miercuri, 29 octombrie 2014

"Dans"


Toamna îmi îneacă sufletul în fum…
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beție, moale legănare…

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o șoaptă. Numai să-mi întinzi
Brațele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Câtă deznădejde pașii noștri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvârte ușa din țâțână…

Mâine dimineață o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineață
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veștede de ceață …

Și-ai să stai tăcută cum am stat și eu,
Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă,
Și-ai să-asculți cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roșcați,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Și-or să mi se stingă pașii cadențați -
În nisip, scrâșnită, lașă remușcare…


Nicolae Labis

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Duh perfid al vremurilor de azi

"Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate antiSIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei ţări se cheamă război preventiv, terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele". 
 

IPS Bartolomeu Anania

miercuri, 20 august 2014

Caci nu e om sa nu...


... fi furat vreo carte. Deci si eu. Furate doar pentru perioada lecturii, puse la loc fara sa stie nimeni.

luni, 21 iulie 2014

"Turnul"

O fi "Turnul" cel mai bun roman al autorului, dar mie mi-a plăcut mai mult "Împăratul muştelor".

miercuri, 25 iunie 2014

De la "Solaris" la "Xenos"

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy va invita la Cenaclul ProspectArt, vineri 27 iunie 2014, ora 17.00, Centrul Calderon, str. Jean-Louis Calderon nr.39, sector 2, Bucuresti.
Tema :Suntem singuri in Univers?
De la Solaris la Xenos : ipostaze ale exo-ratiunii in SF-ul european
Specia umana si-a adresat aceasta fundamentala intrebare inca din zorii civilizatiei. O preocupare - apanaj al filosofilor antici si apoi a celor mai stralucite minti ale omenirii, si apoi a SF-ul care a fost și este interesat de prefigurarea „contactelor intre civilizatii”.
„Solaris” reprezinta una dintre cele mai convingatoare descrieri a unui tip de ratiune neantropomorfa din intreaga fictiune mondiala. Cum isi imagineaza autorii SF romani semenii intru ratiune si inevitabila intalnire cu acestia ?
Vineri 27 iunie a.c., ora 17.00, Centrul Calderon, str. Jean Louis Calderon nr. 39, sector 2, Bucuresti.

miercuri, 18 iunie 2014

"Cheia labirintului"

Până la urmă orice text este un cifru şi orice carte - un labirint din care, aşa cum spune Howard Hendrix, cititorul iese schimbat. Când spui "labirint" nu poţi să nu te gândeşti la Minotaur. Însă unor călugări din cine ştie ce abaţie medievală nu le-a plăcut asociaţia cu mitul păgân şi au decis că labirintul nu se poate referi la construcţia lui Dedal, nici la oraşul Troiei, din care s-au salvat supravieţuitorii ca dintr-un labirint, ci la cetatea Ierihon, cea la care a ajuns poporul ales după patruzeci de ani de rătăcire prin pustiu.

 Imagen Urbs Jericho

Rătăcirile omeneşti prin felurite labirinturi sunt după cum se vede o ocupaţie destul de obişnuită. Tocmai am reuşit să termin şi eu de parcurs labirintul lui Hendrix, am ieşit din palatele memoriei închipuite de el şi recunosc că am găsit cam de toate între paginile romanului său. Chiar şi pe Henry David Thoreau cu al său "Walden" de tristă amintire pentru mine.

 Imagen Cetatea Ierihon

Este prezent în romanul lui Hendrix şi Giordano Bruno, care era să fie şi unul din personajele mele, adică închis într-un labirint al meu. În vremuri de mult trecute, pe când scriam texte (citeşte "construiam labirinturi") împreună cu cineva drag, aveam obiceiul să ne aşezăm pe covorul din camera noastră de la Alba şi să deschidem la întâmplare Dicţionarul Enciclopedic. Trebuia să ne alegem un personaj istoric de pe pagina unde se deschisese tomul şi să-l transformăm în personaj literar. Aşa am scris eu o încâlcitură cu Giordano Bruno şi Girolamo Frescobaldi, povestioară care poate că mai există pe undeva, în universul paralel din podul casei.
Giordano Bruno  Girolamo Frescobaldi

duminică, 8 iunie 2014

I Put a Spell on You


Dupa amiaza blanda cu film TCM, cafea si perspectiva vesperala a unei carti excelente.

miercuri, 21 mai 2014

"Marile speranţe"


La îndemnul celui mai bun prieten, care este şi primul cititor al textelor mele, (tu eşti acela, Sandu), mi-am făcut curaj şi am început să scriu un roman. De fapt am început încă de anul trecut, dar fără să ştiu, odată cu povestirea "Întâlnire pe câmpul cu maci" care a început să crească şi să crească, astfel încât textul iniţial nu mai este acum decât un capitol din ceea ce se va numi, când va fi gata, "Tunelul de la capătul lumii".
Am început mai nou să scriu şi de mână şi să transcriu după aceea la calculator, dar numai din plăcerea de a sta afară, la masa din grădină, în cântec de păsărele şi mireasmă de salcâm şi soc.
Un fragment din roman va apărea în revista "Fantastica" la sfârşitul lunii iunie. Între timp lucrez şi la o povestire pentru o antologie ce se anunţă deosebită: "Romanian Cthulhu", închinată scriitorului american H.P. Lovecraft şi pornită de Mircea Pricăjan şi Mihai Adăscăliţei.

marți, 6 mai 2014

Fără iubire...


"Obligaţia fără iubire face omul iritabil.
Responsabilitatea fără iubire face omul ireverenţios.
Justiţia fără iubire face omul crud.
Adevărul fără iubire face omul critic.
Educaţia fără iubire face omul duplicitar....
Mintea fără iubire face omul viclean.
Amabilitatea fără iubire face omul ipocrit.
Competenţa fără iubire face omul inflexibil.
Puterea fără iubire face omul tiran.
Credinţa fără iubire face omul fanatic.
Onestitatea fără iubire face omul arogant.
Bogăţia fără iubire face omul lacom."

S.N. Lazarev

miercuri, 23 aprilie 2014

"Samarkand"



"Timpul are două feţe, are două dimensiuni: lungimea după soare şi adâncimea după patimi."

sâmbătă, 12 aprilie 2014

"Gândeşte-te la un număr"


Un roman poliţist este un adevărat medicament într-o zi ploioasă. M-am tratat ieri şi azi noapte foarte eficient. Un personaj zice la un moment dat: "Eu una cred că măcar o dată-n viaţă eşti obligat să încerci totul." E o afirmaţie hedonistă tipică anilor şaptezeci, dar încă foarte ispititoare. În rest, un roman bine scris, fără obişnuitele răsturnări de situaţie. Foarte realist.

sâmbătă, 5 aprilie 2014

"Nu mă uita"




„Uneori sînt întrebat cum am devenit scriitor şi de fiecare dată, în primul moment de derută, mă simt îndemnat să răspund printr-un singur cuvânt: „Citind”. Dar, mai întâi, la întrebările de acest tip nu se aşteaptă răspunsuri atât de scurte, ci mărturisiri de caznă creatoare şi muncă grea asupra propriei persoane; apoi, vorbind astfel, rişti să dobândeşti peste noapte reputaţia unui străin de viaţă şi împătimit de cărţi, care, în loc să prospecteze realitatea, confecţionează literatură din surse intermediare; în al treilea rând însă, răspunsul nici nu corespunde adevărului, pentru că simplifică nepermis, confundă întregul cu o parte a lui şi omite unele lucruri esenţiale. Deci el nu se dă. Se escamotează. Şi asta e iarăşi fals. Deoarece, chiar dacă nimeni nu devine scriitor numai prin lecturi, totuşi nu e mai puţin valabilă afirmaţia că nimeni nu devine scriitor fără să citească.”

Gunter de Bruyn

joi, 20 martie 2014

Ganduri despre iarna nucleara


"Cauti fiinta iubita, singur, pretutindeni, in masinile care trec pe strada, sus, la ferestre, chiar si in avionul acela de deasupra capului, crucifixul acela al cerului. Vrei ca fiinta iubita sa fie intotdeauna acolo, indiferent unde. Ea este obiectul celei mai presante cautari a sinelui si te uiti dupa ea fara somn, noapte de noapte, in vis...
*
Iubirea are cel putin doua antonime: unul este ura. Celalalt e moartea.
*
Tarile innebunesc la fel cum innebunesc si oamenii; si pe toata suprafata pamantului, tarile stau pe divane sau asezate in incaperi intunecate, molfaind dihidrocodeina si Temazepam, sau stau in bai cu apa fiarta sau rasucite in camasi de forta sau se dau cu capul de peretii capitonati. Unele au fost toata viata zdruncinate, altele au innebunit, s-au facut bine si pe urma au innebunit iar. America: America a mai suferit si alta data de nevroze, ca de exemplu cand a incercat sa se lase de bautura, ca atunci cand a inceput sa-si caute dusmani inauntru, ca atunci cand a crezut ca poate conduce lumea; dar s-a facut intotdeauna bine. Acum insa innebuneste, iar aceasta este conditia necesara.
*
Iadul o sa fie galagios si inghesuit.
*
Dar Richard, necasatorit, fara copii, nu iubea pe nimeni, era o mina de informatii inimaginabile. Ca la momentul eclipsei totale, pe 5 noiembrie, in timp ce cancelarul isi tinea discursul la Bonn, doua mari si foarte urate arme nucleare aveau sa fie detonate, una deasupra Palatului Culturii din Varsovia, cealalta peste Marble Arch. Ca, pana la stoparea scurgerilor de materiale fisionabile dinspre Bagdad, israelienii luasera la tinta Kievul. Ca sotia presedintelui era deja moarta. Ca suprapunerea periheliului cu sizigia va face oceanele sa leviteze. Ca se prebusea cerul...
*
Hai sa-ti spun eu ce vor femeile. Toate vor sa fie in centru. Indiferent la ce.
*
Dintre toate fortele, dragostea este cea mai stranie."

vineri, 21 februarie 2014

Semnul


"O lumânare ardea pe masă, o lumânare-ardea..."

"Doctor Jivago" - Boris Pasternak

Semnele vin mereu din neştiut, doar noi nu le putem citi mereu. Când le căutăm, avem ochii acoperiţi, când uităm de ele, ne bat la geam.

joi, 13 februarie 2014

Tot demon


Nu am ajuns încă la sfârşitul acestui fascinant roman, dar pot spune cu mâna pe inimă că, deşi Oskar Matzerath e doar un pitic grotesc, are loc destul în adâncurile sale sufleteşti pentru un demon adevărat, la fel de mare şi negru precum al lui Nikolai Stavroghin!

duminică, 9 februarie 2014

Pare cunoscut?


„Se instaurează în primul rând spionajul. Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt egali şi egali în sclavie. În cazuri extreme, calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi se scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacitaţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuie eliminate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. (...) Setea de instrucţie este deja o sete aristocratică. Cum apare familia sau dragostea, apare îndată şi dorinţa de proprietate. Vom ucide această dorinţă: vom slobozi beţia, intriga, denunţul; vom dezlănţui un dezmăţ inimaginabil; orice geniu îl vom înăbuşi încă în faşă, vom reduce totul la un singur numitor, egalitate deplină. (...) Ascultare deplină, despersonalizare deplină, dar o dată la treizeci de ani Şigaliov dezlănţuie şi o convulsie, şi lumea începe brusc să se devoreze reciproc, până la o limită, şi numai pentru a evita plictiseala. Plictiseala e un sentiment aristocratic; şigaliovismul nu admite dorinţe. (...) Ascultă, mai întâi vom provoca tulburările, vom pătrunde în sânul poporului. (...) Vom da naştere la incendii, vom lansa legende... În treaba asta orice „grup” răpănos ne va fi util. (...) Una sau două generaţii de desfrânare însă sunt acum necesare; e nevoie de un desfrâu nemaiauzit de ticălos, când omul se transformă într-o scârnăvie dezgustătoare, laşă, egoistă şi ferice, iată ce ne trebuie!”


"Demonii" - Dostoievski

vineri, 7 februarie 2014

Un strop de bunătate


"Aveai necazuri, nu-i aşa, de asta voiai să sari de pe pod. Ţi-am spus, uneori oamenii trebuie apăraţi de ei înşişi, iar în momentul când te-am văzut sus, pe parapet, am ştiut că faci parte din această categorie."
continuarea aici

imagine Miguel Angel Acosta Lara

miercuri, 22 ianuarie 2014

Invitaţie în labirint



Când trebuie să păşesc peste puntea incertă dintre anotimpuri, aş prefera să mă aflu într-un oraş, iar nu aici, unde pădurea suspină atât de aproape de uşa mea, iar ceaţa apasă sticla ferestrelor spre interior. Azi am evadat şi am ajuns într-un oraş mai nebun decât toate: New York.

luni, 20 ianuarie 2014

Edgar Allan Poe

PISICA NEAGRA

PENTRU ACEASTĂ NEOBIŞNUITĂ şi, totuşi, foarte simplă poveste pe care-ncep s-odepăn pe hârtie, nu aştept şi nici nu cer cuiva crezare. Nebun aş fi s-o fac, într-adevăr, în împrejurări când până şi simţirea se-ndoieşte de ea însăşi. Şi, totuşi — nu-s nebun— şi sigur sunt că nici nu am visat. Dar mâine voi sfârşi cu viaţa, iar azi vreau să-miuşurez sufletul. Şi tot ce mai doresc e să înfăţişez deschis, pe scurt, şi fără comentarii,un şir de întâmplări obişnuite. Obişnuite, da, dar care prin urmările lor m-au îngrozit —m-au torturat — m-au nimicit. Nu voi încerca să le explic. Căci pentru mine — au însemnat doar groază — chiar dacă alţii le vor socoti ciudăţenii şi nu întâmplări teribile. Şi poate că se va găsi un creier care-ar putea să desprindă — din nălucirea mea — întâmplarea obişnuită, un creier mult mai calm, mai logic, şi mai puţin înfierbântat decât al meu, şi care, pătrunzând în faptele cu-atâta spaimă de mine povestite, să vadă doar înlănţuiri fireşti de cauze şi de efecte. De mic copil m-am deosebit de ceilalţi copii prin firea mea blajină şi cuminte. Era atât de cunoscută bunătatea mea încât, ades, colegii mă batjocoreau. Ţineam nespus la animaleşi bunii mei părinţi mă răsfăţau, dându-mi mereu astfel de prieteni. Cu ei îmi plăcea să-mi petrec tot timpul, şi nu eram mai fericit decât atunci când îi hrăneam şi-i mângâiam. Această slăbiciunes-a accentuat cu vârsta şi, ajungând un om în toată firea, găseam în ea prilej de mulţumire. Cei ce-au iubit vre-odată un câine credincios, isteţ, nici nu mai au nevoie să li se explice natura sauintensitatea plăcerii sufleteşti ce-o încercam, în dragostea dezinteresată, altruistă a unui animal e o undă ce ajunge drept în inima celor ce-au avut trista posibilitate să cunoască prieteniameschină şi ataşamentul schimbător al Omului.M-am însurat de timpuriu şi m-am bucurat nespus când am înţeles că soţia mea avea ofire asemănătoare. Ştiind ce mult ţineam la animale, ea nu pierdea nici un prilej să-mi dăruiascăcele mai drăgălaşe exemplare. Aveam păsărele, şi iepuraşi, şi un peştişor auriu, un câinesplendid, o maimuţă şi o pisică.Era o pisică destul de mare, frumoasă, în întregime neagră şi de-o-inteligenţăizbitoare. Soţia mea, o fire deosebit de superstiţioasă, când venea vorba de inteligenţa pisiciiamintea de vechi eresuri populare potrivit cărora pisicile negre ar fi nişte vrăjitoare. Nu cred că-ntotdeauna vorbea cu seriozitate, şi pomenesc aceasta doar fiindcă mi-am amintit chiar acum.Îi dădusem numele Pluto, şi-mi devenise tovarăşul favorit de joacă. Pisica nu lăsa penimeni altul decât pe mine să-i aducă de mâncare, şi mă urmărea într-una prin casă. Abiaizbuteam s-o opresc să nu se ia după mine şi pe stradă.Prietenia noastră a durat ani de-a rândul, ani mulţi în care felul meu de-a fi, întreaga-mi fire — cu ajutorul acelui demon ce poartă numele Beţie — s-a tot schimbat în rău şi mă-nroşesc făcând acum mărturisirea. Din zi în zi eram mai ursuz, mai nestăpânit şi, mai cu seamă,nepăsător la cei din juru-mi. O, câte ocări am azvârlit soţiei mele! Şi, pân-la urmă, am ajuns s-oşi lovesc. Desigur că şi bietele animale au avut de-ndurat din pricina schimbării mele. Nu numaică nu-mi mai păsa de ele, dar începusem să le chinuiesc. Singur, Pluto doar nu-ndura prigoana. Nu pregetam însă să chinuiesc maimuţa, iepurii ori câinele, când întâmplarea sau devotamentullor prostesc mi-i aduceau în cale. Iar boala tot creştea în mine — şi ce îngrozitoare boală eAlcoolul! — şi până la urmă chiar şi Pluto, ce-mbătrânise şi era tot mai posac — chiar Pluto,zic, a început să simtă urmările stărilor mele proaste.Odată, într-un miez de noapte, pe când mă întorceam beat spre casă din hoinărelilemele prin oraş, mi s-a părut că pisica se ferea să-mi iasă-n cale. Am vrut s-o iau in braţe când,temându-se cred c-am s-o lovesc, şi-a-nfipt, dar nu prea tare, dinţii-n mâna mea. Pe dată m-acuprins o furie drăcească. N-am mai ştiut ce fac. Era ca şi cum sufletu-mi se ridicase zburând din trup, şi-orăutate diavolească, întărâtată de băutură, îmi pătrunsese orice fibră. Am tras briceagul din buzunar, l-am deschis şi, apucând de beregată bietul animal, am apăsat cu hotărâre, scoţându-iun ochi din orbită! Roşesc, mă îngrozesc şi mă cutremur acum, când destăinuiesc hârtieigroaznica-mi cruzime.Când, odată cu dimineaţa cea limpede, mi-a revenit şi judecata, când aburulnocturnelor orgii s-a risipit — am încercat un - sentiment, de groază şi de remuşcare la gândulnelegiuirii fără seamăn pe care o săvârşisem. O, dar era un sentiment plăpând şi îndoielnic, carenu-mi atingea sufletul.M-am pogorât din nou în. iadul alcoolului, şi am înecat curând, în băutură, chiar amintirea faptei săvârşite.Cu încetul pisica s-a-nsănătoşit. Orbita rănită avea, ce-i drept, o-nfăţişare fioroasă, dar se părea că animalul nu mai suferea deloc. Umbla, ca de-obicei, prin toată casa, dar, cum era deaşteptat, fugea de apropierea mea, înspăimântată.Îmi mai rămăsese destul din vechea afecţiune ca să fiu, la început, cam supărat pentruaceastă răceală, din partea unei creaturi care ţinuse înainte atât de mult la mine. Cu vremea, însă,supărarea s-a schimbat în mânie nestăpânită. Şi-atunci, ca să mă pierd cu totul i fără nădejde derevenire, mă-nvălui suflarea rece a PERVERSITĂŢII. E o noţiune de care filozofia noastră nuţine seamă deloc. Şi, totuşi — de asta sunt mai încredinţat decât de existenţa mea — unul dinimpulsurile primare ale inimii omeneşti este perversitatea — acea facultate sau simţământ primar de nepătruns ce poate da un sens fiinţei Omului. Şi cine oare n-a săvârşit, de zeci şi zecide ori, o faptă rea sau doar nesăbuită, numai din pricină că nu trebuia s-o facă? Şi nu se află oareîn noi pornirea neînfrânată, chiar şi în judecata cea mai dreaptă, de-a încălca orice se cheamăLege, numai din pricină că ştim că ni-i oprit? Suflarea aceasta a perversităţii, precum spuneam,se năpusti la timp asupra-mi, spre a mă distruge. Dorinţa nemăsurată a sufletului meu, de-a se biciui pe sine — în propria-mi fiinţă de-a lovi — de-a face răul doar din plăcerea de a-1 face,dorinţa aceasta nu m-a lăsat să mă opresc şi, pân-la urmă, m-a împins să-ncunun tot răul ce-1făcusem nevinovatului animal. Într-o dimineaţă, i-am petrecut cu sânge rece un laţ în jurulgâtului şi l-am spânzurat de-un copac; îl spânzuram şi lacrimile îmi curgeau şiroaie, şi-n inimăamara remuşcare mă chinuia; l-am spânzurat din pricină că mă iubise, din pricină că nu-mifăcuse nici un rău; l-am spânzurat din pricină că făptuiam astfel un păcat — păcat de moarte ce-mi ameninţa sufletul nemuritor, îl ameninţa atât de greu încât îl scotea, dacă se poate spune, chiar dincolo de graniţa milostivirii nesfârşite-a Celui mai îndurător si-a Celui mai TeribilDumnezeu.În noaptea zilei când am săvârşit nelegiuirea, am fost trezit din somn în strigăte de„foc"! Perdelele de lângă pat erau în flăcări. Ardea întreaga casă. Abia am reuşit, soţia mea, unservitor şi cu mine, să ne salvăm din mijlocul flăcărilor. Tot ceea ce aveam a fost mistuit de foc,iar eu mă alegeam decât cu resemnare deznădăjduită. Nu vreau — şi-ar fi o slăbiciune din parte-mi — să caut o legătură de la efect lacauză. între nenorocirea petrecută şi atrocitatea pe care-o săvârşisem. Dar cum m-am hotărât săredau aici doar recea-nlănţuire a faptelor, nu vreau să las nelămurit nici un amănunt. În ziua ce-aurmat focului, am scormonit printre ruine. Toate zidurile se prăbuşiseră — doar unul rămăseseîn picioare. Era un perete despărţitor nu prea gros, aflat în mijlocul clădirii, şi chiar de el fuseserezemat patul meu. Focul nu stricase tencuiala şi pricina am atribuit-o zugrăvelii proaspete. Amvăzut că se adunase-acolo o ceată de oameni, şi parcă unii cercetau o anumită parte a peretelui,cu stăruinţă şi-ncordare. Am auzit parcă rostindu-se vorbele „bizar", „ciudat", şi altele-asemănătoare. Apropiindu-mă, am văzut, parcă sculptat în basorelief pe suprafaţa albă, conturulunei gigantice pisici. Imaginea era uluitor de clară. Iar în jurul gâtului avea un ştreang.În faţa acestui strigoi — căci altfel nu puteam să-1 socotesc — uimirea şi spaima m-au făcut să-mi pierd răsuflarea. Dar judecata mi-a venit până la urmă în ajutor. Mi-am amintit căspânzurasem animalul într-o grădină de lîngă casă. Când focul a izbucnit, mulţimea a dat năvalăîn grădină şi poate că vreunul să fi tăiat frânghia şi să fi aruncat pisica printr-o fereastră în odaiamea. O fi făcut-o, mi-am zis eu, ca să mă trezească din somn. Când zidurile s-au prăbuşit,sărmana victimă a cruzimii mele a fost strivită de zidul proaspăt tencuit, iar varul şi focul, precum şi amoniacul aflat în leşul animalului, au imprimat imaginea aşa cum apărea.Dacă a fost uşor să-mi liniştesc în felul acesta şi raţiunea şi poate şi conştiinţa,uluitorul fapt n-a încetat să-mi tortureze imaginaţia. Luni întregi fantoma pisicii m-a urmărit, şi-n suflet mi-a pătruns o umbră care părea să fie, dar nu era chiar, remuşcarea. Cu vremeaîncepuse să-mi pară rău de moartea animalului, şi m-am apucat să caut prin jurul meu, încrâşmele infecte prin care-mi petreceam zilele, o pisică să-i semene oarecum, cu care s-oînlocuiesc.Într-o noapte pe când, aproape năucit de băutură, şedeam intr-o nenorocită decârciumă, privirea-mi fu atrasă deodată de-o pată neagră pe unul din uriaşele butoaie cu rom saugin din tavernă. Vreo câteva clipe am privit spre butoi, uimit că nu mai văzusem pân-atunciobiectul sau fiinţa de - deasupra. M-am ridicat şi-am pipăit. Era o pisică neagră ce-şi găsiseculcuş acolo — o pisică foarte mare, la fel ca Pluto, şi-i semăna leit în toate. Atâta, doar, căPluto n-avusese nici un fir de păr alb, pe când aceasta avea o pată mare, fără vreun contur precis,ce-acoperea aproape-ntregul piept.Când am atins-o, s-a ridicat pe dată şi-a început să toarcă frecându-mi-se de mână şi părând bucuroasă de prezenţa mea. Găsisem deci ceea ce căutam. Am vrut s-o cumpăr de lacârciumar, dar omul a ridicat din umeri — nu ştia nimic, n-o mai văzuse până atunci.

Am mângâiat-o şi, când m-a văzut că plec, s-a luat după mine. M-a însoţit tot drumul;din când în când mă aplecam s-o mângâi. Acasă s-a obişnuit de-ndată şi a câştigat curând toatăafecţiunea soţiei mele.Eu în schimb, m-am trezit că o duşmănesc. Simţămintele mele erau cu totul alteledecât mă aşteptam şi — n-aş putea spune de ce şi cum — iubirea ei vădită pentru mine mădezgusta, mă plictisea. încet-încet, sila, plictiseala s-au transformat într-o ură fără margini. Oocoleam poate dintr-un fel de ruşine, şi amintirea cruzimii mele mă-mpiedica să-i fac vreun rău.O vreme m-am mulţumit doar s-o ocolesc, dar treptat — o, foarte-ncet! — am început s-o privesc cu o ură nespusă şi să mă-ndepărtez din calea ei, ferindu-mă ca de un suflu alspurcăciunii.Ca să spun drept, începusem s-o urăsc din prima dimineaţă, când am descoperit că nuavea un ochi, asemenea pisicii mele Pluto. Or, tocmai asta o făcea pe soţia mea s-o iubească şimai tare, căci, cum v-am mai spus, avea un suflet tare bun, cum avusesem odată şi eu, însuşirecare însemnase pentru mine izvorul multor bucurii curate şi simple.Dar pe cât de amarnic uram pisica, pe atât iubirea ei pentru mine creştea. Mă urmăreacu o stăruinţă pe care n-aş putea să v-o descriu. Când mă aşezam pe-un scaun, se cuibărea subel, ori îmi sărea pe genunchi şi mă copleşea cu dovezi de dragoste care mi se păreaurespingătoare. Dacă mă ridicam să plec, mi se vâra printre picioare de mă împiedicam de ea,gata să cad; ori înfigându-şi lungile-i gheare ascuţite în haine, se căţăra până pe piept. Simţeam pornirea s-o ucid dintr-o lovitură, dar mă oprea amintirea vechii mele nelegiuiri şi — trebuie s-ospun — o teamă îngrozitoare.Îmi era teamă nu de un rău pe care mi l-ar fi putut pricinui — era un simţământ greude descris. Mi-e aproape ruşine să mărturisesc — da, mi-e ruşine chiar aici, în celula de ucigaşîn care mă aflu — că groaza şi teroarea ce mi le inspira au fost aduse până la paroxism de ceamai bine plăsmuită dintre năluciri. Soţia mea a fost aceea care mi-a atras de multe ori luarea-aminte asupra petei albe, care constituia v-am mai spus, singura deosebire dintre această pisicăşi cea spânzurată. La început pata cea albă n-avea vreo formă anume; dar, cu încetul, prin prefaceri aproape nesimţite, pe care le-am socotit multă vreme ca fiind curată închipuire — prinse un contur precis. Era imaginea unui lucru pe care mă-nfior chiar să-1 rostesc — şi-aici seaflă pricina urii şi fricii mele, ca şi a dorinţei de-a scăpa (de-aş fi-ndrăznit!) de acest monstru.Era imaginea, spuneam, a unui lucru hidos, îngrozitor — imaginea unei SPÂNZURĂTORI. O,ce lugubru şi teribil instrument de groază şi de crimă — de agonie şi moarte!Eram acum mai nenorocit decât întreaga lumii-ntregi nenorocire. Un animal — pe-alcărui semen îl ucisesem cu dispreţ — un animal mă tortura pe mine — pe mine, om făcut dupăchipul şi asemănarea lui Dumnezeu — mă tortura cumplit. Dar, vai! zilele şi nopţile veneau şitreceau şi eu nu mai ştiam ce-i binecuvântarea tihnei ! Cât era ziua de mare, pisica nu mă părăsea nici o clipă; iar noaptea mă trezeam speriat din vise înspăimântătoare, ca să simt lângăobrazul meu suflarea-nfierbântată a pisicii, şi greutatea ei imensă coşmar ce se-ntrupase şi nu puteam să-1 scutur de pe mine, apăsându-mă veşnic pe inimă!Împovărate de atâtea chinuri, firavele rămăşiţe ale părţii bune din mine s-au năruit. Mi-a rămas tovarăş doar gândul rău — gândul cel mai întunecat şi mai josnic. Obişnuita mea stare de iritare se prefăcea în ură faţă de toţi şi de toate şi în mereu mai des-ele, mainestăpânitele crize de furie în care mă aruncam orbeşte; de cele mai multe ori sărmana mea soţieera vai! cel mai răbdător şi mai resemnat martir.Şi iată că a venit ziua când am intrat împreună cu soţia mea în beciul locuinţeidărăpănate unde ne-mpinsese sărăcia. Pisica mă urma în timp ce coboram pe scară; mă-mpiedicam de ea, mai-mai să cad, şi mă scotea din minţi. Furia m-a făcut să uit de copilăreascateamă ce mă-nlănţuia — şi atunci am ridicat toporul şi-am repezit o lovitură ce-ar fi ucis-o, fireşte, de-ar fi nimerit unde ţintisem. Dar braţu-mi fu oprit de mâna soaţei mele. Cuprins de-ofurie diavolească, mi-am smuls mâna din strânsoare şi-am izbit cu toporul drept în creştetulsoţiei mele. Ca fulgerată a căzut jos — nici n-a gemut măcar.Odată hidoasa crimă-nfăptuită, prima mea grijă a fost să ascund cadavrul cât mai bine. Ştiam că nu-1 puteam scoate din casă, nici ziua şi nici noaptea, fără primejdia de-a fi văzutde cineva. Prin minte mi s-au perindat mai multe planuri. Gândeam să tai cadavru-n bucăţele, şi-apoi să le ard. Gândeam să-i sap mormântul sub podeaua pivniţei. Gândeam să-1 zvârl în puţuldin grădină — sau să-1 împachetez ca pe o marfă într-o ladă, şi-apoi să chem un hamal să-1 careafară. La urmă, însă, am găsit cea mai bună soluţie. M-am hotărât să-1 zidesc în pivniţă, aşa cumse spune că făceau călugării din evul mediu cu victimele lor.Pivniţa era destul de bună pentru această treabă. Zidurile aveau cărămizile prinse ne-ngrijit, cu o tencuială nouă care-n aerul jilav de-acolo nu se-ntărise bine. Unul dintre ziduri aveao ieşitură, semănând cu un fel de vatră, zidită la fel ca şi restul pivniţei. Mi-am zis că voidesprinde cu uşurinţă cărămizile, voi îndesa leşul acolo, şi voi zidi apoi totul la loc, la fel ca mai-nainte, astfel ca nici un ochi să nu descopere vreodată ceva nelalocul lui.Şi nu m-am înşelat. Cu o rangă am desprins destul de uşor cărămizile, am aşezat cugrijă cadavrul, l-am rezemat de zidul dinlăuntru, sprijinit astfel încât, sa stea în picioare până amdurat, încet, întreaga zidărie, aşa cum fusese la-nceput. M-am îngrijit să cumpăr nisip şi var, am pregătit o tencuială întru totul asemănătoare cu cea veche, şi-am tencuit cu grijă noua zidărie. Când am sfârşit, eram mai mulţumit decât se poate spune de treaba făcută. Nimic nu arăta că selucrase ceva în zidărie. Am măturat atent molozul de pe jos. O ultimă privire de triumf şi mi-am zis: „Măcar aici n-am trudit zadarnic!"Întâiul gând după aceea a fost să caut animalul ce pricinuise crima, căci hotărâsem, însfârşit. să-1 ucid. Dac-aş fi dat de el atunci, ursita i-ar fi fost. pecetluită, dar se pare că afurisituldobitoc, înspăimântat de mânia-mi violentă, se ferea să-mi mai apară-n cale, în starea-n care măaflam. O nu e cu putinţă să descriu, sau să-şi închipuie cineva ce uşurare profundă, totală, îmiaducea absenţa nesuferitei creaturi! N-a apărut nici noaptea — şi a fost întâia noapte de cândvenise-n casa mea în care am putut să dorm adânc şi liniştit; da, am dormit, cu toată crima ce-mi apăsa cugetul.Trecu şi-a doua, şi a treia zi, şi groaznicu-mi călău tot nu apărea. Am răsuflat însfârşit liber! De spaimă, monstrul părăsise locurile-acelea pentru totdeauna! Şi n-am să-1 mairevăd niciodată! Trăiam o fericire fără margini! Vinovăţia faptei înspăimântătoare pe care osăvârşisem mă urmărea prea puţin. S-au întreprins unele cercetări, dar le-am făcut cu uşurinţă faţă. S-a hotărât atunci o percheziţie — dar eram încredinţat că nu vor găsi nimic. Viitorul îmiapărea liniştit.În cea de-a patra zi, câţiva poliţişti au intrat pe neaşteptate-n casă şi au început săcerceteze cu de-amănuntul fiecare colţişor. Încrezător în taina-mi de nepătruns, nu mă simţeamdefel neliniştit. Poliţiştii mi-au cerut să-i însoţesc. Nici un ungher sau colţ nu a scăpat necercetat.La urmă, pentru a treia sau a patra oară, am coborât cu toţii în beci. Şi nici un muşchi nu-mitresărea, şi inima-mi bătea liniştit ca unui prunc ce doarme un somn nevinovat. Mă plimbam prin beci, încoace şi încolo. Mă plimbam, cu braţele încrucişate pe piept. Şi poliţiştii, în sfârşit,se pregăteau să plece. Simţeam o bucurie prea mare ca să mă pot stăpâni. Ardeam să spun măcar o vorbă prin care să dau viaţă triumfului şi să-mi întăresc astfel în ochii lor nevinovăţia. — Îmi pare bine, am spus într-un sfârşit când poliţiştii începuseră să urce scara, îmi pare bine, domnilor, că bănuielile s-au risipit. Vă doresc sănătate şi, poate, mai multă politeţe. întreacăt fie zis, priviţi — priviţi cât de bine e construită casa. (în oarba-mi dorinţă de a vorbi câtmai firesc, abia de-mi mai dădeam singur seama ce spuneam).Aş zice, chiar, că e o casă admirabil construită. Iată nişte ziduri — o, dar nu plecaţi! — nişte ziduri într-adevăr solide!Şi-atunci, în frenezia mea de a-i înfrunta, am izbit tare eu bastonul chiar in locul undeascunsesem cadavrul nefericitei mele soaţe.O, doar Domnul mă poate apăra, sau chiar scăpa, din ghearele celui care comandăoştile drăceşti! Nici nu s-a potolit ecoul loviturii, când din acea criptă i-a răspuns un glas — da,un glas, "întâi înăbuşit şi-ntretăiat, ca scâncetul unui copil, crescând apoi grăbit, un ţipăt lung, puternic, prelung, necunoscut, neomenesc — un urlet —un răcnet de teroare şi triumf, cum doar în iad se poate auzi, de s-ar uni răcnetele celor osândiţi şi chinuiţi cu răcnetul de bucurie aldemonilor.O nebunie ar fi să vă mai spun la ce gândeam. Aproape leşinat, m-am rezemat nesigur de perete. O clipă, poliţiştii au stat încremeniţi, înspăimântaţi, înnebuniţi. Apoi, o mulţime demâini s-au năpustit spre zid. Şi dintr-o dată zidul a căzut. în faţa noastră se afla, ţeapăn, cadavrul, plin de sânge închegat şi aproape putrezit. Iar lângă capul soţiei mele omorâte rânjea, cu guraroşie larg deschisă, hidosul animal ce m-a împins, viclean, la crimă, şi-al cărui glas denunţător m-a dat pe Mâinile călăului. Zidisem şi pisica în mormânt!
  Pisica neagră (în original The Black Cat) a văzut lumina tiparului la 19 august1843 în „United States Saturday Post" de Edgar Allan Poe

luni, 6 ianuarie 2014

Ultima ora



"La circ…
Un accident banal –
Un acrobat,
Un salt mortal
Şi
Acrobatul nu s-a mai sculat…

Alămurile din orchestră au tăcut,
Iar clovnii din arenă au ţipat…
Dar publicul din staluri n-a crezut
Că poate fi şi-un accident adevărat
Şi-a fluierat…
Zadarnic-
Mortul n-a mai înviat…
Păcat de el ! …

Era un tânăr acrobat frumos,
Cu corpul tatuat de sus şi până jos,
De care publicul se minuna,
Când îl vedea-ndoit ca un inel.
Sau când la bara fixă se învârtea
Ca o morişcă de cafea
Cu balerina lângă el ! …
Dar balerina nu-l iubea !…


Povestea lui ?
Hm ! …
Povestea mea-
A mea
A ta
Şi-a altora ! …


Acelaşi accident de circ, banal…
O zi relache,
Şi apoi, la fel,
Cu-aceeaşi balerina lângă el
Alt acrobat …
Alt salt mortal!"

Ion Minulescu…