Asupra lui Marius s-a abătut o nenorocire. De fapt, n-a fost niciodată un răsfăţat al sorţii. Păriţii lui au divorţat pe când era la şcoala primară. Şi dac-ar fi rămas împreună, pentru el era tot rău: scandalurile erau neîntrerupte, tata bea, o bătea pe mama; mama n-avea serviciu şi era mai mult plecată prin vecini. Nimeni nu gătea, nu spăla, nu făcea curat în casă. Marius purta un rând de haine până murdăria le făcea să pară glazurate. În zadar i se făceau observaţii discrete la şcoală de către doamna învăţătoare. Ce ştia dumneaei ce era la el acasă?! Când pantalonii sau hăinuţa lui se rupeau, mama aducea altele căpătate de pomană prin vecini.
Da, până la urmă divorţul părinţilor a fost unul din lucrurile bune care i s-au întâmplat. Aşa a ajuns să locuiască la bunica. Acolo era altfel. Bunica încă mai era femeie de serviciu la dispensar, cu alte cuvinte, îi plăcea curăţenia şi îl învăţă şi pe Marius să fie curat, ordonat. L-a pus pe picioare cu o mâncare mai bună care, chiar dacă nu era întotdeauna cu carne, era bine gătită. La bunica a cunoscut şi el atmosfera de sărbătoare la Crăciun, la Paşti, a reuşit să se bucure de bucăţica de copilărie ce-i mai rămăsese. Din clasa a cincea însă lucrurile au început să se shimbe. N-a învăţat el niciodată bine, dar în acel nou an de şcoală nu a reuşit să mai înţeleagă nimic. Lăsând lecţie după lecţie neînvăţată, la sfârşitul anului s-a trezit repetent. L-a mustrat bunica, diriginta, nu mai era nimic de făcut. A repetat anul, dar el era mare între colegii săi. A început să le terorizeze pe fete, apoi şi pe băieţi. Unul trebuia să-i aducă pachet cu bunătăţi de acasă, altul suc de la magazin, altul să îi copieze temele în clasă.
Dacă nu, urma bătaia. Un băieţel mai mic a încasat-o rău de tot! Cu toată disperarea i-a povestit doamnei diriginte. Lui Marius i s-a scăzut nota la purtare, a fost scos în careu, în faţa întregii şcoli şi ruşinat în ochii colegilor. Asta l-a îndârjit. Era din nou corigent la română şi la chimie. Copiii nu-l mai luau în seamă sau îi vorbeau urât. Atunci şi-a căutat prieteni printre elevii mai mari, unii deja în clasa a zecea. Simţindu-se respins de toţi se străduia să câştige respectul cuiva, indiferent cine, fără să-şi dea seama că lupta pentru admiraţia unor băieţi ce nu reprezentau nici pe departe un model.
Fumatul, alcoolul şi jocurile de barbut şi billiard erau pentru ei distracţii inocente. Au spart magazinul din comună în căutare de bani şi dulciuri. Au spart geamurile bibliotecii comunale din simplu amuzament. Cine, ce să le facă? Erau minori. Bunica a plătit din salariul ei “ minim pe iconomie “ amendă după amendă. A încercat să-i vorbească nepotului cu frumosul, să-l înduioşeze, să-i deschidă mintea ca să priceapă că se îndreaptă spre o viaţă de viciu şi decădere. Marius râdea şi n-o asculta, ba îi vorbea urât:
-Ce-ai, babo, ai căpiat?
Aşa că femeia îl lăsă în plata Domnului şi Marius îşi câştigă independenţa mult visată: găsea acasă mâncare şi adăpost, dar nimeni nu-l mai bătea la cap şi nu-i mai cerea socoteală despre cum îşi petrecuse ziua. Avea acum paisprezece ani şi era tot în clasa a şaptea. Cel mai mult îl atrăgea animaţia din barul lui Titircă: voci încleiate, fum de ţigară, aromă de cafea şi miros de mâncare, sunetul rotund al tacului de biliard lovind bilele… Patronul îl lăsa înăuntru cu toate că vedea că e un copil. Titi avea un singur criteriu de selecţie a clienţilor: banii. Dacă avea cu ce plăti, putea intra oricine! Acolo a cunoscut Marius băieţii aceia mai mari: doi abandonaseră şcoala şi munceau cu ziua pe unde apucau, alţi doi tot repetau clasa a unsprezecea la o şcoala profesională.
Într-o zi, au plecat la pescuit. Şi-au luat câteva sticle de bere, ţigări şi instrumente rudimentare. Era vară, erau liberi. Pe drum îşi povesteau isprăvile. Băieţii mai mari aveau un bogat palmares de cuceriri feminine. Marius râdea prosteşte, dar se simţea intimidat. Ardea de dorinţa de a-i impresiona şi el cu ceva. La repezeală, într-un moment de linişte, zise:
-Băi, ce-mi daţi să mă urc pe-un stâlp de-ăsta?
-Taci, mă, asta-i de înaltă tensiune.
-Şi ce dacă? Mă urc!
-O să-ţi facă părul măciucă.
-Ei şi!
-Eu nu m-aş urca.
-I-auzi, Petre, ăsta micu’ se urcă pe stâlp.
-Îi dau o bere dacă se urcă. promise şeful grupului.
Se aşezară toţi pe iarbă şi deschiseră două sticle. Petre îi arătă o sticlă:
-Asta-i a ta. Da’ până sus!
-Până sus! se lăudă Marius, deşi începuse să cam regrete.
A căzut de la mare înălţime, dar căderea a fost amortizată de nişte prodigioase tufe de mărăciniş. Noroc că a căzut. Altfel era moarte sigură. Aşa, a pierdut doar mâinile –carbonizate până la cot. Amputarea a fost singura soluţie.
Marius n-a înţeles adevărata grozăvie a întâmplării decât târziu, când a fost externat din spital. Credea că, în vreun fel sau altul, va primi ceva care să-i înlocuiască mâinile. Dar nu exista un asemenea lucru. Bunica îi dădea de mâncare în gură, îl îmbrăca, îl ducea la toaletă. La şcoală nu mai avea ce face. A devenit tăcut, privind în jur fără interes.
Cât va mai trăi bunica, cât va mai avea şi ea putere, “biata babă căpiată“, mai era cineva care să-i poarte de grijă. Dar apoi?
