Rica

Rica a întrerupt clasa a zecea, fiindcă rămăsese gravidă. S-a ascuns cât a putut, dar spre sfârşit simţea că se sufocă dacă se mai strânge cu cordonul lat de care-şi făcuse rost încă din luna a cincea. Aşa că prin martie a renunţat la păstrarea aparenţelor şi s-a hotărât să se înfăţişeze maică-sii, mărturisindu-i că a greşit şi aşteaptă un copil. Ce-i putea face? Doar n-o va omorî! Poate taică-său, dac-ar fi trăit, i-ar fi tras o bătaie soră cu moartea, dar maică-sa, nu.
O va bate, desigur, însă… a mai luat ea bătaie şi ştie! Nu mai era în casă un bărbat care să o bată. Bunicul, deşi locuia în aceeaşi curte cu ei, îşi luase mâna de pe restul familiei. Avea pensie mare, de care voia să se bucure singur. Nora sa şi nepoţii puteau să stea fără pâine zile întregi, că bătrânului nu-i pasa. Cine mai era? îşi făcu Rica socoteala. Alin! Fratele mai mare. El nu va zice nimic. El era bun. Muncea în oraş, mai lua de lucru şi prin sat şi toţi banii îi aducea acasă. Practic din asta trăiau. Alin îşi va bate joc puţin, dar putea conta pe el. Surorile mai mari… o vor certa, vor râde, o vor ocărî. Lenuţa, cea mai mare, fusese măritată cu un băiat din satul vecin, avea un copil cu el, dar socrii o trimiseseră acasă, “că nu e bună de muncă“. Lenuţa plângea zile întregi după băieţelul ei, pe care însă nu voiau să i-l dea şi-o alungau când se ducea să-l vadă. Mama râdea de ea: ”Copil îţi trebe ţie! Ce-i dai să mănânce? Să-l ţie tac-su, să-l hărănească. Tu de ce eşti proastă? Cine te mai ia cu co-
pil?” Degeaba ofta Lenuţa că ea nu vrea să se mai mărite, că vrea copilul, mama o ţinea pe-a ei: ”Ce! Vrei să-mi stai pe cap până la bătrâneţe?” Era clar că mama dorea să aibă câţi mai puţini în jurul mesei. O duceau greu. Pământ nu prea aveau, dar nici cele două parcele din luncă nu le munceau. Li se părea o corvoadă să meargă la sapă singure, fără posiblitatea
de-a lua ajutoare. Bucăţile de pământ păreau dintr-o dată imense şi rândurile de porumb ne-
sfârşite. Ele nu puteau chema vecinele. Femeile ar fi venit, dar pe bani. Chiar dacă s-ar fi
dus şi ele la muncă, la schimb, şi ar fi scăpat de necesitatea de-a le plăti, tot trebuia să le dea măcar trei mese pe zi. De unde? Aşa că pământul rămânea nemuncit. ”E naşpa!” concluzionă Rica . Era prima oară că se bucura de faptul că taică-său murise. În ziua când îl aduseseră beat-mort de la bar, din centru, nu-şi dăduse seama nimeni de ceea ce avea să se întâmple. Doar a doua zi au înţeles că fusese rău cu un tată beţiv, dar că va fi şi mai rău fără el. Murise noaptea, în somn. Dar acum, bine că nu mai era! El ar fi dat-o afară. “Mama
n-o să mă dea afară! Unde să mă duc? Sunt elevă.” se încuraja ea singură, deşi îi era frică.
La şcoală n-o să se mai ducă. Şi-aşa…şcoala n-o va ajuta să trăiască.
Rica se rezemă de pervazul ferestrei şi privi nostalgic drumul ce şerpuia în
jos, la vale.Venea primăvara. Dacă Nelu ar fi luat-o de nevastă! El avea nouăsprezece ani şi la toamnă urma să plece în armată. Dacă imediat după Paşti Nelu ar fi luat-o… Oftă şi-şi lipi fruntea de geam. Îi plăcea ei de Nelu, dar n-ar fi putut să jure că e copilul său.
Trebuia să plece să dea la porc.Of! găleata aia era atât de grea! Şi-o enerva groaznic noroiul din curtea păsărilor.
Auzi zgomot la portiţă, în fată. Mama intră cu un castron în mână:
-Rica! Hai, fată, unde eşti?
-Da! răspunse în silă.
-Vino să mănânci. Ţi-a trimes moaşă-ta Ana nişte colarez. Dăduşi la porc?
-Acum mă duc.
-Hai, că minteni se-ntunecă. Lasă-i şi lui Alin.
Rica ar fi mâncat tot castronul cu terci. Era bun şi dulce.
-Mamă, mă simt cam rău.
-Ei, hai că merg eu, că văd că te doare de lene ce ţi-i! Tu du-te pân’ la tac-to mare şi cere
să-ţi dea o mână de fasole să băgăm pe mâine la oală.
-Nu mă duc, mamă, că mă înjură.
-Şi ce dacă? Nu te mănâncă.
-Nu mă duc.
-Atunci du-te la porc, putoareo!
Rica preferă să aducă fasolea. Moşul asculta ştirile de la radio, în casă, că se şi culcase. Rica zâmbi. Dibui cheia magaziei din ascunzătoarea de deasupra uşii, apoi merse şi luă din sac o pungă mare de fasole. Încuie la loc şi puse cheia de unde-o luase.
În bucătărie, mama pusese de mămăligă. Când văzu punga se lumină la faţă:
-De-aici mâncăm de patru ori. Da’ ce-i veni de ţi-o dete?
-E! Am luat-o eu.
-Ce, fată, o furaşi?
-Am luat-o.
-Să-i spui popii. Eu te trimisei să ceri, nu să furi. Hai, sai de adă nişte varză să mâncăm cu mămăligă. Ia furtunelul să tragi şi nişte zeamă să am să bag mâine în ciorbă. Hai, fată, că acu vine frati-tu şi n-am ce-i pune înainte!
Rica simţea o puternică iritare când o auzea pe mama zicând “hai“. Nu se mai simţea în stare şi nici nu mai avea chef să fugă încoace şi încolo la poruncă.
-Da’ Lenuţa şi Marinela unde-s?
-E plecate la deal la unche-ta Aurica să le facă neşte bluze să aibă şi ele nou la Paşte. Cumsecade femeie Aurica! Le coase fără bani. Da’ hai de pleacă odata! Iaca furtunu’.
-Mamă, nu mai pot.
-Da’ ce-ai?
Rica înghiţi, pentru că simţea că inima îi bate în gât. Se roşi la faţă şi începu să tremure. Trebuia să-i spună. Acum era cel mai bine.
-Ce-ai, fată? Nu ţi-e bine? Ce te-aprinsăşi aşa la faţă?
-Mamă… eu sunt…o să am…o să am un copil.
Gata. Îşi dădu seama că maică-sa înţelesese, după cum i se strâmbă gura. Femeia începu să ţipe:
-Aoleo! Aoleo, Doamne! Te omori! Cine te-nvăţă pe tine să faci de-alea, nenorocito?
Rica tăcea cu ochii în pământ.
-Fato! Tâmpito! Fir-ai a dracului cu ăl de se dete la tine! Aşa te crescui eu? Nu zici ni-
mic, ai?
Mama puse mâna pe furtunelul de pe masă şi o croi peste picioare. Rica începu să plângă.
-Zi cu cine-l făcuşi! Zi, că te omor.
-Bate-mă, mamă, da’ nu mă omorî de tot!
-Fi-ţ-ar burta a dracului, că mă făcuşi de râs!
Rica încasă bătaia şi în primul moment de răgaz fugi în camera de alături şi se băgă în pat.
O dureau loviturile, dar se simţea liniştită. Scăpase.
Au urmat zile amare. Mama o certa mereu, o certau şi surorile, iar Alin îi zise vorbe urâte. După o săptămână, mama veni cu moaşa Ana, care o întrebă pe Rica de toate. Îi era şi ruşine să răspundă. Când tăcu, mama îi zise cu năduf:
-Să-l faci nu-ţi fu ruşine, ai?
După discuţii, ajunseră la concluzia că nu mai e nimic de făcut. Mai rămânea de stabilit cine e tatăl.
-Să plătească! hotărî mama, dând cu pumnul în masă ca un bărbat. Că nu e numa’ fata vinovată. De nu, dară să-l ia să-l crească.
Cele două femei au considerat că aşa e corect, însă a apărut un impediment neaşteptat: Rica refuza să le spună cine e tatăl. Nu le spuse nici în seara aceea, nici zilele următoare. Nu a vrut să-i destăinuiască nici doctoriţei sub promisiunea secretului profesional.
Maică-sa a rugat-o cu frumosul, apoi a ameninţat-o, a bătut-o din nou şi, în cele din urmă, ocărând-o, a lăsat-o într-ale ei.
Peste două luni, când a venit pe lume copilul, bătrâna a tot încercat să ghicească după asemănare al cui o fi. Atâta a privit nodul acela de carne cu puf brunet în creştet şi ochi albaştri, încât a ajuns să-l îndrăgească. Ea a fost aceea care l-a purtat până în centru, la dispensar, să-i facă primul vaccin şi tot ea l-a dus la biserică să-l vadă lumea.
La botez, Ana a fost naşă, iar acasă au tăiat un pui mare, să petreacă. Două vecine mai curioase, dornice de-un păhărel, au venit să se aşeze la masă afară, sub nuc.
-Hai, Rico, zi al cui e, mânca-ţi-aş ochii! îndrăzni zâmbind cu gura ştirbă una din ele.
Rica ţâţâi din buze hoţeşte şi continuă să-şi legene băiatul pe genunchi, roşie în obraz de mândrie.
-Să-i dea Dumnezeu noroc, maică! zise c-un oftat baba. Că de frumos îi frumos. De! Copil din flori, e făcut din dragoste.