Deşi au trecut câţiva ani de atunci, încă ne mai mândrim că Rareş a fost elevul şcolii noastre. Rar se mai află elevi care să rezolve toate problemele la matematică şi să propună ei înşişi exerciţii profesorului sau care să citească toata bibliografia la limba româ-
nă, iar după ce-a epuizat-o să ia la rând rafturile bibliotecii comunale. Pe deasupra, Rareş era abonat la “Magazin istoric“, revistă pe care o citea pe nerăsuflate şi purta discuţii cu profesoara de specialitate. Cu toate acestea, marea lui iubire era fizica: se întorsese de la olimpiada internaţională cu premiul al doilea.
Dacă profesorii se mândreau cu el, oare ce simţeau părinţii? Tatăl–sondor ce înota prin noroaie apocaliptice de-o viaţă– îşi trata fiul cu un respect evident. Mama–poştăşiţa satului- privea în ochi pe cei ce-o salutau şi le zâmbea, parcă aşteptând să fie întrebată de Rareş. Eu îi făceam această plăcere de fiecare dată:
-Să ştiţi doamnă că i-am luat calculator. mi se confesă într-o zi.
-Aţi făcut foarte bine.
-Ne-a fost cam greu cu banii, ce-i drept, da’ l-am luat în rate. În ziua de azi, fără calculator şi fără limba engleză nu mai răzbaţi.
După două luni aflam că Rareş manevrează calculatorul ca doamna de informatică. Şi, în ciuda intensei activităţi intelectuale, Rareş era mare fotbalist. În toate pauzele îl vedeam pe terenul de sport, alergând după minge cu aceeaşi dăruire cu care scormonea prin bibliotecă.
-Când ai timp pentru toate? l-am întrebat.
-Cum doamna, n-aţi citit “Romanul adolescentului miop“?
-Ba da. Şi?
-Îmi diminuez orele de somn.
-Nu uita că ai nevoie şi de odihnă!
-Da! Da! şi fugi dispărând din faţa mea cam neceremonios, urmărind în joacă o fată care-i smulsese cartea de sub braţ.
De parcă toate acestea n-ar fi fost de ajuns, Dumnezeu îi dărui şi o inimă mare. Nu doar că-şi ajuta colegii, chiar meditându-i pe unii dintre ei; în vara următoare el a fost cel care a salvat-o de la înec pe Claudia, fetiţa preotului. Dintre toţi tinerii adunaţi pe prundul râului, la scăldat, doar el a avut curaj să sară în viitura neaşteptată ce venea pe râu în urma deschiderii unor stăvilare. A înfăşcat fetiţa ce ţipa de păr şi-a adus-o pe mal, în siguranţă. Când a văzut că şi-a revenit, şi-a luat hainele şi-a şters-o spre casă. Ai lui i-au aflat isprava doar seara, când preotul şi preoteasa le-au batut în poartă să le mulţumească.
Maică-sa mi-a spus într-o zi că-i e frică:
-De ce, doamna Nicolaescu?
-Ştiţi, copiii ăştia deştepţi, toţi mor tineri!
-Fii serioasă, Mariana! am pus-o la punct un pic tulburată . Rareş al tău îmi spunea zilele trecute că vrea să ajungă la NASA.
-V-a spus? Parcă prea multe visează.
Doamna Nicolaescu şi-a amestecat lacrimile de îngrijorare cu cele de fericire după câteva luni, când Rareş a primit un răspuns de la colegiul din Cambridge: fusese admis cu bursă.
La sfârşitul vacanţei, băiatul mamei a plecat. De-atunci, Rareş a fost văzut foarte rar. Cei patru ani de liceu i-a petrecut în Anglia şi venea acasă doar vara, pentru o scurtă perioadă de timp. Chiar mă întrebam dacă va ramâne acolo în continuare sau va veni în ţară să urmeze o facultate. M-a lămurit mama lui când mi-a adus corespondenta:
-Doamnă, nu ştiu ce să mă fac, mă doare inima pentru copilul ăsta. Mă şi bucur, dar parcă era mai bine să-l avem lângă noi.
-Rămâne acolo, deci?
-Nu. A trimis o …de-asta …scrisoare de intentie sau aşa ceva la nişte facultăţi prin America. A primit răspunsuri şi el zice că s-a hotărât.
-Şi unde vrea să meargă?
-La una de-i zice MIT, uite că ţinui minte. O fi bună, ce ziceţi?
-E bună, Mariana, poţi fi mândră. Nu oricine ajunge acolo.
Dar, intrând în casă, am simţit şi eu un regret: probabil că Rareş, după cum îl ştiam, va reuşi să colaboreze cu NASA. Însă niciodată nu se va mai întoarce să lucreze în ţară. Era doar încă “o minte sclipitoare” care ne părăsea.
