Mihai şi Marian

C-an fiecare dimineaţă, Marian s-a trezit primul. Era mai uşor acum că se mărise ziua. Parcă nu-i mai era atât de somn! Se îndreptă căscând spre camera alăturată, unde era şifonierul, ca să aducă hainele lui şi ale lui Mihai. Îşi aruncă ochii spre fereastra dinspre curte. Era linişte, nu dăduse nimeni drumul la găini. Deschise dulapul, dar n-avu timp să ţipe: trupul mamei căzu peste el, doborându-l la pământ. Îl apucă un tremur incontrolabil. Îşi privi mama căzută jos. Fără nicio îndoială, era moartă. Avea faţa vânătă, părul despletit şi pe sub bărbie era strâns legat, aproape intrat în carne, un cablu, un prelungitor. O scutură de umăr:
-Mămică!
Auzise scandal în seara trecută, e drept. Dar scandalurile erau la ei ceva atât de obişnuit, că putea să doarmă neîntors în timp ce în camera de dincolo se ţipa, se spărgeau vase, se încăierau părinţii. Cum se ajunsese însă până aici? Luă hainele la repezeală şi ieşi din cameră cu inima bătându-i în gât. Ce-ar fi trebuit să facă? Unde era tata? Instinctiv, încuie uşa camerei, să nu cumva să intre Mihai, să vadă şi el.
În mod ciudat, se simţi raţionând limpede: trebuia să aducă pe cineva. Bunicii, părinţii mamei, locuiau în deal, la vreo doi kilometri. Îşi puse hainele pe el şi fugi. Mihai se trezi-
se:
-Nu mă aştepţi?
-Îmbracă-te şi du-te la şcoală. Eu am o treabă.
Plecă întins. Ce era în sufletul lui? Nimic. Nu simţea nimic. Singurele lucruri precise erau aerul răcoros al dimineţii săgetându-i obrajii în timp ce alerga şi denivelările drumului de ţa-
ră pe care încerca să le ocolească în goană… Sau vreo piatră care îi împungea talpa subţire a pantofului. Cântecul zgomotos al păsărilor trezite în acea dimineaţă de început de vară se transformase într-un tunel multicolor prin care el alerga, alerga…
Pe bunica o zări în curte, printre orătănii.
-Mamae, vino repede, mamae!
-Mariane maică! Ce-i cu tine?
- Mama! zise sugrumat. Se gândi că nu e bine să spună tare, să audă vecinii, şi tăcu. Intră în curte. Din grajd, de la vite, ieşi bunicul.
-Sărut mâna.
-Să trăieşti. Ce păţişi, taicule?
-A omorât-o pe mama!
Bunica scoase un ţipăt ascuţit:
-Aoleu, vai de sufletu’ ei! Că io îi spusei că e pericol cu ăla! şi începu să jelească.
Bunicul se schimbase la faţă şi, de emoţie, se răsti la nevastă-sa:
-Taci, fă, proasto! Zi, mă băiete! Ce s-a petrecut?
-Mama-i moartă în dulap.
-Aoleu! ţipă iar bunica.
-Hai acasă. Să vedem şi noi. Că n-o fi moartă de tot. zise cu socoteală bătrânul. Nu mai veni şi tu, Leano! Vezi de animale. aruncă peste umăr, dar femeia se ţinea după ei la oarecare distanţă, plângând.
Nişte vecini iţeau capetele peste gard. Femeile de la fântână şopteau între ele.
Acasă au găsit totul cum lăsase Marian. Mihai plecase la şcoală. Băiatul băgă mâna în buzunar şi scoase cheia camerei. Mama zăcea jos, în poziţia în care căzuse. Bunicul se rezemă de tocul uşii. Marian simţi din nou tremurul acela străin scuturându-i tot corpul.
I se bătea şi-un ochi. Bunica îi dădu la o parte din uşă şi se prăbuşi alături de fiică-sa.
-Aoleu! Măriuţa mamii, aoleu! Că nu mă ascultaşi tu pe mine! Aprinde, mamă , lumânare pentru mă-ta. Marian începu să caute prin sertarele bufetului un capăt de lumânare. Îl găsi şi-l aprinse. Bunicul asista mut. Apoi zise:
- Unde-i tac-to, băiete?
- Nu ştiu.
-Leană, eu plec la popa. Cheamă şi tu o femeie să te ajute. Mariane, vezi de animale.
Băiatul ieşi în curte şi începu să se ocupe de porc, de păsări, să care apă şi mâncare la toate.
Bunica vorbi cu o vecină şi se întoarse în casă jelind în gura mare. Nişte femei intrară pe poartă. Tănţica lui Nae se apropie de el şi-l sărută zgomotos pe obraji:
-Sărman copil! Ai rămas fără mamă!
Marian se ruşină. Nu simţea nicio durere anume şi, o clipă, se opri în portiţa grădinii mirat de-o asemenea constatare. Unicul lucru pe care-l percepea în sinea lui era un fel de amorţeală. Femeile plângeau înăuntru. Se încruntă. O maşină opri în faţa porţii.Era poliţia.
Coborâră şeful de post şi plutonierul. “Domnul Şef “ intră în casă, urmat de subaltern. Marian se apropie de uşa din spate şi ascultă:
-Păi cine ţi-a dat voie, mamae, s-o mişti? E caz de crimă. Probele tre’ să rămâie intacte, auzi mata? Io cum vrei să mai prinz cremenalu’ dacă mişcaşi victima?
-Stai, domnu’ şef, nu te inerva! Că ştim cine-o fost. Că io-i spusăi, mamă, că n-o să sfârşească bine cu dementu’! şi bunica începu iar bocetul.
-Zi, femeie, ce ştii?
-Bărbatu-so, domnu’ şef, el a omorât-o!
Marian ştia. Nu văzuse, nu auzise, dar ceva în sufletul lui îl făcuse să înţeleagă încă de dimineaţă, de când o văzuse pe maică-sa, că tatăl lui a ucis-o. Prea îi promisese de multe ori că-i crapă capul, c-o strânge de gât, c-o spintecă. Aceste cuvinte le auzise în casa lor chiar din clipa în care a început să le priceapă înţelesul…şi atât de frecvent, încât nu-l mai impresionau; pentru el sunau la fel de periculos ca şi “dă-mi, te rog, un pahar de apă“. Iată însă că sensul lor otrăvit răzbătuse la suprafaţă, răbufnise după ani şi ani.
Găsind o pistă, poliţiştii plecară. Apoi a venit bunicul cu ţârcovnicul. Aduseseră lumânărarul, praporii şi o bucată de pânză neagră pe care bunica o făcu fâşii cu care legă stâlpii pridvorului şi-ai porţii. Târziu, Marian şi-a făcut curaj şi-a intrat în casă. Femeile coseau
pe-un cearşaf alb cruci cu fir roşu şi negru. Cum l-au văzut, au început să lăcrimeze.
Marian se sfiii şi ieşi în bucătăria din dos. Abia apucase s-o vadă pe mama, îmbrăcată cu hainele bune, întinsă pe-o masă. Acum parcă începea să-i fie frică. Nici nu şi-a dat seama că timpul a trecut şi se făcuse amiază. Uşa bucătăriei se deschise tiptil. Mihai băgă capul şi privi în jur, ca şi cum l-ar fi pândit un pericol.
-Venişi? începu Marian.
-Ce s-a-ntâmplat? De ce n-ai venit la şcoală?
-A murit mama. zise cu glas sec.
Mihai puse ghiozdanul jos şi se aşeză pe-un scaun. Încerca să înţeleagă practic sensul acelor cuvinte. Ştia foarte bine semnificaţia lor, dar acel înţeles nu putea să se împlinească, aşa cum nu aterizaseră niciodată extratereştrii în grădina lor, oricât de mult ar fi citit despre ei şi ar fi încercat să şi-i imagineze… Sunt lucruri care nu pot fi…
-Da’ ce-a spus doctoru’?
-A murit, mă, tu n-auzi?
Mihai ştia şi el: taică-său.
-Mănânci? îl întrebă Marian.
-Nu mi-e foame. Şi noi ce facem acum?
Fratele mai mare privi în gol. Ce aveau să facă? Nu ştia.
Spre seară începu să se adune lume în curte. Oamenii discutau aprins, femeile îşi exprimau indignarea în şoapte suspinate. Marian citea în bucătăria din dos. Mihai se strecura ca o umbră de colo, colo. O babă gârbovă îl opri apucându-l de umăr:
-Dumnezeu s-o ierte, mamă! Da’ auzi, Mihăiţă, de ce nu-i puserăţi nişte azotat pe burtă? Că se umflă.
Băiatul o urî instantaneu şi, răstindu-i un “lasă-mă-n pace! “, se smuci din gheara bătrânei. Din momentul acela se ascunse lângă Marian. Îi era ruşine. Era umilitor să mori!
Până la înmormântare nu i-a mai văzut nimeni pe băieţi. În ziua aceea au însoţit convoiul, au aruncat şi ei pumni de monede peste umăr, s-au oprit, au pornit iar, au ascultat goarna ce scotea un sunet grotesc, până au ajuns la cimitir. Acolo ar fi vrut să mai privească o ultimă dată chipul mamei, dar bunica i-a trimis cu un coş mare la poartă, să împartă pachete celor care plecau.
Când au terminat, mormântul era acoperit şi pecetluit de coroanele ieftine cu flori din hârtie, cu panglici albe pe care erau scrise cuvinte ce deja începuseră să curgă: “O lacrimă şi pomenire veşnică din partea fam. Constantinescu “, “Regrete eterne!!! fam. Mihălcescu” etc.
Cele trei semne de exclamare îl iritară în mod deosebit pe Mihai. Simţea crescând în piept o furie neagră.
Au fost luaţi de bunici. Seara următoare ajutau prin gospodărie. Mihai privea cu duioşie văcuţa lor, adusă la bunica, găinile lor roşi, ce se deosebeau de ale bătrânilor. Porcul fusese tăiat pentru pomană. Se trezi gândindu-se la casa din vale, acolo unde crescuse. Era la bunici, dar nu acasă. Ocoli magazia să urce în pridvor. După colţ dădu peste Marian. Fratele lui mai mare, atât de calm până atunci, plângea! Se opri încurcat. Ar fi vrut să plece, dar Marian îl văzuse. Ridică ochii înroşiţi spre el:
-L-au găsit pe tata. A recunoscut.
La cină, bunicul cu obrazul nebărbierit, parcă înnegrit de supărare, le spuse cu un glas deloc încurajator:
-De-acu, taică, să puneţi mâna pe carte. Asta-i viaţa voastră. Să învăţaţi, să aveţi o mese-
rie, că eu cu mă-ta mare nu se ştie cât om trăi ca să vă putem întreţine. O să fiţi singuri pe lume, că tac-tu ia pe viaţă. Voi să fiţi cuminţi, să nu-i semănaţi.
-Ia, lasă copiii, măi omule! Că sunt şi ei necăjiţi, nu vezi?
Cei doi băieţi au ascultat însă de vorbele aspre, dar pline de înţelepciune şi
şi-au văzut de şcoală. Marian a intrat la liceu, după care a absolvit facultatea de mecanică.
Mihai, mereu mânat de o furie, de o răzvrătire ce l-a însoţit de la moartea mamei, a reuşit să intre la Drept şi să devină avocat. Un foarte bun avocat. Când l-am revăzut, după ani de
zile, tocmai luase examenele şi promovase judecător. L-am întrebat dacă i se pare greu să împartă dreptatea.-Nu. a răspuns privind undeva în sine. Omul ştie ce e bine şi ce e rău, a mâncat din pomul cunoaşterii. Unii renunţă să asculte glasul conştiinţei. Atunci eu le reamintesc.