Era una din cele mai reci ierni ale ultimilor decenii. Asta spuneau meteorologii, dar o simţea oricum toată lumea pe propria piele. Şi era urât: nu căzuse niciun fulg, doar vântul şuiera şi împrăştia în patru zări cea mai mică scamă de nori. Apoi, spre dimineaţă, se lăsa o ceaţă umedă ce îmbrăca pădurile în chiciură. Deşi trecusem de mijlocul lui februarie, primăvara părea la o mie de ani distanţă.Oamenii umblau pe uliţe aplecaţi în faţă, cu coastele cambrate şi umerii aduşi, strângând hainele pe trup. Nu era chip să te aperi de lama pătrunzătoare a frigului.
La şcoală era mai bine. Nu se mai făcea focul în sobe, se pusese în funcţiune încălzirea centrală. Caloriferele făceau aerul respirabil. Într-o pauză, şi-a făcut intrarea în şcoală un grup aparte. Îi ştiam de mai mulţi ani: erau circari ambulanţi. Veneau de obicei cu o maşină veche, gata să se împrăştie prin gropile din comuna noastră – şi pe care o priveam cu interes glumeţ: îmi venea să mă uit dedesubt să le văd picioarele alergând ca lui Fred şi Barney – de la o asemenea maşină te puteai aştepta!
Acum însă maşina dispăruse şi cei trei artişti erau pe jos. În faţa domnului director s-au anunţat ca de obicei, crezând că cineva poate să-i uite:
-Suntem trupa naţională de circ ”Torero” şi dorim să vă prezentăm în premieră spectacolul care a tăiat răsuflarea publicului din capitalele europene: Paris, Londra, Tokio!
De fiecare dată, directorul zâmbea subţire: Tokio! De data asta însă, nu se mai amuză de amplasarea capitalei nipone în Europa, nici de pretenţiosul termen “ trupă naţională “. Artiştii erau aceiaşi. Tocmai asta te frapa: erau exact la fel: şeful grupului avea un sacou galben -închis, cu revere de mătase aurie, ceva mai ponosite decât ultima dată, papion mare, roşu cu picăţele albe şi pantaloni bleumarin. Colegii lui erau costumaţi în acelaşi stil. Niciunul
n-avea palton. Încercau să fie joviali, dar rămăseseră încordaţi, stăpânindu-se să nu tremure în mod vizibil. Era clar că nu mai aveau maşina. Fusese o iarnă grea…
De la pieptul unuia dintre ei scoase căpşorul o maimuţică tristă, cu privirea îmbătrânită. O cunoşteam şi pe ea: era îmbrăcată la costum, cu cravată şi în zilele ei bune ştia să se poarte foarte arogant, stârnind hazul tuturor. Se pare că o doborâse gerul.
-Dar şarpele? m-am trezit întrebând.
-A, e aici, i-e cam răcoare… se scuză unul din ei. Şi-mi arătă într-un buzunar mica reptilă cataleptică de frig. Acelaşi şarpe îl prezentaseră data trecută drept un periculos anaconda şi ne recomandaseră ca la spectacol să asezăm în primele rânduri cadre didactice, care – Doamne fereşte!- să intervină dacă şarpele…
Era un şarpe de casă, exact specia din cauza căreia ţipă babele primăvara când îi găsesc pe poteci la soare. De papagal nu m-am mai interesat. Ori era greu de adus fără maşină, pentru că avea o colivie mare, ori nu-l mai aveau.
Domnul director i-a evaluat; a cântărit câtă disperare aduceau cu ei, cât frig adunaseră în oase... Au fost anunţaţi elevii: în pauza mare – spectacol, cincisprezece mii de lei biletul.
Vor vedea un spectacol ce tăiase răsuflarea… altor elevi de la şcolile comunale din zonă…
Cu greu s-au adunat zece, doisprezece copii. Ar fi vrut şi alţii să intre, dar nu aveau cincisprezece mii de lei. Era o sumă mare, ei de-abia primeau o mie cinci sute pentru un covrig. Omul cu sacou galben aruncă o privire în sala de clasă unde aveau să ţină reprezentaţia: o mână de puşti tăcuţi, în aşteptare; pe coridor, o mare de capete cu ochi sclipitori, privind cu jind la hainele ţipătoare ale artiştilor.
-Domnu’ director, zise şeful, băgaţi-i pe toţi. Dac-or avea ceva de dat, bine; dacă nu, gratis. Sunt copii.
Domnul director, bun cunoscător al spiritului de dreptate al micuţilor, ştia că aşa ceva nu se poate. I-a lăsat pe toţi să intre, însă i-a aşezat în faţă pe cei care şi-au plătit biletul întreg, la mijloc pe cei care au dat şi ei ceva, iar în spate de tot pe cei care nu avuseseră nimic de dat.
Trupa şi-a ţinut reprezentaţia sub privirile strălucind de atenţie ale celor o sută de copii. L-a sfârşit au aplaudat din toată inima: pentru ei, maimuţa arţăgoasă era tot hazlie, şarpele amorţit părea la fel de periculos, iar trucurile răsuflate ale artiştilor le-au rămas un mister.
La plecare, domnul director a întins un plic artistului cu sacou galben:
- Banii pentru reprezentaţie adunaţi din partea profesorilor. Şi vă mai aşteptăm.
- Cu cea mai mare plăcere! zise ceva mai înseninat artistul.
Aceşti cinci sute de mii şi cu cele două sute luate de la elevi, erau o săptămână de viaţă pentru ei.
Au plecat . Am privit pe geam după “trupă“. Gerul îi reprimise în îmbrăţişarea lui furioasă şi mergeau prin vântul subţire şi tăios cu capetele plecate, cu hainele fluturând. În urma lor, Fănel venea fuga de la magazin cu o banană în mână:
-Domnul de la circ! Vă rog frumos! O banană pentru maimuţă. Ca să mai vină pe la noi.
Micul animal scoase capul de sub sacoul stăpânului şi apucă banana. Fănel radia de încântare.
- Bravo! Bravo! strigară voci de copii de la geamurile şcolii. Artiştii le-au făcut cu mâna
şi-au plecat mai departe. Nu mai era atât de frig…
