Lavinia e în clasa a şaptea. E o fată bine făcută, negricioasă, cu trăsături încă nu prea clar definite. Cel mai adesea are o mină tristă şi gânditoare. Buzele i s-au strâmbat într-o expresie de continuă amărăciune. Fratele ei, Laurenţiu, e abia în clasa a cincea. E mai frumos decât sora lui, poate şi pentru că e mai zglobiu. Ea e sensibilă, iar el inteligent. Amândoi locuiesc cu bunicii din partea tatălui, de doi ani, de când părinţii lor au plecat la muncă în Italia. Evident, pe ei nu i-a întrebat nimeni atunci dacă sunt de acord ca mama şi tata să plece. Ea, Lavinia, ar fi ales fără şovăire ca mama şi tata să rămână acasă. Un simţ inexplicabil o avertiza că nu e bine să se despartă. Poate nu era decât teama de-a rămâne singuri sub tutela bunicului … Tare aspru era bunicul! A fost maistru pe şantier şi se obişnuise să poruncească. De când s-a pensionat, a uitat că nu mai e printre muncitori, ci acasă, cu ai lui. Dacă îţi spunea să faci ceva, nu trebuia să pregeţi, altfel palma aceea grea se abătea asupra ta … Bunica nu avea nici un cuvânt de spus, ea însăşi victimă a firii autoritare a soţului. Lavinia îşi amintea suspinând de viata liniştită din casa lor, alături de părinţi; de indulgenţa drăgăstoasă a mamei, de îngăduinţa tatălui care, chiar de le mai promitea vreo pedeapsă, nu o aplica niciodată. Pe când bunicul … Era de ajuns să i se pară că ai şovăit în a-i îndeplini cuvântul şi i se căşuna pe tine.
Lavinia ascunse o lacrimă în palmă. Era în ora de română, se citea ceva, iar ea nici nu băgase de seamă. Şi doar trebuia să fie atentă, să înveţe bine, că bunicul nu glumea cu notele. Noroc cu Laurenţiu! Simţea faţă de el o dragoste mult mai puternică de când rămăseseră fără părinţi. El părea că s-a adaptat mai uşor noului mod de viaţă. Bunicul l-a lăsat la clubul de fotbal, convins de antrenor. Acesta spusese că băiatul are un real talent şi că e posibil, dacă o ia în serios, să ajungă jucător la o echipă tare. Asta a fost de ajuns. Laurenţiu pleca de trei ori pe săptămână la antrenamente, la oraş. Rezultatele n-au întârziat să apară. A fost selecţionat în echipa de pitici, ba chiar a plecat cu clubul într-o excursie la Paris, astă-vară… Degeba l-a rugat ea pe bunicul s-o lase la handbal; i-a zis că e fată şi mai bine ar învăţa să gătească, să vadă de casă, că mă-sa mare e tot mai bătrână şi nu mai întinereşte de aici înainte. Laurenţiu mai ieşea, se mai distra, cum s-o înţeleagă?
Într-un fel, parcă-i uitase şi pe părinţi; nici n-a auzit ce i-a povestit ea că a văzut în Italia anul trecut…
De ce părinţii lor n-au mai venit deloc pe acasă în aceşti ani? Alţii au venit şi la Paşti şi la Crăciun şi-n august. Sau trimit bani lună de lună cu care rudele nu doar că trăiesc mai bine, dar investesc, construiesc, aşa încât la întoarcerea celor plecaţi să se bucure de o situaţie mai prosperă. Doar la ei nu se schimba nimic, deşi amândoi părinţii ar fi putut să trimită bani. E adevărat că la început sunau destul de des. Banii veneau însă cam rar şi cam puţini. Lavinia plângea la telefon spre exasperarea tuturor: o vroia pe mama! Până la urmă, mama i-a promis solemn că la vară se vor întâlni.
Când a venit vara, mama i-a trimis bani şi i-a spus să vina în Italia cu Mioara, vecina lor, care
terminase concediul. Ce-i drept, bunicul a alergat să-i facă paşaport, să-i obţină vize. Însă în
Italia a înţeles ceea ce simţise ea cu sufletul cu mult timp înainte.Tata lucra în alt oraş, la
Torino, mama era la Roma. Laviniei i se păru că ei nu s-au văzut de mult. Aşa se explicau
telefoanele primite când de la mama, când de la tata, niciodată nu erau amândoi în acelaşi timp
la celălalt capăt al firului.
Mama locuia într-o casă frumoasă, singură, şi vorbea des cu cineva la mobil, în italiană.
Lavinia nu înţelegea o boabă, dar tonul afectuos îl recunoştea uşor. Sigur, nu cu tata vorbea,
cu toate că acesta n-a trecut pe la ele timp de două săptămâni de când sosise ea. Iar când a venit
s-o ia pe Lavinia pe la Torino, a vorbit politicos cu mama, ocolind-o cu privirea; până şi
Lavinia înţelesese că mama aşteaptă un copil, doar tata părea să nu observe. Evident, era ceva
în neregulă. S-a convins de asta la Torino, unde tata era cu altă femeie, tot o româncă. Şi nici
unul din părinţi n-a încercat să-i ofere nici cea mai mică explicaţie. S-a întors acasă în
septembrie, total descumpănită. Bunicii ştiau ei ceva, de vreme ce n-au întrebat-o mai nimic.
I-a povestit lui Laurenţiu… dar brusc maturizată, s-a ferit să-i deschidă ochii, să-l facă să
înţeleagă cum stau lucrurile cu adevărat.” Părinţii lucrează în oraşe diferite, fiecare unde a
găsit un angajament convenabil şi sunt foarte ocupaţi, de asta n-au mai venit pe acasă.”
-Da’ de ce nu ne trimit şi nouă bani? întrebă cu indignare inocentă Laurenţiu. Lavinia se văzu
nevoită să inventeze:
-Păi, au cumpărat o casă acolo. Când terminam şcoala şi-o să aibă şi ei bani destui, ne iau şi pe
noi în Italia. Şi începea să fantazeze:
-E o casă mare, cu grădină şi e soare şi cald tot timpul.
-Şi fotbaliştii italieni sunt cei mai tari! se întorcea Laurenţiu invariabil spre subiectul său
favorit.
-Da. accepta Lavinia c-un aer absent. Apoi se pierdea în gânduri. Ce-o să fie cu ei? Va trebui
să stea toată viaţa cu bunicii? Cum putuseră să facă asta? Ea cu Laurenţiu or fi de vină că mama şi tata nu se mai întorc şi familia s-a destrămat? De ce nu se gândeşte nimeni şi la ei?
Alţi oameni reuşesc să găsească de lucru şi aici, nu e nevoie să plece prin ţări îndepărtate…
În primăvara următoare toţi au înţeles că nu mai e cale de întors la ce-a fost cândva. Bunicii au primit o scrisoare de la tata. Pe când o citeau, Lavinia puse mâna pe fotografiile ce alunecaseră din plic: era tatăl ei cu femeia aceea. Erau poze de nuntă, se vedea clar. Şi se părea c-o duc foarte bine. Bunicii iarăşi n-au spus nimic. Dar s-au cam înnegurat la faţă. Se trezeau în pragul bătrâneţii că au de crescut doi copii. Mama nu a mai sunat câteva luni de zile. Apoi, într-o seară, Lavinia a ridicat receptorul, fiind singură acasă. Avea numărul. Cu orice risc în ceea ce privea factura, trebuia să sune. Într-un târziu, mama a răspuns. A fost o discuţie dureroasă. Se căsătorise şi ea, avea un copil mic, mai avea şi soţul un copil dintr-o căsătorie anterioară, dar Lavinia şi Laurenţiu puteau să vină în vacanţe, când frăţiorul lor va creşte mai mare, acum era cam greu… Lavinia abia îşi stăpânea glasul ca să-l poată face să articuleze cuvinte clare, dincolo de furia şi durerea ei, dincolo de trădarea imensă pe care o resimţea în gestul părinţilor.
-Da’, mamă, cum v-aţi căsătorit? Tu nu eşti măritată cu tata?
- Am venit în ţară. Ne-am repezit ca să putem divorţa.
Lavinia închise telefonul dintr-o dată. Nu mai era nimic de spus. Fuseseră în ţară şi nu veniseră să-i vadă şi pe ei! Erau părăsiţi.
