aşteptăm.
- Cu cea mai mare plăcere! zise ceva mai înseninat artistul.
Aceşti cinci sute de mii şi cu cele două sute luate de la elevi, erau o săptămână de viaţă pentru ei.
Au plecat . Am privit pe geam după “trupă“. Gerul îi reprimise în îmbrăţişarea lui furioasă şi mergeau prin vântul subţire şi tăios cu capetele plecate, cu hainele fluturând. În urma lor, Fănel venea fuga de la magazin cu o banană în mână:
-Domnul de la circ! Vă rog frumos! O banană pentru maimuţă. Ca să mai vină pe la noi.
Micul animal scoase capul de sub sacoul stăpânului şi apucă banana. Fănel radia de încântare.
- Bravo! Bravo! strigară voci de copii de la geamurile şcolii. Artiştii le-au făcut cu mâna
şi-au plecat mai departe. Nu mai era atât de frig…

Mihai şi Marian

C-an fiecare dimineaţă, Marian s-a trezit primul. Era mai uşor acum că se mărise ziua. Parcă nu-i mai era atât de somn! Se îndreptă căscând spre camera alăturată, unde era şifonierul, ca să aducă hainele lui şi ale lui Mihai. Îşi aruncă ochii spre fereastra dinspre curte. Era linişte, nu dăduse nimeni drumul la găini. Deschise dulapul, dar n-avu timp să ţipe: trupul mamei căzu peste el, doborându-l la pământ. Îl apucă un tremur incontrolabil. Îşi privi mama căzută jos. Fără nicio îndoială, era moartă. Avea faţa vânătă, părul despletit şi pe sub bărbie era strâns legat, aproape intrat în carne, un cablu, un prelungitor. O scutură de umăr:
-Mămică!
Auzise scandal în seara trecută, e drept. Dar scandalurile erau la ei ceva atât de obişnuit, că putea să doarmă neîntors în timp ce în camera de dincolo se ţipa, se spărgeau vase, se încăierau părinţii. Cum se ajunsese însă până aici? Luă hainele la repezeală şi ieşi din cameră cu inima bătându-i în gât. Ce-ar fi trebuit să facă? Unde era tata? Instinctiv, încuie uşa camerei, să nu cumva să intre Mihai, să vadă şi el.
În mod ciudat, se simţi raţionând limpede: trebuia să aducă pe cineva. Bunicii, părinţii mamei, locuiau în deal, la vreo doi kilometri. Îşi puse hainele pe el şi fugi. Mihai se trezi-
se:
-Nu mă aştepţi?
-Îmbracă-te şi du-te la şcoală. Eu am o treabă.
Plecă întins. Ce era în sufletul lui? Nimic. Nu simţea nimic. Singurele lucruri precise erau aerul răcoros al dimineţii săgetându-i obrajii în timp ce alerga şi denivelările drumului de ţa-
ră pe care încerca să le ocolească în goană… Sau vreo piatră care îi împungea talpa subţire a pantofului. Cântecul zgomotos al păsărilor trezite în acea dimineaţă de început de vară se transformase într-un tunel multicolor prin care el alerga, alerga…
Pe bunica o zări în curte, printre orătănii.
-Mamae, vino repede, mamae!
-Mariane maică! Ce-i cu tine?
- Mama! zise sugrumat. Se gândi că nu e bine să spună tare, să audă vecinii, şi tăcu. Intră în curte. Din grajd, de la vite, ieşi bunicul.
-Sărut mâna.
-Să trăieşti. Ce păţişi, taicule?
-A omorât-o pe mama!
Bunica scoase un ţipăt ascuţit:
-Aoleu, vai de sufletu’ ei! Că io îi spusei că e pericol cu ăla! şi începu să jelească.
Bunicul se schimbase la faţă şi, de emoţie, se răsti la nevastă-sa:
-Taci, fă, proasto! Zi, mă băiete! Ce s-a petrecut?
-Mama-i moartă în dulap.
-Aoleu! ţipă iar bunica.
-Hai acasă. Să vedem şi noi. Că n-o fi moartă de tot. zise cu socoteală bătrânul. Nu mai veni şi tu, Leano! Vezi de animale. aruncă peste umăr, dar femeia se ţinea după ei la oarecare distanţă, plângând.
Nişte vecini iţeau capetele peste gard. Femeile de la fântână şopteau între ele.
Acasă au găsit totul cum lăsase Marian. Mihai plecase la şcoală. Băiatul băgă mâna în buzunar şi scoase cheia camerei. Mama zăcea jos, în poziţia în care căzuse. Bunicul se rezemă de tocul uşii. Marian simţi din nou tremurul acela străin scuturându-i tot corpul.
I se bătea şi-un ochi. Bunica îi dădu la o parte din uşă şi se prăbuşi alături de fiică-sa.
-Aoleu! Măriuţa mamii, aoleu! Că nu mă ascultaşi tu pe mine! Aprinde, mamă , lumânare pentru mă-ta. Marian începu să caute prin sertarele bufetului un capăt de lumânare. Îl găsi şi-l aprinse. Bunicul asista mut. Apoi zise:
- Unde-i tac-to, băiete?
- Nu ştiu.
-Leană, eu plec la popa. Cheamă şi tu o femeie să te ajute. Mariane, vezi de animale.
Băiatul ieşi în curte şi începu să se ocupe de porc, de păsări, să care apă şi mâncare la toate.
Bunica vorbi cu o vecină şi se întoarse în casă jelind în gura mare. Nişte femei intrară pe poartă. Tănţica lui Nae se apropie de el şi-l sărută zgomotos pe obraji:
-Sărman copil! Ai rămas fără mamă!
Marian se ruşină. Nu simţea nicio durere anume şi, o clipă, se opri în portiţa grădinii mirat de-o asemenea constatare. Unicul lucru pe care-l percepea în sinea lui era un fel de amorţeală. Femeile plângeau înăuntru. Se încruntă. O maşină opri în faţa porţii.Era poliţia.
Coborâră şeful de post şi plutonierul. “Domnul Şef “ intră în casă, urmat de subaltern. Marian se apropie de uşa din spate şi ascultă:
-Păi cine ţi-a dat voie, mamae, s-o mişti? E caz de crimă. Probele tre’ să rămâie intacte, auzi mata? Io cum vrei să mai prinz cremenalu’ dacă mişcaşi victima?
-Stai, domnu’ şef, nu te inerva! Că ştim cine-o fost. Că io-i spusăi, mamă, că n-o să sfârşească bine cu dementu’! şi bunica începu iar bocetul.
-Zi, femeie, ce ştii?
-Bărbatu-so, domnu’ şef, el a omorât-o!
Marian ştia. Nu văzuse, nu auzise, dar ceva în sufletul lui îl făcuse să înţeleagă încă de dimineaţă, de când o văzuse pe maică-sa, că tatăl lui a ucis-o. Prea îi promisese de multe ori că-i crapă capul, c-o strânge de gât, c-o spintecă. Aceste cuvinte le auzise în casa lor chiar din clipa în care a început să le priceapă înţelesul…şi atât de frecvent, încât nu-l mai impresionau; pentru el sunau la fel de periculos ca şi “dă-mi, te rog, un pahar de apă“. Iată însă că sensul lor otrăvit răzbătuse la suprafaţă, răbufnise după ani şi ani.
Găsind o pistă, poliţiştii plecară. Apoi a venit bunicul cu ţârcovnicul. Aduseseră lumânărarul, praporii şi o bucată de pânză neagră pe care bunica o făcu fâşii cu care legă stâlpii pridvorului şi-ai porţii. Târziu, Marian şi-a făcut curaj şi-a intrat în casă. Femeile coseau
pe-un cearşaf alb cruci cu fir roşu şi negru. Cum l-au văzut, au început să lăcrimeze.
Marian se sfiii şi ieşi în bucătăria din dos. Abia apucase s-o vadă pe mama, îmbrăcată cu hainele bune, întinsă pe-o masă. Acum parcă începea să-i fie frică. Nici nu şi-a dat seama că timpul a trecut şi se făcuse amiază. Uşa bucătăriei se deschise tiptil. Mihai băgă capul şi privi în jur, ca şi cum l-ar fi pândit un pericol.
-Venişi? începu Marian.
-Ce s-a-ntâmplat? De ce n-ai venit la şcoală?
-A murit mama. zise cu glas sec.
Mihai puse ghiozdanul jos şi se aşeză pe-un scaun. Încerca să înţeleagă practic sensul acelor cuvinte. Ştia foarte bine semnificaţia lor, dar acel înţeles nu putea să se împlinească, aşa cum nu aterizaseră niciodată extratereştrii în grădina lor, oricât de mult ar fi citit despre ei şi ar fi încercat să şi-i imagineze… Sunt lucruri care nu pot fi…
-Da’ ce-a spus doctoru’?
-A murit, mă, tu n-auzi?
Mihai ştia şi el: taică-său.
-Mănânci? îl întrebă Marian.
-Nu mi-e foame. Şi noi ce facem acum?
Fratele mai mare privi în gol. Ce aveau să facă? Nu ştia.
Spre seară începu să se adune lume în curte. Oamenii discutau aprins, femeile îşi exprimau indignarea în şoapte suspinate. Marian citea în bucătăria din dos. Mihai se strecura ca o umbră de colo, colo. O babă gârbovă îl opri apucându-l de umăr:
-Dumnezeu s-o ierte, mamă! Da’ auzi, Mihăiţă, de ce nu-i puserăţi nişte azotat pe burtă? Că se umflă.
Băiatul o urî instantaneu şi, răstindu-i un “lasă-mă-n pace! “, se smuci din gheara bătrânei. Din momentul acela se ascunse lângă Marian. Îi era ruşine. Era umilitor să mori!
Până la înmormântare nu i-a mai văzut nimeni pe băieţi. În ziua aceea au însoţit convoiul, au aruncat şi ei pumni de monede peste umăr, s-au oprit, au pornit iar, au ascultat goarna ce scotea un sunet grotesc, până au ajuns la cimitir. Acolo ar fi vrut să mai privească o ultimă dată chipul mamei, dar bunica i-a trimis cu un coş mare la poartă, să împartă pachete celor care plecau.
Când au terminat, mormântul era acoperit şi pecetluit de coroanele ieftine cu flori din hârtie, cu panglici albe pe care erau scrise cuvinte ce deja începuseră să curgă: “O lacrimă şi pomenire veşnică din partea fam. Constantinescu “, “Regrete eterne!!! fam. Mihălcescu” etc.
Cele trei semne de exclamare îl iritară în mod deosebit pe Mihai. Simţea crescând în piept o furie neagră.
Au fost luaţi de bunici. Seara următoare ajutau prin gospodărie. Mihai privea cu duioşie văcuţa lor, adusă la bunica, găinile lor roşi, ce se deosebeau de ale bătrânilor. Porcul fusese tăiat pentru pomană. Se trezi gândindu-se la casa din vale, acolo unde crescuse. Era la bunici, dar nu acasă. Ocoli magazia să urce în pridvor. După colţ dădu peste Marian. Fratele lui mai mare, atât de calm până atunci, plângea! Se opri încurcat. Ar fi vrut să plece, dar Marian îl văzuse. Ridică ochii înroşiţi spre el:
-L-au găsit pe tata. A recunoscut.
La cină, bunicul cu obrazul nebărbierit, parcă înnegrit de supărare, le spuse cu un glas deloc încurajator:
-De-acu, taică, să puneţi mâna pe carte. Asta-i viaţa voastră. Să învăţaţi, să aveţi o mese-
rie, că eu cu mă-ta mare nu se ştie cât om trăi ca să vă putem întreţine. O să fiţi singuri pe lume, că tac-tu ia pe viaţă. Voi să fiţi cuminţi, să nu-i semănaţi.
-Ia, lasă copiii, măi omule! Că sunt şi ei necăjiţi, nu vezi?
Cei doi băieţi au ascultat însă de vorbele aspre, dar pline de înţelepciune şi
şi-au văzut de şcoală. Marian a intrat la liceu, după care a absolvit facultatea de mecanică.
Mihai, mereu mânat de o furie, de o răzvrătire ce l-a însoţit de la moartea mamei, a reuşit să intre la Drept şi să devină avocat. Un foarte bun avocat. Când l-am revăzut, după ani de
zile, tocmai luase examenele şi promovase judecător. L-am întrebat dacă i se pare greu să împartă dreptatea.-Nu. a răspuns privind undeva în sine. Omul ştie ce e bine şi ce e rău, a mâncat din pomul cunoaşterii. Unii renunţă să asculte glasul conştiinţei. Atunci eu le reamintesc.

Laurenţiu şi Lavinia

Lavinia e în clasa a şaptea. E o fată bine făcută, negricioasă, cu trăsături încă nu prea clar definite. Cel mai adesea are o mină tristă şi gânditoare. Buzele i s-au strâmbat într-o expresie de continuă amărăciune. Fratele ei, Laurenţiu, e abia în clasa a cincea. E mai frumos decât sora lui, poate şi pentru că e mai zglobiu. Ea e sensibilă, iar el inteligent. Amândoi locuiesc cu bunicii din partea tatălui, de doi ani, de când părinţii lor au plecat la muncă în Italia. Evident, pe ei nu i-a întrebat nimeni atunci dacă sunt de acord ca mama şi tata să plece. Ea, Lavinia, ar fi ales fără şovăire ca mama şi tata să rămână acasă. Un simţ inexplicabil o avertiza că nu e bine să se despartă. Poate nu era decât teama de-a rămâne singuri sub tutela bunicului … Tare aspru era bunicul! A fost maistru pe şantier şi se obişnuise să poruncească. De când s-a pensionat, a uitat că nu mai e printre muncitori, ci acasă, cu ai lui. Dacă îţi spunea să faci ceva, nu trebuia să pregeţi, altfel palma aceea grea se abătea asupra ta … Bunica nu avea nici un cuvânt de spus, ea însăşi victimă a firii autoritare a soţului. Lavinia îşi amintea suspinând de viata liniştită din casa lor, alături de părinţi; de indulgenţa drăgăstoasă a mamei, de îngăduinţa tatălui care, chiar de le mai promitea vreo pedeapsă, nu o aplica niciodată. Pe când bunicul … Era de ajuns să i se pară că ai şovăit în a-i îndeplini cuvântul şi i se căşuna pe tine.
Lavinia ascunse o lacrimă în palmă. Era în ora de română, se citea ceva, iar ea nici nu băgase de seamă. Şi doar trebuia să fie atentă, să înveţe bine, că bunicul nu glumea cu notele. Noroc cu Laurenţiu! Simţea faţă de el o dragoste mult mai puternică de când rămăseseră fără părinţi. El părea că s-a adaptat mai uşor noului mod de viaţă. Bunicul l-a lăsat la clubul de fotbal, convins de antrenor. Acesta spusese că băiatul are un real talent şi că e posibil, dacă o ia în serios, să ajungă jucător la o echipă tare. Asta a fost de ajuns. Laurenţiu pleca de trei ori pe săptămână la antrenamente, la oraş. Rezultatele n-au întârziat să apară. A fost selecţionat în echipa de pitici, ba chiar a plecat cu clubul într-o excursie la Paris, astă-vară… Degeba l-a rugat ea pe bunicul s-o lase la handbal; i-a zis că e fată şi mai bine ar învăţa să gătească, să vadă de casă, că mă-sa mare e tot mai bătrână şi nu mai întinereşte de aici înainte. Laurenţiu mai ieşea, se mai distra, cum s-o înţeleagă?
Într-un fel, parcă-i uitase şi pe părinţi; nici n-a auzit ce i-a povestit ea că a văzut în Italia anul trecut…
De ce părinţii lor n-au mai venit deloc pe acasă în aceşti ani? Alţii au venit şi la Paşti şi la Crăciun şi-n august. Sau trimit bani lună de lună cu care rudele nu doar că trăiesc mai bine, dar investesc, construiesc, aşa încât la întoarcerea celor plecaţi să se bucure de o situaţie mai prosperă. Doar la ei nu se schimba nimic, deşi amândoi părinţii ar fi putut să trimită bani. E adevărat că la început sunau destul de des. Banii veneau însă cam rar şi cam puţini. Lavinia plângea la telefon spre exasperarea tuturor: o vroia pe mama! Până la urmă, mama i-a promis solemn că la vară se vor întâlni.

Când a venit vara, mama i-a trimis bani şi i-a spus să vina în Italia cu Mioara, vecina lor, care
terminase concediul. Ce-i drept, bunicul a alergat să-i facă paşaport, să-i obţină vize. Însă în
Italia a înţeles ceea ce simţise ea cu sufletul cu mult timp înainte.Tata lucra în alt oraş, la
Torino, mama era la Roma. Laviniei i se păru că ei nu s-au văzut de mult. Aşa se explicau
telefoanele primite când de la mama, când de la tata, niciodată nu erau amândoi în acelaşi timp
la celălalt capăt al firului.
Mama locuia într-o casă frumoasă, singură, şi vorbea des cu cineva la mobil, în italiană.
Lavinia nu înţelegea o boabă, dar tonul afectuos îl recunoştea uşor. Sigur, nu cu tata vorbea,
cu toate că acesta n-a trecut pe la ele timp de două săptămâni de când sosise ea. Iar când a venit
s-o ia pe Lavinia pe la Torino, a vorbit politicos cu mama, ocolind-o cu privirea; până şi
Lavinia înţelesese că mama aşteaptă un copil, doar tata părea să nu observe. Evident, era ceva
în neregulă. S-a convins de asta la Torino, unde tata era cu altă femeie, tot o româncă. Şi nici
unul din părinţi n-a încercat să-i ofere nici cea mai mică explicaţie. S-a întors acasă în
septembrie, total descumpănită. Bunicii ştiau ei ceva, de vreme ce n-au întrebat-o mai nimic.
I-a povestit lui Laurenţiu… dar brusc maturizată, s-a ferit să-i deschidă ochii, să-l facă să
înţeleagă cum stau lucrurile cu adevărat.” Părinţii lucrează în oraşe diferite, fiecare unde a
găsit un angajament convenabil şi sunt foarte ocupaţi, de asta n-au mai venit pe acasă.”
-Da’ de ce nu ne trimit şi nouă bani? întrebă cu indignare inocentă Laurenţiu. Lavinia se văzu
nevoită să inventeze:
-Păi, au cumpărat o casă acolo. Când terminam şcoala şi-o să aibă şi ei bani destui, ne iau şi pe
noi în Italia. Şi începea să fantazeze:
-E o casă mare, cu grădină şi e soare şi cald tot timpul.
-Şi fotbaliştii italieni sunt cei mai tari! se întorcea Laurenţiu invariabil spre subiectul său
favorit.
-Da. accepta Lavinia c-un aer absent. Apoi se pierdea în gânduri. Ce-o să fie cu ei? Va trebui
să stea toată viaţa cu bunicii? Cum putuseră să facă asta? Ea cu Laurenţiu or fi de vină că mama şi tata nu se mai întorc şi familia s-a destrămat? De ce nu se gândeşte nimeni şi la ei?
Alţi oameni reuşesc să găsească de lucru şi aici, nu e nevoie să plece prin ţări îndepărtate…
În primăvara următoare toţi au înţeles că nu mai e cale de întors la ce-a fost cândva. Bunicii au primit o scrisoare de la tata. Pe când o citeau, Lavinia puse mâna pe fotografiile ce alunecaseră din plic: era tatăl ei cu femeia aceea. Erau poze de nuntă, se vedea clar. Şi se părea c-o duc foarte bine. Bunicii iarăşi n-au spus nimic. Dar s-au cam înnegurat la faţă. Se trezeau în pragul bătrâneţii că au de crescut doi copii. Mama nu a mai sunat câteva luni de zile. Apoi, într-o seară, Lavinia a ridicat receptorul, fiind singură acasă. Avea numărul. Cu orice risc în ceea ce privea factura, trebuia să sune. Într-un târziu, mama a răspuns. A fost o discuţie dureroasă. Se căsătorise şi ea, avea un copil mic, mai avea şi soţul un copil dintr-o căsătorie anterioară, dar Lavinia şi Laurenţiu puteau să vină în vacanţe, când frăţiorul lor va creşte mai mare, acum era cam greu… Lavinia abia îşi stăpânea glasul ca să-l poată face să articuleze cuvinte clare, dincolo de furia şi durerea ei, dincolo de trădarea imensă pe care o resimţea în gestul părinţilor.
-Da’, mamă, cum v-aţi căsătorit? Tu nu eşti măritată cu tata?
- Am venit în ţară. Ne-am repezit ca să putem divorţa.
Lavinia închise telefonul dintr-o dată. Nu mai era nimic de spus. Fuseseră în ţară şi nu veniseră să-i vadă şi pe ei! Erau părăsiţi.

Marius

Asupra lui Marius s-a abătut o nenorocire. De fapt, n-a fost niciodată un răsfăţat al sorţii. Păriţii lui au divorţat pe când era la şcoala primară. Şi dac-ar fi rămas împreună, pentru el era tot rău: scandalurile erau neîntrerupte, tata bea, o bătea pe mama; mama n-avea serviciu şi era mai mult plecată prin vecini. Nimeni nu gătea, nu spăla, nu făcea curat în casă. Marius purta un rând de haine până murdăria le făcea să pară glazurate. În zadar i se făceau observaţii discrete la şcoală de către doamna învăţătoare. Ce ştia dumneaei ce era la el acasă?! Când pantalonii sau hăinuţa lui se rupeau, mama aducea altele căpătate de pomană prin vecini.
Da, până la urmă divorţul părinţilor a fost unul din lucrurile bune care i s-au întâmplat. Aşa a ajuns să locuiască la bunica. Acolo era altfel. Bunica încă mai era femeie de serviciu la dispensar, cu alte cuvinte, îi plăcea curăţenia şi îl învăţă şi pe Marius să fie curat, ordonat. L-a pus pe picioare cu o mâncare mai bună care, chiar dacă nu era întotdeauna cu carne, era bine gătită. La bunica a cunoscut şi el atmosfera de sărbătoare la Crăciun, la Paşti, a reuşit să se bucure de bucăţica de copilărie ce-i mai rămăsese. Din clasa a cincea însă lucrurile au început să se shimbe. N-a învăţat el niciodată bine, dar în acel nou an de şcoală nu a reuşit să mai înţeleagă nimic. Lăsând lecţie după lecţie neînvăţată, la sfârşitul anului s-a trezit repetent. L-a mustrat bunica, diriginta, nu mai era nimic de făcut. A repetat anul, dar el era mare între colegii săi. A început să le terorizeze pe fete, apoi şi pe băieţi. Unul trebuia să-i aducă pachet cu bunătăţi de acasă, altul suc de la magazin, altul să îi copieze temele în clasă.
Dacă nu, urma bătaia. Un băieţel mai mic a încasat-o rău de tot! Cu toată disperarea i-a povestit doamnei diriginte. Lui Marius i s-a scăzut nota la purtare, a fost scos în careu, în faţa întregii şcoli şi ruşinat în ochii colegilor. Asta l-a îndârjit. Era din nou corigent la română şi la chimie. Copiii nu-l mai luau în seamă sau îi vorbeau urât. Atunci şi-a căutat prieteni printre elevii mai mari, unii deja în clasa a zecea. Simţindu-se respins de toţi se străduia să câştige respectul cuiva, indiferent cine, fără să-şi dea seama că lupta pentru admiraţia unor băieţi ce nu reprezentau nici pe departe un model.
Fumatul, alcoolul şi jocurile de barbut şi billiard erau pentru ei distracţii inocente. Au spart magazinul din comună în căutare de bani şi dulciuri. Au spart geamurile bibliotecii comunale din simplu amuzament. Cine, ce să le facă? Erau minori. Bunica a plătit din salariul ei “ minim pe iconomie “ amendă după amendă. A încercat să-i vorbească nepotului cu frumosul, să-l înduioşeze, să-i deschidă mintea ca să priceapă că se îndreaptă spre o viaţă de viciu şi decădere. Marius râdea şi n-o asculta, ba îi vorbea urât:
-Ce-ai, babo, ai căpiat?
Aşa că femeia îl lăsă în plata Domnului şi Marius îşi câştigă independenţa mult visată: găsea acasă mâncare şi adăpost, dar nimeni nu-l mai bătea la cap şi nu-i mai cerea socoteală despre cum îşi petrecuse ziua. Avea acum paisprezece ani şi era tot în clasa a şaptea. Cel mai mult îl atrăgea animaţia din barul lui Titircă: voci încleiate, fum de ţigară, aromă de cafea şi miros de mâncare, sunetul rotund al tacului de biliard lovind bilele… Patronul îl lăsa înăuntru cu toate că vedea că e un copil. Titi avea un singur criteriu de selecţie a clienţilor: banii. Dacă avea cu ce plăti, putea intra oricine! Acolo a cunoscut Marius băieţii aceia mai mari: doi abandonaseră şcoala şi munceau cu ziua pe unde apucau, alţi doi tot repetau clasa a unsprezecea la o şcoala profesională.
Într-o zi, au plecat la pescuit. Şi-au luat câteva sticle de bere, ţigări şi instrumente rudimentare. Era vară, erau liberi. Pe drum îşi povesteau isprăvile. Băieţii mai mari aveau un bogat palmares de cuceriri feminine. Marius râdea prosteşte, dar se simţea intimidat. Ardea de dorinţa de a-i impresiona şi el cu ceva. La repezeală, într-un moment de linişte, zise:
-Băi, ce-mi daţi să mă urc pe-un stâlp de-ăsta?
-Taci, mă, asta-i de înaltă tensiune.
-Şi ce dacă? Mă urc!
-O să-ţi facă părul măciucă.
-Ei şi!
-Eu nu m-aş urca.
-I-auzi, Petre, ăsta micu’ se urcă pe stâlp.
-Îi dau o bere dacă se urcă. promise şeful grupului.
Se aşezară toţi pe iarbă şi deschiseră două sticle. Petre îi arătă o sticlă:
-Asta-i a ta. Da’ până sus!
-Până sus! se lăudă Marius, deşi începuse să cam regrete.
A căzut de la mare înălţime, dar căderea a fost amortizată de nişte prodigioase tufe de mărăciniş. Noroc că a căzut. Altfel era moarte sigură. Aşa, a pierdut doar mâinile –carbonizate până la cot. Amputarea a fost singura soluţie.
Marius n-a înţeles adevărata grozăvie a întâmplării decât târziu, când a fost externat din spital. Credea că, în vreun fel sau altul, va primi ceva care să-i înlocuiască mâinile. Dar nu exista un asemenea lucru. Bunica îi dădea de mâncare în gură, îl îmbrăca, îl ducea la toaletă. La şcoală nu mai avea ce face. A devenit tăcut, privind în jur fără interes.
Cât va mai trăi bunica, cât va mai avea şi ea putere, “biata babă căpiată“, mai era cineva care să-i poarte de grijă. Dar apoi?

Rareş

Deşi au trecut câţiva ani de atunci, încă ne mai mândrim că Rareş a fost elevul şcolii noastre. Rar se mai află elevi care să rezolve toate problemele la matematică şi să propună ei înşişi exerciţii profesorului sau care să citească toata bibliografia la limba româ-
nă, iar după ce-a epuizat-o să ia la rând rafturile bibliotecii comunale. Pe deasupra, Rareş era abonat la “Magazin istoric“, revistă pe care o citea pe nerăsuflate şi purta discuţii cu profesoara de specialitate. Cu toate acestea, marea lui iubire era fizica: se întorsese de la olimpiada internaţională cu premiul al doilea.
Dacă profesorii se mândreau cu el, oare ce simţeau părinţii? Tatăl–sondor ce înota prin noroaie apocaliptice de-o viaţă– îşi trata fiul cu un respect evident. Mama–poştăşiţa satului- privea în ochi pe cei ce-o salutau şi le zâmbea, parcă aşteptând să fie întrebată de Rareş. Eu îi făceam această plăcere de fiecare dată:
-Să ştiţi doamnă că i-am luat calculator. mi se confesă într-o zi.
-Aţi făcut foarte bine.
-Ne-a fost cam greu cu banii, ce-i drept, da’ l-am luat în rate. În ziua de azi, fără calculator şi fără limba engleză nu mai răzbaţi.
După două luni aflam că Rareş manevrează calculatorul ca doamna de informatică. Şi, în ciuda intensei activităţi intelectuale, Rareş era mare fotbalist. În toate pauzele îl vedeam pe terenul de sport, alergând după minge cu aceeaşi dăruire cu care scormonea prin bibliotecă.
-Când ai timp pentru toate? l-am întrebat.
-Cum doamna, n-aţi citit “Romanul adolescentului miop“?
-Ba da. Şi?
-Îmi diminuez orele de somn.
-Nu uita că ai nevoie şi de odihnă!
-Da! Da! şi fugi dispărând din faţa mea cam neceremonios, urmărind în joacă o fată care-i smulsese cartea de sub braţ.
De parcă toate acestea n-ar fi fost de ajuns, Dumnezeu îi dărui şi o inimă mare. Nu doar că-şi ajuta colegii, chiar meditându-i pe unii dintre ei; în vara următoare el a fost cel care a salvat-o de la înec pe Claudia, fetiţa preotului. Dintre toţi tinerii adunaţi pe prundul râului, la scăldat, doar el a avut curaj să sară în viitura neaşteptată ce venea pe râu în urma deschiderii unor stăvilare. A înfăşcat fetiţa ce ţipa de păr şi-a adus-o pe mal, în siguranţă. Când a văzut că şi-a revenit, şi-a luat hainele şi-a şters-o spre casă. Ai lui i-au aflat isprava doar seara, când preotul şi preoteasa le-au batut în poartă să le mulţumească.
Maică-sa mi-a spus într-o zi că-i e frică:
-De ce, doamna Nicolaescu?
-Ştiţi, copiii ăştia deştepţi, toţi mor tineri!
-Fii serioasă, Mariana! am pus-o la punct un pic tulburată . Rareş al tău îmi spunea zilele trecute că vrea să ajungă la NASA.
-V-a spus? Parcă prea multe visează.
Doamna Nicolaescu şi-a amestecat lacrimile de îngrijorare cu cele de fericire după câteva luni, când Rareş a primit un răspuns de la colegiul din Cambridge: fusese admis cu bursă.
La sfârşitul vacanţei, băiatul mamei a plecat. De-atunci, Rareş a fost văzut foarte rar. Cei patru ani de liceu i-a petrecut în Anglia şi venea acasă doar vara, pentru o scurtă perioadă de timp. Chiar mă întrebam dacă va ramâne acolo în continuare sau va veni în ţară să urmeze o facultate. M-a lămurit mama lui când mi-a adus corespondenta:
-Doamnă, nu ştiu ce să mă fac, mă doare inima pentru copilul ăsta. Mă şi bucur, dar parcă era mai bine să-l avem lângă noi.
-Rămâne acolo, deci?
-Nu. A trimis o …de-asta …scrisoare de intentie sau aşa ceva la nişte facultăţi prin America. A primit răspunsuri şi el zice că s-a hotărât.
-Şi unde vrea să meargă?
-La una de-i zice MIT, uite că ţinui minte. O fi bună, ce ziceţi?
-E bună, Mariana, poţi fi mândră. Nu oricine ajunge acolo.
Dar, intrând în casă, am simţit şi eu un regret: probabil că Rareş, după cum îl ştiam, va reuşi să colaboreze cu NASA. Însă niciodată nu se va mai întoarce să lucreze în ţară. Era doar încă “o minte sclipitoare” care ne părăsea.

Aurora

Sigur aţi auzit de Aurora! Sunt convinsă că-i puteţi fredona măcar unele dintre melodii. Doar cei care nu-şi permit, n-o cheamă să le cânte la nunţi, botezuri sau “tăieri de moţ“. A apărut la televiziune şi are casete şi discuri pe toate tarabele de la piaţă. Nu cântă doar manele, ci şi muzică de petrecere sau populară. Pentru public aceasta este Aurora Mir; eu însă mă pot lăuda că o cunosc mai bine. O ştiu de când era elevă şi frecventa şcoala din sat. Pot s-o văd şi acum ce drăguţa era în banca de la geam: o elevă înăltuţă, cu păr negru, strălucitor, prins în coade groase, cu trăsături indiene şi piele creolă. Şi ce bine învăţa Aurora! A luat şi premiul întâi, dar, în general, era a doua din clasă. Mama ei avea mari ambiţii cu ea. Când mergea să sape la oameni mereu o auzeai zicând: ”Aurora mea învaţă ca să nu mai dea cu sapa pe la alţii, ca mine. I-am spus să pună mâna pe carte, să se facă doamnă, să vină să-i muncească vecinii, nu să meargă ea.”
Femeile o aprobau clătinând din cap sau zâmbind, însă peste ani au deprins să privească cu respect familia Mir. Aurora îşi vedea de treabă. La şcoală era conştiincioasă, acasă îşi făcea temele, citea, ba avea timp să mai şi ajute prin gospodărie. De obicei mergea cu caprele pe dealuri să pască mărăcinişuri. Toamna, când se da liber la luncă şi nu se mai ţinea seama de hotare, ajungea şi pe la mine cu cele patru căpriţe frumoase, mărgelate şi împodobite cu ciucuri roşi. Îi dădeam cărţi să citească şi nu se mai sătura de lectură. Îşi făcuse obicei să-mi bată la geamul bucătăriei şi să mă întrebe veselă:
-Astăzi ce gătiţi, doamnă?
Stăteam de vorbă cu ea la fereastra mereu deschisă, îi dădeam câte-o clătită sau un pahar de suc şi făceam conversaţie de plăcere. Deseori se întrerupea şi fugea în salturi să alunge caprele care atentau la trandafirii mei.
Într-o zi, n-am auzit-o când a venit. Schimbam aşternuturile în dormitor şi ascultam caseta mea preferată –“Anotimpurile“de Vivaldi. Am zărit-o întâmplător când mă îndreptam spre baie. Împinsese fereastra şi îşi sprijinise coatele pe pervaz. Cu obrazul în palme asculta atentă casetofonul.
Ştiam că-i place muzica, era o tradiţie de familie la ei. Cu zeci de ani în urmă – ştiu din poveştile bunicilor – rudarii aveau la marginea drumului o căsuţă cu pridvor. Seara, când terminau munca la frământat cărămizi, se aşezau cu toţii pe scaune, la aer, şi-şi scoteau instrumentele muzicale. Cântau cu foc, făceau repetiţii pentru nunţile din toamnă. Lumea se oprea din drum să-i asculte şi, dacă nu i-ar zorit grijile spre casă, s-ar fi pornit chiar acolo să joace, aşa de frumos cântau ţiganii.
Bunica Aurorei fusese o voce vestită cale de câteva sate, iar acum şi Aurora începuse să cânte.
Însă instrumentele muzicale dispăruseră şi din casa de la marginea drumului se auzea veşnic un casetofon cântând manele de dragoste şi jale.
-Doamnă, ce muzică a fost asta? întrebă fata pe un ton intrigat.
-E muzica clasică, Aurora. Compozitorul a trăit pe la 1700.
-Ştiţi cine e?
-Vivaldi. Antonio Vivaldi. Ţi-a plăcut?
-N-am auzit niciodată aşa o muzică.
-Cum ţi s-a părut?
-Ciudată.
Şi Aurora se îndepărtă în fugă, ţipând la caprele ce se înălţaseră să roadă lăstarii unui măr.
De atunci vizitele ei s-au transformat în audiţii muzicale. A ascultat toate casetele mele cu muzică clasică şi operă. Mi le cerea mereu şi m-am convins că le ascultă cu toata fiinţa ei.
M-a silit să-i spun povestea lui Mimi, a Violetei, a Toscăi. Şi la plecare cânta cu glas limpede şi înalt –“Vissi d’arte”.
Într-o zi, se aşeză pe treapta de sus a scării cu un aer abătut.
-Ce-ai păţit, Aurora?
-Tata nu înţelege.
-Ce anume?
-Nu vrea să-mi cumpere şi mie casete ca ale dumneavoastră. A zis că-s prostii. Degeaba
i-am explicat că sunt tot nişte telenovele, dar pe muzică, el le consideră aiureli.
Am încercat s-o consolez, amintindu-i că gusturile nu se discută, dar ea şi-a păstrat expresia tristă.
În anul acela absolvise clasa a opta. A plecat la oraş să stea la internatul liceului şi nu m-a mai vizitat. Apoi, după doi ani, am auzit că abandonase şcoala în clasa a zecea. Mi-am arătat surprinderea, dar interlocutoarea mea, o femeie de ispravă din vecini, m-a asigurat că n-are de ce să-mi pară rău:
-De n-aţi vedea-o pe Aurora cu Mercedesu’ peste-un an! Câştigă bani frumoşi, doamnă!
-Dar cu ce se ocupă? am întrebat eu gândindu-mă la ce e mai rău.
-Păi nu ştiţi? Cântă. O cheamă pe la toate nunţile. Ia trei sute de euro pe noapte. Vă daţi seama?
Cum să nu? Aveam să-mi dau seama curând.Trei sute de euro a fost tariful ei de debutantă. După încă un an percepea trei mii de euro pe o noapte de cântat şi a fost lansată de Adi de la Vâlcea, aşa încât a început să colaboreze cu casele de discuri.
Peste trei ani s-a măritat. Viaţa ei luase o turnură fabuloasă. Căsuţa din luncă a fost demolată şi-n locul ei s-a înălţat o vilă imensă, cu parc în faţă, garaje pentru cele două maşini, fântână arteziană şi scări de marmură. Mercedesul –clasa E – apăruse de mult.Toate rudele vedetei se îmbrăcau în mătase şi primiseră bani să-şi repare casele.
Iar Aurora era de nerecunoscut. Devenise o femeie înaltă, zveltă, frumoasă, elegantă. Poate că purta culori cam stridente şi avea cam multe bijuterii arborate în acelaşi timp, dar se pare că impresia asta mi-o lăsa numai mie. Toţi ceilalţi o admirau fără rezervă şi-o adulau ca pe o zeiţă locală. Mama ei n-a mai pus mâna pe sapă, în schimb răspundea întrebărilor vreunui reporter. Aşa cum e normal în viaţa unei vedete, a urmat divorţul, apoi un turneu peste hotare, la românii din diaspora sau la căpşunari. Orice ar fi făcut, Aurora câştiga bani. Bănuiam că se simte fericită şi împlinită.
În luna decembrie, înainte de sfârşitul şcolii, m-am trezit cu ea în cancelarie. Venise să facă o donaţie pentru copiii săraci, dat fiind că se apropia Crăciunul.
-Şi ce mai faci, Aurora? Eşti tot mai frumoasă.
-Da, dar timpul trece. Mai ştiţi când îmi dădeaţi clătite pe fereastră? Cum îl chema pe compozitorul acela? Ăla de-mi plăcea mie mult.
-Antonio Vivaldi.
-Aşa. Uite, mi-am notat. O să merg să-mi cumpăr muzică de-a lui.
-Ţi-a plăcut atât de mult, încât nu l-ai uitat?
-Cum să-l uit, doamnă? Că muzica aia mă ducea înaintea lui Dumnezeu!

Laura

A venit iar toamna. Ca-n fiecare an, e ceva în aer, ceva neînţeles, dar care o întristează grozav pe fetiţa slăbuţă cu ghiozdan în spate. Când o vezi, simţi un îndemn de-a o mângâia pe creştet. De cele mai multe ori are o expresie serioasă, iar când zâmbeşte o face cu sfiiciune, arătând dinţişori mici şi albi. Niciodată nu vorbeşte tare şi trebuie să te apropii de ea ca s-o auzi. Părul prins în codiţe împletite şi cuminţenia plină de maturitate fac din ea un model de elevă. Şcoala e însă o povară, pe care cu resemnare o poartă, cocretizată parcă în ghiozdanul doldora pe care-l duce mereu dupa ea.
Nici nu mi-o imaginez pe Laura fără ghiozdan! Îl ţine mereu în spate, chiar şi la ore, încât era să iasă cu el la tablă. Doar hohotul clasei a oprit-o. Şi-a dat jos bretelele de pe umeri şi şi-a aşezat prietenul în bancă, s-o aştepte până s-o întoarce. Că e mult din banca ei până la tablă.
Aşa vine şi dimineaţa la şcoală: cu paşi mărunţei, potriviţi, niciodată grăbită şi mereu întârziată; aşa pleacă la prânz acasă: cuminte, liniştită, cu ochii la drumul ce i se aşterne în faţă.
-De ce-ai stat atâta la şcoală? o întreabă mama. Fata ridică din umeri mirată:
-Am venit.
Ce să-i faci? Ochii mari, cenuşii, lucesc de-o cristalină nedumerire. Mama e dezarmată în faţa acestei priviri. O iubeşte atât de mult! A dorit-o atât de mult! E singurul ei copil, făcut târziu, în pragul bătrâneţii. Bărbatu-său nici n-a apucat să se bucure de fiică-sa, că l-a luat Dumnezeu. Laura e sprijinul bătrâneţilor ei, singura fiinţă pe care o are pe lume. Cum s-o certe? I-au spus domnii profesori că nu prea învaţă carte, că nu e atentă la ore… S-o găsi un rost şi pentru ea în lumea asta. Noroc să aibă să se mărite bine, aşa cum a avut ea, că tare fericită a fost cu omul ei. Păcat că l-a strâns Domnul aşa de iute.
-Laura mamă, acu’ c-ai mâncat, fă-ţi, mamă, lecţiile, să nu superi iar pe domnu’ diriginte.
Ascultătoare, Laura scoate din ghiozdan cărţi, caiete. Scrie atât de frumos, încât ai crede că sunt slove tipărite. E însă în zadar, căci doamna de română îi înroşeşte toate temele. Fetiţa răsfoieşte agale caietul. Aproape că nu e cuvânt să nu fie subliniat cu roşu. Să înveţe la istorie mai bine! Citeşte mişcând din buze, cu degetul urmărind rândurile pe carte, atentă să nu greşească. Textul i se pare încâlcit. Nu reuşeşte să înţeleagă nimic. Doamna îi va pune încă un patru. De fizică nici nu-i vine să se apropie. Teroarea pe care o simte inexplicabil când îl vede pe domnul profesor, pare că o degajă şi manualul de fizică. Îşi va copia problema în clasă. Da. La desen e mai plăcut. De fapt, să deseneze îi place chiar foarte mult. Când are pensula în mână se simte invizibilă lumii din jur, în timp ce lucrurile îi dezvăluie adevărata lor faţă… Doamna de desen o laudă întotdeauna şi i-a pus planşele la expozitie. Mâine n-are desen, dar îşi va face “planşa“ de azi. “Un peisaj de toamnă“ a spus doamna.
Priveşte gânditoare afară.
-Lauriţa mamii, du-te pe vale că e vaca priponită acolo. Mai stai un pic si, dacă vezi că e sătula, o adapi şi-o aduci acasă.
Merge cătinel pe drumul plin de gropi ce trece prin faţa cimitirului. Aici, pe băncuţa de lângă mormântul tatei, obişnuieşte să stea ore întregi când vine cu vaca. Pe bărbatul mort nu şi-l aminteşte, dar o reţine aici o inefabilă legătură. Adevărul e că locul este frumos. În faţa ochilor are valea îngustă prin care aleargă sprinten un firicel de apă, codrul bogat de pe celălalt versant, pajiştea în pantă pe care pasc vitele oamenilor.
Acum pădurea şi-a schimbat din nou chipul. Culoarea frunzelor are o delicateţe dureroasă. Căderea lor pare trupul timpului destrămându-se. Toate acestea îi ating inima într-un fel pe care nu-l poate înţelege…
După câteva zile, m-am oprit în fata expoziţiei de lucrări plastice din holul şcolii.
Ca întotdeauna, desenul Laurei e aşezat la loc de cinste. Pare să fi strâns în el toate nuanţele toamnei. Înfăţişează frunze căzând, plutind, frunze moarte de mult sau abia atinse de suflul căderii fără întoarcere. Printre ele, un fluture rătăcit, trist, cu aripi inutile de pe care culorile s-au sters…Ochii lui mari, cenuşii, ca ai Laurei, privesc detaşaţi o lume pe care n-o pot pricepe

Rica

Rica a întrerupt clasa a zecea, fiindcă rămăsese gravidă. S-a ascuns cât a putut, dar spre sfârşit simţea că se sufocă dacă se mai strânge cu cordonul lat de care-şi făcuse rost încă din luna a cincea. Aşa că prin martie a renunţat la păstrarea aparenţelor şi s-a hotărât să se înfăţişeze maică-sii, mărturisindu-i că a greşit şi aşteaptă un copil. Ce-i putea face? Doar n-o va omorî! Poate taică-său, dac-ar fi trăit, i-ar fi tras o bătaie soră cu moartea, dar maică-sa, nu.
O va bate, desigur, însă… a mai luat ea bătaie şi ştie! Nu mai era în casă un bărbat care să o bată. Bunicul, deşi locuia în aceeaşi curte cu ei, îşi luase mâna de pe restul familiei. Avea pensie mare, de care voia să se bucure singur. Nora sa şi nepoţii puteau să stea fără pâine zile întregi, că bătrânului nu-i pasa. Cine mai era? îşi făcu Rica socoteala. Alin! Fratele mai mare. El nu va zice nimic. El era bun. Muncea în oraş, mai lua de lucru şi prin sat şi toţi banii îi aducea acasă. Practic din asta trăiau. Alin îşi va bate joc puţin, dar putea conta pe el. Surorile mai mari… o vor certa, vor râde, o vor ocărî. Lenuţa, cea mai mare, fusese măritată cu un băiat din satul vecin, avea un copil cu el, dar socrii o trimiseseră acasă, “că nu e bună de muncă“. Lenuţa plângea zile întregi după băieţelul ei, pe care însă nu voiau să i-l dea şi-o alungau când se ducea să-l vadă. Mama râdea de ea: ”Copil îţi trebe ţie! Ce-i dai să mănânce? Să-l ţie tac-su, să-l hărănească. Tu de ce eşti proastă? Cine te mai ia cu co-
pil?” Degeaba ofta Lenuţa că ea nu vrea să se mai mărite, că vrea copilul, mama o ţinea pe-a ei: ”Ce! Vrei să-mi stai pe cap până la bătrâneţe?” Era clar că mama dorea să aibă câţi mai puţini în jurul mesei. O duceau greu. Pământ nu prea aveau, dar nici cele două parcele din luncă nu le munceau. Li se părea o corvoadă să meargă la sapă singure, fără posiblitatea
de-a lua ajutoare. Bucăţile de pământ păreau dintr-o dată imense şi rândurile de porumb ne-
sfârşite. Ele nu puteau chema vecinele. Femeile ar fi venit, dar pe bani. Chiar dacă s-ar fi
dus şi ele la muncă, la schimb, şi ar fi scăpat de necesitatea de-a le plăti, tot trebuia să le dea măcar trei mese pe zi. De unde? Aşa că pământul rămânea nemuncit. ”E naşpa!” concluzionă Rica . Era prima oară că se bucura de faptul că taică-său murise. În ziua când îl aduseseră beat-mort de la bar, din centru, nu-şi dăduse seama nimeni de ceea ce avea să se întâmple. Doar a doua zi au înţeles că fusese rău cu un tată beţiv, dar că va fi şi mai rău fără el. Murise noaptea, în somn. Dar acum, bine că nu mai era! El ar fi dat-o afară. “Mama
n-o să mă dea afară! Unde să mă duc? Sunt elevă.” se încuraja ea singură, deşi îi era frică.
La şcoală n-o să se mai ducă. Şi-aşa…şcoala n-o va ajuta să trăiască.
Rica se rezemă de pervazul ferestrei şi privi nostalgic drumul ce şerpuia în
jos, la vale.Venea primăvara. Dacă Nelu ar fi luat-o de nevastă! El avea nouăsprezece ani şi la toamnă urma să plece în armată. Dacă imediat după Paşti Nelu ar fi luat-o… Oftă şi-şi lipi fruntea de geam. Îi plăcea ei de Nelu, dar n-ar fi putut să jure că e copilul său.
Trebuia să plece să dea la porc.Of! găleata aia era atât de grea! Şi-o enerva groaznic noroiul din curtea păsărilor.
Auzi zgomot la portiţă, în fată. Mama intră cu un castron în mână:
-Rica! Hai, fată, unde eşti?
-Da! răspunse în silă.
-Vino să mănânci. Ţi-a trimes moaşă-ta Ana nişte colarez. Dăduşi la porc?
-Acum mă duc.
-Hai, că minteni se-ntunecă. Lasă-i şi lui Alin.
Rica ar fi mâncat tot castronul cu terci. Era bun şi dulce.
-Mamă, mă simt cam rău.
-Ei, hai că merg eu, că văd că te doare de lene ce ţi-i! Tu du-te pân’ la tac-to mare şi cere
să-ţi dea o mână de fasole să băgăm pe mâine la oală.
-Nu mă duc, mamă, că mă înjură.
-Şi ce dacă? Nu te mănâncă.
-Nu mă duc.
-Atunci du-te la porc, putoareo!
Rica preferă să aducă fasolea. Moşul asculta ştirile de la radio, în casă, că se şi culcase. Rica zâmbi. Dibui cheia magaziei din ascunzătoarea de deasupra uşii, apoi merse şi luă din sac o pungă mare de fasole. Încuie la loc şi puse cheia de unde-o luase.
În bucătărie, mama pusese de mămăligă. Când văzu punga se lumină la faţă:
-De-aici mâncăm de patru ori. Da’ ce-i veni de ţi-o dete?
-E! Am luat-o eu.
-Ce, fată, o furaşi?
-Am luat-o.
-Să-i spui popii. Eu te trimisei să ceri, nu să furi. Hai, sai de adă nişte varză să mâncăm cu mămăligă. Ia furtunelul să tragi şi nişte zeamă să am să bag mâine în ciorbă. Hai, fată, că acu vine frati-tu şi n-am ce-i pune înainte!
Rica simţea o puternică iritare când o auzea pe mama zicând “hai“. Nu se mai simţea în stare şi nici nu mai avea chef să fugă încoace şi încolo la poruncă.
-Da’ Lenuţa şi Marinela unde-s?
-E plecate la deal la unche-ta Aurica să le facă neşte bluze să aibă şi ele nou la Paşte. Cumsecade femeie Aurica! Le coase fără bani. Da’ hai de pleacă odata! Iaca furtunu’.
-Mamă, nu mai pot.
-Da’ ce-ai?
Rica înghiţi, pentru că simţea că inima îi bate în gât. Se roşi la faţă şi începu să tremure. Trebuia să-i spună. Acum era cel mai bine.
-Ce-ai, fată? Nu ţi-e bine? Ce te-aprinsăşi aşa la faţă?
-Mamă… eu sunt…o să am…o să am un copil.
Gata. Îşi dădu seama că maică-sa înţelesese, după cum i se strâmbă gura. Femeia începu să ţipe:
-Aoleo! Aoleo, Doamne! Te omori! Cine te-nvăţă pe tine să faci de-alea, nenorocito?
Rica tăcea cu ochii în pământ.
-Fato! Tâmpito! Fir-ai a dracului cu ăl de se dete la tine! Aşa te crescui eu? Nu zici ni-
mic, ai?
Mama puse mâna pe furtunelul de pe masă şi o croi peste picioare. Rica începu să plângă.
-Zi cu cine-l făcuşi! Zi, că te omor.
-Bate-mă, mamă, da’ nu mă omorî de tot!
-Fi-ţ-ar burta a dracului, că mă făcuşi de râs!
Rica încasă bătaia şi în primul moment de răgaz fugi în camera de alături şi se băgă în pat.
O dureau loviturile, dar se simţea liniştită. Scăpase.
Au urmat zile amare. Mama o certa mereu, o certau şi surorile, iar Alin îi zise vorbe urâte. După o săptămână, mama veni cu moaşa Ana, care o întrebă pe Rica de toate. Îi era şi ruşine să răspundă. Când tăcu, mama îi zise cu năduf:
-Să-l faci nu-ţi fu ruşine, ai?
După discuţii, ajunseră la concluzia că nu mai e nimic de făcut. Mai rămânea de stabilit cine e tatăl.
-Să plătească! hotărî mama, dând cu pumnul în masă ca un bărbat. Că nu e numa’ fata vinovată. De nu, dară să-l ia să-l crească.
Cele două femei au considerat că aşa e corect, însă a apărut un impediment neaşteptat: Rica refuza să le spună cine e tatăl. Nu le spuse nici în seara aceea, nici zilele următoare. Nu a vrut să-i destăinuiască nici doctoriţei sub promisiunea secretului profesional.
Maică-sa a rugat-o cu frumosul, apoi a ameninţat-o, a bătut-o din nou şi, în cele din urmă, ocărând-o, a lăsat-o într-ale ei.
Peste două luni, când a venit pe lume copilul, bătrâna a tot încercat să ghicească după asemănare al cui o fi. Atâta a privit nodul acela de carne cu puf brunet în creştet şi ochi albaştri, încât a ajuns să-l îndrăgească. Ea a fost aceea care l-a purtat până în centru, la dispensar, să-i facă primul vaccin şi tot ea l-a dus la biserică să-l vadă lumea.
La botez, Ana a fost naşă, iar acasă au tăiat un pui mare, să petreacă. Două vecine mai curioase, dornice de-un păhărel, au venit să se aşeze la masă afară, sub nuc.
-Hai, Rico, zi al cui e, mânca-ţi-aş ochii! îndrăzni zâmbind cu gura ştirbă una din ele.
Rica ţâţâi din buze hoţeşte şi continuă să-şi legene băiatul pe genunchi, roşie în obraz de mândrie.
-Să-i dea Dumnezeu noroc, maică! zise c-un oftat baba. Că de frumos îi frumos. De! Copil din flori, e făcut din dragoste.

Aurel

Aurel învaţă la Liceul de Artă. E în clasa a şasea, la pian. Pe lângă orele speciale, de muzică, studiază materiile obişnuite. Are note mici, dar uneori, când răspunde la tablă, în ciuda timidităţii şi a unei oarecare nesiguranţe, reuşeşte să ia note mai mari. La lucrările scrise e mai rău…De obicei îşi surprinde profesorii cu memoria pe care o are; la sfârşitul orelor el reţine mare parte din lecţii. La pian, după două audiţii se poate lipsi de partituri.
Plăcut impresionată de repeziciunea cu care elevul a reţinut o poezioară, doamna de engleză
l-a desemnat să citească, în finalul lecţiei, lectura suplimentară. Aurel nu putea să articuleze nici un cuvânt.
-Mai înainte atât de frumos ai pronunţat cuvintele poeziei pe care v-am citit-o!
Băiatul s-a ruşinat şi s-a aplecat mai mult pe carte. Avea păr arămiu şi ondulat, puţin mai lung decât recomanda regulamentul şcolar. Privirile lui căutară ochii profesoarei, pline de regret c-o vor dezamăgi.
-Dar încearcă măcar! insistă doamna. Ochii băiatului se umeziră. Deschidea buzele şi clipea des, încercând să citească, dar nu rostea nicio silabă. Colega lui de bancă îndrăzni:
-Doamna profesoară, Aurel nu vede bine.
-Ţi-ai uitat ochelarii acasă?
-N-am ochelari.
În pauză, doamna îl luă pe coridor:
-Aurel, tu nu vezi să citeşti.
-Nu prea.
-Şi de ce nu-ţi faci ochelari?
-N-avem bani.
-Dar ai spus părinţilor despre problema ta?
-Da.
-Şi?
Băiatul ridică din umeri.
-Cum te descurci dacă nu vezi să scrii, să citeşti?
-Ţin minte lecţiile.
-Aurel, vrei să vii cu mine la doctor să-ţi faci ochelari?
-Da, dar n-am bani.
-Nu-ţi trebuie bani.
S-au înţeles să meargă într-una din după-amiezele următoare. Profesoara îl luă la cel mai bun cabinet din oraş, unde, fiindcă era particular, nu au fost nevoiţi să aştepte.
Doamna doctor ridică privirile din registrul în care scria şi se uită puţin surprinsă la femeia elegantă ce aducea de mână un băieţel ponosit îmbrăcat. Le ceru numele şi întrebă dacă doamna era mama copilului.
-Nu, sunt profesoara lui.
-Îi sunteţi tutore?
-Nu.
-Atunci nu pot să îl consult. E minor, trebuie să vină cu părinţii sau tutorii.
-Dar, doamna doctor, părinţii nu se pot ocupa de el; copilul nu vede aproape deloc să citească, trebuie făcut ceva.
-Aduceţi părinţii. Rosti doamna doctor neînduplecată. Nu pot să-l consult.
Pe stradă, profesoara încercă să-l consoleze:
-Nu-i nimic, Aurel. O aduci pe mama cu tine şi mergem toţi trei.
-Da’ n-are bani.
-Aurel, spune-i că nu e nevoie de bani. Doar să vină cu tine. Spune-i c-o rog eu.
Au stabilit altă dată de întâlnire, după ce şi mama băiatului a fost întrebată.
În după-amiaza respectivă, la locul stabilit, a venit doar Aurel c-o plasă în mână. Profesoara îl întâmpină dezamăgită:
-Mama n-a venit?
-Mama nu poate veni, tata nu e aici. Nu vă supăraţi.
-Nu mă supăr, Aurel, dar îmi pare rău că nu reuşim să rezolvăm problema ta.
-Eu vă multumesc! Acum mă duc că mă aşteaptă acasă.
Profesoara îl urmări cum se pierde în mulţimea de oameni ieşiţi de la servicii: mic, cu părul strălucind ca aurul, Aurel se îndepărta grăbit ţinând cu grijă plasa în care avea sticla de rachiu ieftin…

Olguţa

M-am întâlnit cu Olguţa. E mare, a terminat clasa a zecea. A terminat şcoala, de fapt. Când am văzut-o, tocmai ieşea de la primărie. A zis că s-a angajat sezonieră. E
mulţumită să nu mai facă naveta la oraş, chiar dacă aici ia salariul minim pe economie.
-Dar te vor pune să faci munci grele. am spus.
-Ei şi ce! Sunt obişnuită cu munca.
-N-ai fi putut să te angajezi la o pizzerie sau la vreun local?
-Se cere economicu’ . Eu am făcut profesionala…
Într -adevăr, m-am gândit. Olguţa nu prea avea de ales. Am privit-o cu coada ochiului, în timp ce mergeam alături pe drumul spre casă. Fusese drăguţă de mică, acum se făcuse chiar frumoasă. Cum a trecut timpul! Nici nu-mi pare că sunt şapte -opt ani de când am întâlnit-o prima oară. Stătea în penultima bancă, pe rândul de la geam. Fetiţa cu păr ca aurul, puţin dezordonat, nu ridica mâna deloc. Îmi ocolea ochii şi nu prea urmărea lecţia. O încurajare şi puţină atenţie din partea mea au făcut-o să zâmbească timid. Ochii ei albaştri, minunaţi au părut să înflorească o clipa. Mi-am dat seama însă destul de repede în perioada ce a urmat, că Olguţa, chiar cu eforturi, nu poate să înveţe. În rest, era atât de matură! Fusese obişnuită cu grijile de mică. Avea un frate mai mare şi doi mai mici. M-am interesat de familia ei şi-am aflat că o duc greu de tot. Locuiau într-o căsuţă de chirpici cu două încăperi, cu acoperişul obosit, aplecat pe-o parte. Spatele casei avea perete comun cu coteţul unicului porc. Curtea mică, în pantă, era acoperită de noroi sau praf, în funcţie de anotimp. Într-un colţ era un adăpost improvizat pentru cele trei oi.Găini erau câteva, dar le mai lua vulpea, uliul sau mureau “de căscat “. Aveau o grădină lungă, ce urca pe panta lină a dealului şi în care toate straturile păreau strâmbe. Mama era casnică, tata era paznic la oraş, pe la un service, dar primea bani puţini şi nu cred că ajungea cu tot salariul acasă…
Cu ce să se hrănească şapte oameni? (aveau şi-o bunică)
Obişnuiam să mă întorc acasă cu Olguţa şi cu alţi copii care mergeau pe acelaşi drum cu mine. Când eram doar cu ea, o mai întrebam de una, de alta, dar discuţiile noastre luau întotdeauna o tentă serioasă.
-Astăzi, i-am zis într-o zi, poţi să înveţi.E timp urât, nu cred că te îndeamnă inima la joacă.
-Da. Înainte trebuie să fac de mâncare.
-Ştii tu să faci de mâncare? am întrebat-o pe fetiţa de doisprezece ani.
-Da.
-Şi ce găteşti azi?
-Varză călită.
-Zi cum o faci!
-Iau varza din butoi, o spăl, o toc. Încing untura în cratiţă şi pun varza, după aia o las până e gata. Când vine tata mai fac o mămăligă.
-Dar Olguţa, mi-ai spus că aţi tăiat un porc…
-S-a terminat.
În altă zi, o văd privind îngrijorată norii de pe cer.
-Azi ce faci?
-Azi am de spălat.
-Ce bine că-ţi speli singură hainele şi-o ajuţi pe mama!
-Eu spăl pentru toţi. Mama e bolnavă şi nu poate.
-Şi ştii să speli?
-Da. Dacă e ceva, mama îmi spune cum să fac.
-Nu e greu pentru tine? îndrăznesc s-o întreb.
-Nu, că m-am învăţat.
-Sora ta te ajută?
-Păi e mică, are numai zece ani. zise cu o bruscă înduioşare. Apoi adăugă cu duşmănie:
-M-am rugat de Marius, frati-miu, să-mi care măcar apa şi nu vrea. El zice că dacă merge cu oile, face destul.
-Aveţi fântână sau robinet în curte?
-E fântână, da’ nu la noi în curte, e jos la drum.
“ Adică la două sute de metri“. m-am gândit.
Aşa îşi petrecea Olguţa zilele: dacă era frumos afară, spăla, dacă era ploaie, trebăluia prin casă. N-aveau televizor, bineînţeles. Dar, când radioul nu era stricat, îi plăcea să asculte muzică. Când venea frigul, mergeau în pădure după lemne. Nu trebuia să aducă multe, fiindcă dormeau atât de înghesuiţi, încât nu avea cum să le fie frig.
La Crăciun au venit la mine cu Steaua. I-am primit în casă şi i-am servit cu prăjituri. Fratele mai mare al Olguţei lua bucăţile cu mâna şi palmele îi erau îngrozitor de murdare. Stăteau pe canapea în bucătărie şi mă priveau în tăcere. Tata le-a dat bani. La plecare, Olguţa m-a apucat de cot şi mi-a arătat cişmeaua din mijlocul curţii:
-Da, am lăsat-o să curgă ca să nu îngheţe. i-am spus.
-Înfiaţi-mă dumneavoastră! îmi şopti.Văd că aveţi apa în curte. Când o să mă puneţi să spăl nu o să mai trebuiască s-o car.
Şi acum iat-o pe Olguţa la şaisprezece ani: suplă, înăltuţă şi frumoasă.
-Olguţa, ai grijă de tine, să nu te încurci cu băieţii. îi zic. Aşteaptă până te cere cineva de nevastă…
-Nu-mi stă mie capul la de-astea! îmi zâmbeşte roşind.
Biata Olguţa! Zâmbetul n-a mai înfrumuseţat-o ca în trecut. Are toţi dinţii înnegriţi de carii. Şi mâinile par ale unei femei bătrâne: aspre, crăpate, îngroşate de muncă. Mama ei aşteaptă alt copil. Olguţa va avea de lucru…

Fănel

Fănel e răsfăţatul familiei. Are două surori cu mult mai mari, iar el e ultimul copil. Trece însă pe primul loc în inima celor de acasă. E drept că e cam “boţogaş “, dar, în afară de tata, nimeni nu poate lua reale măsuri împotriva lui. Este elev în clasa a opta şi e cel mai înalt din clasă. Nu mai înduioşează pe nimeni, dar zâmbetul i-a rămas acelaşi: cum să te superi şi să te încrunţi când de sub fruntea inteligentă îţi râd doi ochi negri -cărbune ce parcă te invită să te amuzi?
Nu face prostii mari. Îşi uită un caiet acasă, se scuză că a omis să înveţe verbele neregulate, n-a rezolvat toate exerciţiile la mate…
-Ce?! L-am avut şi pe ăsta? Îl fac pentru mâine, domnu’ profesor. Pe onoarea mea!
Şi a doua zi, toată clasa, inclusiv domnul profesor, pot constata că Fănel e de cuvânt. De fapt, secretul lui constă în aceea că are suflet bun. Pentru că primeşte bani de buzunar ori de câte ori cere şi aproape atât cât vrea, face cel puţin o dată pe săptămână cinste la toată clasa. Cumpără suc, cornuri sau bomboane. Îşi trimite un aghiotant să le aducă şi le împarte cu generozitate tuturor. Are pretenţia să fie leaderul băieţilor, fiindcă învată cel mai bine dintre ei. Cu fetele nu se pune, astea sunt tocilare…mai ales Georgiana…e plictisitor să iei doar nouă şi zece!
În rest, e mare iubitor de fotbal, unde se impune prin înălţime, agilitate sau ameninţări. E puternic; toate pedepsele date de taică-său constau în ajutor la cele mai grele munci din gospodărie. Şi-a luat ceva pedepse în ultimii ani! A meritat însă, nu? Pentru statura lui a fost ales să interpreteze rolul cavalerului Launcelot în piesa “Un yankeu la curtea regelui Arthur “, pe care clasa lui a jucat-o în limba engleză la sfârşitul anului. Din ambiţie a încercat să imite accentul doamnei profesoare, a învăţat replicile pe de rost şi-a fost admirat de ochii întregului sat. Da , i-ar place să se facă actor, dar,dacă asta înseamnă să citească foarte mult, cum l-a avertizat doamna de română, mai bine nu. Nici mecanic auto nu e rău şi se câştigă mult!

Neli

Este elevă în clasa a şaptea. Primul lucru pe care-l observi când o priveşti e culoarea obrajilor: sunt de-o ciudată paloare cenuşie. De-aproape se mai poate vedea că fetiţa pare pudrată cu acea fatală “făină “ ce anunţa moartea copiilor bietei Fefeleaga…
Are ochii căprui şi părul castaniu, pe care îl piaptănă cumva nefiresc, într-o parte.
- De ce te piepteni aşa, Neli? o întreb.
- Am fost lovită la cap… şi se vede … îmi răspunde roşind.
-Cum te-ai lovit?
-Am căzut.
Mai târziu am aflat că a fost bătută de tatăl ei care a lovit-o în cap.
De un an de zile a rămas singură cu mama şi cu sora ei; tata a plecat la muncă, la Constanta şi nu s-a mai întors. Nu le-a trimis bani nici o dată măcar. Mama este casnica nu au decât banii din alocaţiile fetelor. Ce-i drept , nici n-am văzut-o pe Neli sau pe sora ei mâncând în pauze. Stau cuminţi la locurile lor şi citesc sau se plimbă prin curte cu un caiet în mână. Nu aleargă, nu se zbenguie. Neli e tare slăbuţă, poate nici nu are putere…
Într-o zi, avea nişte bani şi-am întrebat-o dacă vrea să-şi cumpere ceva.
-Mă duc în prima pauză să iau ţigări lui mami; mă aşteaptă.
Cel mai rău o duceau iarna. Locuind în blocul din centrul satului, fără apă, fără canalizare, trebuia să care găleţi cu apă sus şi jos pe scări. Stăteau în frig, nici nu se punea problema focului. Aşa că veneau de plăcere la şcoală, unde, deşi se întâmpla să scriem cu manuşile în mâini şi să nu ne dăm jos paltoanele, aerul era cât de cât respirabil.
-Neli, cum trăiţi pe gerul ăsta acasă?
-Stăm numai în pat.
Cu toate acestea, Neli avea note de la opt în sus. Era atentă la lecţii, doar că cerea voie de multe ori să meargă la toaletă.
Într-o iarnă foarte grea, cineva le-a trimis o căruţă de lemne.
-Avem foc! mi-a zis cu ochii sclipind. Era mândrie în glasul ei, de parcă până atunci
i-ar fost ruşine că sunt atât de sărace. Am văzut-o şi când a mai primit pachete cu haine şi mâncare de la doamnele profesoare: ştia că e vital să le accepte, dar nu-i plăcea situaţia în care se afla.
Primăvara le găsea şi mai slabe şi nesigure pe picioare. Mama ţinea casa foarte curată şi primele raze de soare o îndemnau să scuture tot. Aduceau de pe la vecini florile- care în frigul din apartamentul lor n-ar fi rezistat- şi le scoteau pe balcon unde-şi petreceau după amiezele, pe scaune.
-Ce face mama ta, Neli?
-Citeşte.
-Citeşte mult?
-De două ori pe săptămână mă duc la bibliotecă să-i schimb cărţile.
-Şi tu, Neli, ce vrei să te faci?
-Profesoară de engleză. Dar îmi trebuie nişte dicţionare.
Profesoara de engleză a şcolii i-a dăruit dicţionarele. Am înţeles că unui copil îi trebuie puţin ca să fie fericit. Dar cu adevărat fericită am văzut-o în apropierea vacanţei de primăvară.
-A venit tata acasă! mi-a mărturisit dintr-o suflare. Ne-a adus ciocolată şi biscuiţi, o plasă de cumpărături şi mai avea două sute de mii de lei…
Neli a intrat după un an la liceu şi învaţă bine în continuare.