A venit iar toamna. Ca-n fiecare an, e ceva în aer, ceva neînţeles, dar care o întristează grozav pe fetiţa slăbuţă cu ghiozdan în spate. Când o vezi, simţi un îndemn de-a o mângâia pe creştet. De cele mai multe ori are o expresie serioasă, iar când zâmbeşte o face cu sfiiciune, arătând dinţişori mici şi albi. Niciodată nu vorbeşte tare şi trebuie să te apropii de ea ca s-o auzi. Părul prins în codiţe împletite şi cuminţenia plină de maturitate fac din ea un model de elevă. Şcoala e însă o povară, pe care cu resemnare o poartă, cocretizată parcă în ghiozdanul doldora pe care-l duce mereu dupa ea.
Nici nu mi-o imaginez pe Laura fără ghiozdan! Îl ţine mereu în spate, chiar şi la ore, încât era să iasă cu el la tablă. Doar hohotul clasei a oprit-o. Şi-a dat jos bretelele de pe umeri şi şi-a aşezat prietenul în bancă, s-o aştepte până s-o întoarce. Că e mult din banca ei până la tablă.
Aşa vine şi dimineaţa la şcoală: cu paşi mărunţei, potriviţi, niciodată grăbită şi mereu întârziată; aşa pleacă la prânz acasă: cuminte, liniştită, cu ochii la drumul ce i se aşterne în faţă.
-De ce-ai stat atâta la şcoală? o întreabă mama. Fata ridică din umeri mirată:
-Am venit.
Ce să-i faci? Ochii mari, cenuşii, lucesc de-o cristalină nedumerire. Mama e dezarmată în faţa acestei priviri. O iubeşte atât de mult! A dorit-o atât de mult! E singurul ei copil, făcut târziu, în pragul bătrâneţii. Bărbatu-său nici n-a apucat să se bucure de fiică-sa, că l-a luat Dumnezeu. Laura e sprijinul bătrâneţilor ei, singura fiinţă pe care o are pe lume. Cum s-o certe? I-au spus domnii profesori că nu prea învaţă carte, că nu e atentă la ore… S-o găsi un rost şi pentru ea în lumea asta. Noroc să aibă să se mărite bine, aşa cum a avut ea, că tare fericită a fost cu omul ei. Păcat că l-a strâns Domnul aşa de iute.
-Laura mamă, acu’ c-ai mâncat, fă-ţi, mamă, lecţiile, să nu superi iar pe domnu’ diriginte.
Ascultătoare, Laura scoate din ghiozdan cărţi, caiete. Scrie atât de frumos, încât ai crede că sunt slove tipărite. E însă în zadar, căci doamna de română îi înroşeşte toate temele. Fetiţa răsfoieşte agale caietul. Aproape că nu e cuvânt să nu fie subliniat cu roşu. Să înveţe la istorie mai bine! Citeşte mişcând din buze, cu degetul urmărind rândurile pe carte, atentă să nu greşească. Textul i se pare încâlcit. Nu reuşeşte să înţeleagă nimic. Doamna îi va pune încă un patru. De fizică nici nu-i vine să se apropie. Teroarea pe care o simte inexplicabil când îl vede pe domnul profesor, pare că o degajă şi manualul de fizică. Îşi va copia problema în clasă. Da. La desen e mai plăcut. De fapt, să deseneze îi place chiar foarte mult. Când are pensula în mână se simte invizibilă lumii din jur, în timp ce lucrurile îi dezvăluie adevărata lor faţă… Doamna de desen o laudă întotdeauna şi i-a pus planşele la expozitie. Mâine n-are desen, dar îşi va face “planşa“ de azi. “Un peisaj de toamnă“ a spus doamna.
Priveşte gânditoare afară.
-Lauriţa mamii, du-te pe vale că e vaca priponită acolo. Mai stai un pic si, dacă vezi că e sătula, o adapi şi-o aduci acasă.
Merge cătinel pe drumul plin de gropi ce trece prin faţa cimitirului. Aici, pe băncuţa de lângă mormântul tatei, obişnuieşte să stea ore întregi când vine cu vaca. Pe bărbatul mort nu şi-l aminteşte, dar o reţine aici o inefabilă legătură. Adevărul e că locul este frumos. În faţa ochilor are valea îngustă prin care aleargă sprinten un firicel de apă, codrul bogat de pe celălalt versant, pajiştea în pantă pe care pasc vitele oamenilor.
Acum pădurea şi-a schimbat din nou chipul. Culoarea frunzelor are o delicateţe dureroasă. Căderea lor pare trupul timpului destrămându-se. Toate acestea îi ating inima într-un fel pe care nu-l poate înţelege…
După câteva zile, m-am oprit în fata expoziţiei de lucrări plastice din holul şcolii.
Ca întotdeauna, desenul Laurei e aşezat la loc de cinste. Pare să fi strâns în el toate nuanţele toamnei. Înfăţişează frunze căzând, plutind, frunze moarte de mult sau abia atinse de suflul căderii fără întoarcere. Printre ele, un fluture rătăcit, trist, cu aripi inutile de pe care culorile s-au sters…Ochii lui mari, cenuşii, ca ai Laurei, privesc detaşaţi o lume pe care n-o pot pricepe
