Este elevă în clasa a şaptea. Primul lucru pe care-l observi când o priveşti e culoarea obrajilor: sunt de-o ciudată paloare cenuşie. De-aproape se mai poate vedea că fetiţa pare pudrată cu acea fatală “făină “ ce anunţa moartea copiilor bietei Fefeleaga…
Are ochii căprui şi părul castaniu, pe care îl piaptănă cumva nefiresc, într-o parte.
- De ce te piepteni aşa, Neli? o întreb.
- Am fost lovită la cap… şi se vede … îmi răspunde roşind.
-Cum te-ai lovit?
-Am căzut.
Mai târziu am aflat că a fost bătută de tatăl ei care a lovit-o în cap.
De un an de zile a rămas singură cu mama şi cu sora ei; tata a plecat la muncă, la Constanta şi nu s-a mai întors. Nu le-a trimis bani nici o dată măcar. Mama este casnica nu au decât banii din alocaţiile fetelor. Ce-i drept , nici n-am văzut-o pe Neli sau pe sora ei mâncând în pauze. Stau cuminţi la locurile lor şi citesc sau se plimbă prin curte cu un caiet în mână. Nu aleargă, nu se zbenguie. Neli e tare slăbuţă, poate nici nu are putere…
Într-o zi, avea nişte bani şi-am întrebat-o dacă vrea să-şi cumpere ceva.
-Mă duc în prima pauză să iau ţigări lui mami; mă aşteaptă.
Cel mai rău o duceau iarna. Locuind în blocul din centrul satului, fără apă, fără canalizare, trebuia să care găleţi cu apă sus şi jos pe scări. Stăteau în frig, nici nu se punea problema focului. Aşa că veneau de plăcere la şcoală, unde, deşi se întâmpla să scriem cu manuşile în mâini şi să nu ne dăm jos paltoanele, aerul era cât de cât respirabil.
-Neli, cum trăiţi pe gerul ăsta acasă?
-Stăm numai în pat.
Cu toate acestea, Neli avea note de la opt în sus. Era atentă la lecţii, doar că cerea voie de multe ori să meargă la toaletă.
Într-o iarnă foarte grea, cineva le-a trimis o căruţă de lemne.
-Avem foc! mi-a zis cu ochii sclipind. Era mândrie în glasul ei, de parcă până atunci
i-ar fost ruşine că sunt atât de sărace. Am văzut-o şi când a mai primit pachete cu haine şi mâncare de la doamnele profesoare: ştia că e vital să le accepte, dar nu-i plăcea situaţia în care se afla.
Primăvara le găsea şi mai slabe şi nesigure pe picioare. Mama ţinea casa foarte curată şi primele raze de soare o îndemnau să scuture tot. Aduceau de pe la vecini florile- care în frigul din apartamentul lor n-ar fi rezistat- şi le scoteau pe balcon unde-şi petreceau după amiezele, pe scaune.
-Ce face mama ta, Neli?
-Citeşte.
-Citeşte mult?
-De două ori pe săptămână mă duc la bibliotecă să-i schimb cărţile.
-Şi tu, Neli, ce vrei să te faci?
-Profesoară de engleză. Dar îmi trebuie nişte dicţionare.
Profesoara de engleză a şcolii i-a dăruit dicţionarele. Am înţeles că unui copil îi trebuie puţin ca să fie fericit. Dar cu adevărat fericită am văzut-o în apropierea vacanţei de primăvară.
-A venit tata acasă! mi-a mărturisit dintr-o suflare. Ne-a adus ciocolată şi biscuiţi, o plasă de cumpărături şi mai avea două sute de mii de lei…
Neli a intrat după un an la liceu şi învaţă bine în continuare.
