Aurel învaţă la Liceul de Artă. E în clasa a şasea, la pian. Pe lângă orele speciale, de muzică, studiază materiile obişnuite. Are note mici, dar uneori, când răspunde la tablă, în ciuda timidităţii şi a unei oarecare nesiguranţe, reuşeşte să ia note mai mari. La lucrările scrise e mai rău…De obicei îşi surprinde profesorii cu memoria pe care o are; la sfârşitul orelor el reţine mare parte din lecţii. La pian, după două audiţii se poate lipsi de partituri.
Plăcut impresionată de repeziciunea cu care elevul a reţinut o poezioară, doamna de engleză
l-a desemnat să citească, în finalul lecţiei, lectura suplimentară. Aurel nu putea să articuleze nici un cuvânt.
-Mai înainte atât de frumos ai pronunţat cuvintele poeziei pe care v-am citit-o!
Băiatul s-a ruşinat şi s-a aplecat mai mult pe carte. Avea păr arămiu şi ondulat, puţin mai lung decât recomanda regulamentul şcolar. Privirile lui căutară ochii profesoarei, pline de regret c-o vor dezamăgi.
-Dar încearcă măcar! insistă doamna. Ochii băiatului se umeziră. Deschidea buzele şi clipea des, încercând să citească, dar nu rostea nicio silabă. Colega lui de bancă îndrăzni:
-Doamna profesoară, Aurel nu vede bine.
-Ţi-ai uitat ochelarii acasă?
-N-am ochelari.
În pauză, doamna îl luă pe coridor:
-Aurel, tu nu vezi să citeşti.
-Nu prea.
-Şi de ce nu-ţi faci ochelari?
-N-avem bani.
-Dar ai spus părinţilor despre problema ta?
-Da.
-Şi?
Băiatul ridică din umeri.
-Cum te descurci dacă nu vezi să scrii, să citeşti?
-Ţin minte lecţiile.
-Aurel, vrei să vii cu mine la doctor să-ţi faci ochelari?
-Da, dar n-am bani.
-Nu-ţi trebuie bani.
S-au înţeles să meargă într-una din după-amiezele următoare. Profesoara îl luă la cel mai bun cabinet din oraş, unde, fiindcă era particular, nu au fost nevoiţi să aştepte.
Doamna doctor ridică privirile din registrul în care scria şi se uită puţin surprinsă la femeia elegantă ce aducea de mână un băieţel ponosit îmbrăcat. Le ceru numele şi întrebă dacă doamna era mama copilului.
-Nu, sunt profesoara lui.
-Îi sunteţi tutore?
-Nu.
-Atunci nu pot să îl consult. E minor, trebuie să vină cu părinţii sau tutorii.
-Dar, doamna doctor, părinţii nu se pot ocupa de el; copilul nu vede aproape deloc să citească, trebuie făcut ceva.
-Aduceţi părinţii. Rosti doamna doctor neînduplecată. Nu pot să-l consult.
Pe stradă, profesoara încercă să-l consoleze:
-Nu-i nimic, Aurel. O aduci pe mama cu tine şi mergem toţi trei.
-Da’ n-are bani.
-Aurel, spune-i că nu e nevoie de bani. Doar să vină cu tine. Spune-i c-o rog eu.
Au stabilit altă dată de întâlnire, după ce şi mama băiatului a fost întrebată.
În după-amiaza respectivă, la locul stabilit, a venit doar Aurel c-o plasă în mână. Profesoara îl întâmpină dezamăgită:
-Mama n-a venit?
-Mama nu poate veni, tata nu e aici. Nu vă supăraţi.
-Nu mă supăr, Aurel, dar îmi pare rău că nu reuşim să rezolvăm problema ta.
-Eu vă multumesc! Acum mă duc că mă aşteaptă acasă.
Profesoara îl urmări cum se pierde în mulţimea de oameni ieşiţi de la servicii: mic, cu părul strălucind ca aurul, Aurel se îndepărta grăbit ţinând cu grijă plasa în care avea sticla de rachiu ieftin…
