Aurora

Sigur aţi auzit de Aurora! Sunt convinsă că-i puteţi fredona măcar unele dintre melodii. Doar cei care nu-şi permit, n-o cheamă să le cânte la nunţi, botezuri sau “tăieri de moţ“. A apărut la televiziune şi are casete şi discuri pe toate tarabele de la piaţă. Nu cântă doar manele, ci şi muzică de petrecere sau populară. Pentru public aceasta este Aurora Mir; eu însă mă pot lăuda că o cunosc mai bine. O ştiu de când era elevă şi frecventa şcoala din sat. Pot s-o văd şi acum ce drăguţa era în banca de la geam: o elevă înăltuţă, cu păr negru, strălucitor, prins în coade groase, cu trăsături indiene şi piele creolă. Şi ce bine învăţa Aurora! A luat şi premiul întâi, dar, în general, era a doua din clasă. Mama ei avea mari ambiţii cu ea. Când mergea să sape la oameni mereu o auzeai zicând: ”Aurora mea învaţă ca să nu mai dea cu sapa pe la alţii, ca mine. I-am spus să pună mâna pe carte, să se facă doamnă, să vină să-i muncească vecinii, nu să meargă ea.”
Femeile o aprobau clătinând din cap sau zâmbind, însă peste ani au deprins să privească cu respect familia Mir. Aurora îşi vedea de treabă. La şcoală era conştiincioasă, acasă îşi făcea temele, citea, ba avea timp să mai şi ajute prin gospodărie. De obicei mergea cu caprele pe dealuri să pască mărăcinişuri. Toamna, când se da liber la luncă şi nu se mai ţinea seama de hotare, ajungea şi pe la mine cu cele patru căpriţe frumoase, mărgelate şi împodobite cu ciucuri roşi. Îi dădeam cărţi să citească şi nu se mai sătura de lectură. Îşi făcuse obicei să-mi bată la geamul bucătăriei şi să mă întrebe veselă:
-Astăzi ce gătiţi, doamnă?
Stăteam de vorbă cu ea la fereastra mereu deschisă, îi dădeam câte-o clătită sau un pahar de suc şi făceam conversaţie de plăcere. Deseori se întrerupea şi fugea în salturi să alunge caprele care atentau la trandafirii mei.
Într-o zi, n-am auzit-o când a venit. Schimbam aşternuturile în dormitor şi ascultam caseta mea preferată –“Anotimpurile“de Vivaldi. Am zărit-o întâmplător când mă îndreptam spre baie. Împinsese fereastra şi îşi sprijinise coatele pe pervaz. Cu obrazul în palme asculta atentă casetofonul.
Ştiam că-i place muzica, era o tradiţie de familie la ei. Cu zeci de ani în urmă – ştiu din poveştile bunicilor – rudarii aveau la marginea drumului o căsuţă cu pridvor. Seara, când terminau munca la frământat cărămizi, se aşezau cu toţii pe scaune, la aer, şi-şi scoteau instrumentele muzicale. Cântau cu foc, făceau repetiţii pentru nunţile din toamnă. Lumea se oprea din drum să-i asculte şi, dacă nu i-ar zorit grijile spre casă, s-ar fi pornit chiar acolo să joace, aşa de frumos cântau ţiganii.
Bunica Aurorei fusese o voce vestită cale de câteva sate, iar acum şi Aurora începuse să cânte.
Însă instrumentele muzicale dispăruseră şi din casa de la marginea drumului se auzea veşnic un casetofon cântând manele de dragoste şi jale.
-Doamnă, ce muzică a fost asta? întrebă fata pe un ton intrigat.
-E muzica clasică, Aurora. Compozitorul a trăit pe la 1700.
-Ştiţi cine e?
-Vivaldi. Antonio Vivaldi. Ţi-a plăcut?
-N-am auzit niciodată aşa o muzică.
-Cum ţi s-a părut?
-Ciudată.
Şi Aurora se îndepărtă în fugă, ţipând la caprele ce se înălţaseră să roadă lăstarii unui măr.
De atunci vizitele ei s-au transformat în audiţii muzicale. A ascultat toate casetele mele cu muzică clasică şi operă. Mi le cerea mereu şi m-am convins că le ascultă cu toata fiinţa ei.
M-a silit să-i spun povestea lui Mimi, a Violetei, a Toscăi. Şi la plecare cânta cu glas limpede şi înalt –“Vissi d’arte”.
Într-o zi, se aşeză pe treapta de sus a scării cu un aer abătut.
-Ce-ai păţit, Aurora?
-Tata nu înţelege.
-Ce anume?
-Nu vrea să-mi cumpere şi mie casete ca ale dumneavoastră. A zis că-s prostii. Degeaba
i-am explicat că sunt tot nişte telenovele, dar pe muzică, el le consideră aiureli.
Am încercat s-o consolez, amintindu-i că gusturile nu se discută, dar ea şi-a păstrat expresia tristă.
În anul acela absolvise clasa a opta. A plecat la oraş să stea la internatul liceului şi nu m-a mai vizitat. Apoi, după doi ani, am auzit că abandonase şcoala în clasa a zecea. Mi-am arătat surprinderea, dar interlocutoarea mea, o femeie de ispravă din vecini, m-a asigurat că n-are de ce să-mi pară rău:
-De n-aţi vedea-o pe Aurora cu Mercedesu’ peste-un an! Câştigă bani frumoşi, doamnă!
-Dar cu ce se ocupă? am întrebat eu gândindu-mă la ce e mai rău.
-Păi nu ştiţi? Cântă. O cheamă pe la toate nunţile. Ia trei sute de euro pe noapte. Vă daţi seama?
Cum să nu? Aveam să-mi dau seama curând.Trei sute de euro a fost tariful ei de debutantă. După încă un an percepea trei mii de euro pe o noapte de cântat şi a fost lansată de Adi de la Vâlcea, aşa încât a început să colaboreze cu casele de discuri.
Peste trei ani s-a măritat. Viaţa ei luase o turnură fabuloasă. Căsuţa din luncă a fost demolată şi-n locul ei s-a înălţat o vilă imensă, cu parc în faţă, garaje pentru cele două maşini, fântână arteziană şi scări de marmură. Mercedesul –clasa E – apăruse de mult.Toate rudele vedetei se îmbrăcau în mătase şi primiseră bani să-şi repare casele.
Iar Aurora era de nerecunoscut. Devenise o femeie înaltă, zveltă, frumoasă, elegantă. Poate că purta culori cam stridente şi avea cam multe bijuterii arborate în acelaşi timp, dar se pare că impresia asta mi-o lăsa numai mie. Toţi ceilalţi o admirau fără rezervă şi-o adulau ca pe o zeiţă locală. Mama ei n-a mai pus mâna pe sapă, în schimb răspundea întrebărilor vreunui reporter. Aşa cum e normal în viaţa unei vedete, a urmat divorţul, apoi un turneu peste hotare, la românii din diaspora sau la căpşunari. Orice ar fi făcut, Aurora câştiga bani. Bănuiam că se simte fericită şi împlinită.
În luna decembrie, înainte de sfârşitul şcolii, m-am trezit cu ea în cancelarie. Venise să facă o donaţie pentru copiii săraci, dat fiind că se apropia Crăciunul.
-Şi ce mai faci, Aurora? Eşti tot mai frumoasă.
-Da, dar timpul trece. Mai ştiţi când îmi dădeaţi clătite pe fereastră? Cum îl chema pe compozitorul acela? Ăla de-mi plăcea mie mult.
-Antonio Vivaldi.
-Aşa. Uite, mi-am notat. O să merg să-mi cumpăr muzică de-a lui.
-Ţi-a plăcut atât de mult, încât nu l-ai uitat?
-Cum să-l uit, doamnă? Că muzica aia mă ducea înaintea lui Dumnezeu!