Silviu

Silviu a înţeles de curând că el e copilul nimănui. Mai întâi a crezut că părinţii săi sunt cei care l-au crescut de mic: mama- femeia blondă, mereu surâzătoare, cu braţe care-l strângeau puternic la piept, cu buze roşii, cărnoase, ce se ţuguiau glumeţ când îl numeau pe el „îngeraş”, iar bărbatul înalt care venea seara acasă, când vesel, când trist, dar vorbind întotdeauna tare, era tata, desigur. Nici nu se putea altfel, de vreme ce îi spunea „fiule”, îl lua pe genunchi şi scotea hoţeşte din buzunar o portocală, o bomboană sau o jucărie.
Şi totuşi, nu.
Mama şi tata au dispărut în mod misterios într-o zi. Nişte doamne grăbite l-au luat de acasă cu o maşină şi l-au dus într-un loc asemănător cu grădiniţa lui. Însă nimeni
n-a venit după el la prânz şi nici seara. Toţi copiii părea că locuiesc acolo de mai mult timp. A tot întrebat: „Tanti, când vine mama după mine?”, dar femeile cu halat alb îi răspundeau prin altă întrebare: „Cum, nu te simţi bine aici? Ia uite câte jucării ai!”
Jucăriile însă îl plictiseau şi-ar fi vrut să-i spună asta lui tati. El îi explica aşa de bine totul, de la tati ar fi priceput orice. De aceea în prima seară s-a hotărât să plângă - în semn de protest – pentru faptul că nimeni nu-l duce acasă. A adormit suspinând şi-a visat-o pe mama.
După câteva zile se lipise de fereastră: s-o vadă pe mama când vine! Dar tanti Reli, cea care făcea curat şi spunea mereu că sunt nişte purcei unsuroşi, l-a smucit de acolo dimineaţa:
- Du-te şi te joacă, măi copile, că uite! Ai pus degetele murdare pe geam. Nu-ţi mai lipi mucii de fereastră că nu mai vine mă-ta din groapă. De câte ori vrei să şterg după tine?!
Nici n-a simţit urecheala sănătoasă administrată de Reli, atât de mult i-a trezit interesul prin cuvintele ei: vorbise de mama!
Câteva zile a ţinut în el toate frânturile de gânduri pe care nu le putea duce până la capăt, dar care îi făceau somnul agitat şi-i întipăreau tristeţea pe chip. Într-o
după-amiază, a apărut doamna inspectoare, de care simţise el că se tem până şi femeile cu halat alb, ba chiar şi tanti Reli.
Plin de hotărâre, cu obrajii încinşi, s-a apropiat de măsuţa unde se servise cafeaua.
-El e copilul de care v-am spus. zise Viorica.
Doamna inspectoare îl privi pe deasupra ochelarilor. Nu zâmbi, dar i se adresă pe un ton blând:
-Silviu, te deranjează ceva? Te supără cineva?
-Mami mă supără că nu vine odată după mine!
Una din femei oftă. Inspectoarea părea că se gândeşte la ceva. Mesteca în ceaşcă cu un aer absent. Îl privi din nou:
-Mulţi ar vrea să-l ia în adopţie. E tare frumuşel. Dar până se analizează dosarele, până se aprobă, până la încheierea anchetei sociale, mai trece un an, doi. Să găsim un asistent maternal, să-l dăm în plasament. E clar că nu-i place aici.
-Tanti Reli a zis că mama e-n groapă. Cum adică?
Doamnele părură stânjenite.
-Ce prostie! Hai, du-te şi te joacă, uite ce maşină are Gelu.
Se îndepărtă necăjit. Nimeni nu-i spunea ceea ce dorea să afle.
Zilele erau cumplit de lungi. Uneori se trezea noaptea plângând, dar tăcea repede, oricum nu venea nnimeni la el. Îşi ţinea respiraţia în speranţa că va auzi cum sforăie tati în dormitor, însă tot ce putea desluşi era picătura unui robinet de la baie sau visul zbuciumat al unui copil.
Până la urmă îşi făcu un prieten. Era ceva mai mare:
-Cum te cheamă? îl întrebase băiatul blond, cel mai înalt din grupă.
-Silviu. Da’ pe tine?
-Doru, ca pe tata.
-Tata-l tău când vine să te ia?
-A, nu vine, că e-n Spania, o ţară de-afară, e tare departe. Şi câţi ani ai?
-Cinci.
-Eu am şase. zise Doru cu vădită mândrie. La toamnă mă dă la şcoală. Ştii ce e şcoala?
-Da, c-am fost şi eu la grădiniţă, da’ venea mama după mine.
-N-o să mai vină.
-Tu de unde ştii?
-Aicea-s numa’ copii fără mamă şi tată, nu vezi?
-Da’ de ce ?
-De-aia. Tanti Reli zice că suntem cu nevoi speciale.
Silviu îl privi cu gura căscată. Începea să priceapă că lucrurile stăteau mai prost decât crezuse.
-La şcoală o să fie tare bine. continuă Doru ideea care îl preocupa. E frumos, o să vezi! Te învaţă să scrii şi să citeşti, ai o învăţătoare care te iubeşte, te ţine de mână şi scrie cu tine şi îţi zice pe nume.
Silviu nu putea urmări aşa potop de cuvinte; se uita la ursuleţul cafeniu pe care-l ţinea de-un picior: îi căzuse ochiul, singurul ce-i mai rămăsese. Acum o să mai vadă?
Într-o zi s-a întâmplat ceva: a fost chemat într-o cameră separată, unde un nene şi o doamnă vorbeau cu doamna inspectoare.
De cum îl văzu, doamna cea tânără începu să zâmbească şi să-i spună lucruri de alint:
-Silvică, mamă, vrei să fii puiul meu? Te facem mare, să ai grijă de noi când om fi bătrâni.
Inspectoarea tuşi ca să le atragă atenţia:
-Doamna Dobrescu, sper c-aţi înţeles. Copilul vă este încredinţat în plasament. Sunteţi asistent maternal, în orice moment copilul poate fi dat spre adopţie. În consecinţă, vă rog să nu vă ataşaţi prea tare sau să-i faceţi promisiuni nefondate.
-Nu, sigur că nu. aprobă domnul cu geacă de fâş. Când venim să-l luăm?
-Îl va aduce la dumneavoastră asistenta socială, cam pe săptămâna viitoare. Doamna fiind acasă, se va trezi cu noi la uşă.
-Da. Şi încă o întrebare: mai sunt zece zile din luna asta. Ni le plăteşte sau doar de luna viitoare căpătăm bani?
-Nu vă grăbiţi aşa cu banii, domnu Dobrescu. Întâi rezolvaţi amănuntele pe care vi le-am semnalat ca să puteţi primi copilul în bune condiţii.
-Da, bineînţeles, ziceam şi eu numa’ aşa ca să ştim cum să ne facem socotelile.
Întors printre copii, Silviu îşi dădu seama că, deşi doamna Dobrescu îl mângâiase şi-l pupase, iar acest lucru îi plăcuse, tot nu era ca atunci când mami îl strângea la piept. Şi mai era ceva: el i-a spus unei femei cu halat alb că aceştia nu erau părinţii săi, dar ea părea să nu înţeleagă că e pe cale să se producă o greşeală.
Dacă el pleca cu oamenii aceia şi apoi aveau să vină mami şi tati şi n-o să-l mai găsească? Îi împărtăşi această spaimă şi lui Doru, dar el comentă cu satisfacţie:
-Vezi? Ţi-am spus că aici te aduce numai dacă n-ai mamă şi tată. Acum ţi-au găsit alţii.
-Dar tu ai zis că ai tată.
-Da, dar e-n Spania şi se întoarce abia peste un an, c-aşa a promis.
Silviu ascunse ursuleţul cafeniu sub pătura patului său, deşi li se spusese de mai multe ori că nu e voie cu jucării în pat. Ursuleţul nu era însă o jucărie. Era frăţiorul lui şi avea nevoie de el, fiindcă era orb. O să-i spună lui necazul pe care nimeni nu părea să-l ia în seamă.
Petrecură multe nopţi împreună, Silviu suspinând de dorul mamei, ursuleţul încercând să-l aline cu mormăitul slab şi răguşit pe care resortul său defect i-l mai permitea. După zece zile, într-o dimineaţă de toamnă, Silviu a fost chemat în birou.
Doamna Viorica îi împachetase hăinuţele în două plase: aveau să plece la familia Dobrescu. Ursuleţul dormea încă, înfăşurat în prosopul de deasupra; după ce l-a învelit mai bine, Silviu se declară de acord să plece. Doamna Viorica zâmbi, Silviu o luă de mână. Aşa a părăsit locul unde petrecuse ultimile patru luni.
Familia Dobrescu locuia la ţară. Silviu privise pe geamul maşinii tot drumul. Coborând, clipi din ochi. Erau pe-o uliţă plină de noroi, cu case modeste înşirate de-o parte şi de alta. În faţă, un podeţ şi-o poartă de fier care-l întristă fără să ştie de ce. Doamna Viorica apăsă un buton, sus pe stâlp. Se auziră paşi, apoi poarta se deschise larg:
-Ia te uită cine a venit acasă!
Doamna Dobrescu îl duse înăuntru plină de efuziuni.
-Puişorule, o să-mi spui mama, da?
Silviu ar fi vrut să plângă, dar ştia că toţi se vor supăra.

Au trecut trei ani, dar Silviu îşi mai aminteşte încă dimineaţa umedă , rece şi tristă în care a ajuns aici. E ca un tablou în mintea sa, pe care se opreşte uneori să-l privească. Ştie cumva, în sinea lui, de ce l-a speriat poarta de fier: intrând pe-acolo pierdea şansa de-a o regăsi pe mama.
A acceptat s-o numească „mamă” pe doamna Dobrescu, dar cuvântul îl ustură de fiecare dată ca o mustrare. A învăţat să fie supus, dacă vrea să-i meargă bine, fiindcă bunica repede pune mâna pe băţ. Bunica e mama domnului Dobrescu; lui Silviu i se pare că-l priveşte cu duşmănie, însă n-are ce face: „mama” pleacă să-l ajute pe „tata” la chioşcul alimentar pe care l-au deschis la colţul uliţei. Vine seara târziu acasă, iar pe el îl lasă cu buni. De altfel, chiar şi alinturile doamnei Dobrescu au devenit foarte rare, i-a spus că de acum e băiat mare şi trebuie să fie cuminte, să ajute în gospodărie şi să asculte de toţi.
Silviu ştie ce are de făcut; bunica îi dă mereu de lucru, iar dacă îl vede la lecţii, îi zice batjocoritor că niciun om nu poate mânca hârţoage. Mai bine să facă ceva folositor: să dea la păsări, să închidă oile, să scoată apă. Dar mai ales, să încerce să nu semene cu poama de mă-sa:
-Cum care mamă? Aia de te lepădă la spital, că ce poamă trebe să fi fost, he, he…
După ce află sensul cuvântului „lepădă”, Silviu zadarnic s-a străduit să explice bătrânei că mama lui, împreună cu tata, au plecat într-o zi peste drum la nişte vecini şi nu s-au mai întors, dar el îi aşteaptă pentru că…
Enervată de-a binelea, baba îl aşeză la masă în faţa ei şi făcu totul să fie clară:
-Mă, copile, a de zici tu de ea, erea tot asistentă de-asta ca noru-mea. Nu erea
mă-ta cea adevărată. Şi nu mai vine, c-o călcat-o un audi, de-or murit pă loc şi ea şi bărbatu-său, aşa că nu mai aştepta. Iar mă-ta cea bună, şezi blând că nu vine, atâta grijă o avut: să scape de tine. La ce să mai vie?
Silviu rămase perplex. Dintr-o dată se simţi suspendat în aer. Cine era mama lui? Când şoptea „mama” vedea icoana femeii blonde, iubitoare, lângă care nimic rău nu i se putea întâmpla. Dar aceea nu era mama. Şi nici tata nu era tata.
Deci el era copilul nimănui. Aşa se explica de ce la şcoală învăţătorul îl găsea mereu vinovat, de ce doamna Dobrescu se cam plictisese să-l alinte, de ce domnul Dobrescu îl învaţă să spună anumite lucruri când vine asistenta socială în vizită…
Total debusolat, Silviu se aşeză pe patul lui, unde Beni, ursuleţul, dormea mai tot timpul. Nu era nimeni în jur şi, după ce se asigură de acest lucru, îl luă în braţe pe vechiul său prieten şi se duse la geam:
-Beni, stai cuminte, să nu ne audă doamna. Ne uităm pe fereastră să vedem când vine mami după noi, da’ să nu mai zici la nimeni, bine?