sâmbătă, 30 septembrie 2017

Se joacă, dar nu cu mine


Este evident că ceva lipsește organului meu de percepție estetică, dar m-am văzut în situația de-a nu putea depăși pagina 15 a acestui roman. Mă simțeam de parcă aș fi reluat abandonata lectură din „Viața începe vineri” de Ioana Pârvulescu. Căscam. Eram mai atrasă de zgomotele de afară decât de carte. Văzând așa, am dat fuga să caut impresiile de lectură ale altor cititori și, spre rușinea mea, am descoperit numai cuvinte de laudă pentru romanul lui Zafon... Spășită, m-am întors la citit. Cu efort, am întors pagina 19. Și m-am oprit. Definitiv.

sâmbătă, 23 septembrie 2017

David Lurie se străduiește


Azi noapte am terminat de citit „Dezonoare” de Coetzee și nu am fost dezamăgită; e o carte bună și ambiguitatea care emană din paginile ei doar o apropie și mai mult de viața însăși.
David Lurie, intelectual rasat, adept al hedonismului, nu poate fi salvat de justețea animalică a principiilor sale, dar nici de aspirațiile artistice. Și asta pentru că nu are nimic de oferit. Nu e de mirare că opera pe care visează s-o compună decade de la ample aranjamente orchestrale la sunetul spart al unui banjo. David este neputincios în fața lumii și a propriei persoane. Nu-și poate salva fiica atunci când este atacată, nu-și poate nici măcar asuma responsabilitatea pentru viața unui câine care l-a îndrăgit. E mai ușor fără complicații.
*
„Dezonoare” este despre răul pe care ni-l facem unii altora atunci când putem. Cum ar putea fi oprit lanțul răului? Numai prin iertarea necondiționată. Așa cum a împăcat Mandela albii cu negrii profund divizați de ură din Africa de Sud. Răul nu poate fi oprit decât prin refuzul de a răspunde răului cu rău. De ce Lucy pare irațională? De ce atitudinea ei evocă nebunia? Pentru că vrea să fie un om bun într-o lume rea. Tu ai curajul?

marți, 19 septembrie 2017

Incertitudine perfect construită


N-aveam deloc de gând să citesc cartea, dar m-a prins de la primele pagini unde imaginea unui copil aruncând cu o piatră în cadavrul unui spânzurat mi s-a părut ciudată. Trebuie să mărturisesc (rușinată) că e abia a doua carte a acestei cunoscute autoare pe care pun mâna. Am citit cândva, prin liceu, „Golful francezului” și am rămas cu amintirea unei lecturi ușoare și agreabile. „Rebecca” și „Păsările” nu au mai intrat pe lista de cărți pentru că am văzut ecranizările.
Și iată că „Verișoara mea Rachel” mă surprinde în mod plăcut. Sunt cărți care ne transformă, sunt cărți care ne însoțesc în călătoria descifrării lumii, dar, dacă acceptăm că există și o funcție de entertainment a lecturii, atunci acest roman aici se înscrie. Stilul autoarei este desăvârșit, personajele sunt credibile din punct de vedere psihologic, acțiunea nu trenează, iar misterul se păstrează până la sfârșit. De fapt, este o incertitudine atent construită, astfel încât cititorul își pune întrebări mult timp după ce a închis cartea. Acest vag al intențiilor omenești ne însoțește și în realitate.

duminică, 10 septembrie 2017

Neverosimil


Altă carte mult premiată și pe care am început-o cu scepticism. De îndată ce am localizat personajul principal, am simțit o ușoară iritare, ceva așa, ca un presentiment. Însă când am descoperit că doamna Michel e portăreasă și citește tratate de fenomenologie, am pufnit de-a dreptul. Înțeleg ideea, am înțeles contextul, dar tot mi se pare o chestie trasă de păr. Portăreasa are un coeficient de inteligență amețitor, se delectează cu artă și face imposibilul ca nimeni să nu-și dea seama de asta! Din ascunzătoarea ei judecă slăbiciunile celorlalți. N-are cum să-mi câștige simpatia. Nici Paloma, celălalt personaj narator, nu mă încântă. Un copil precoce, conștient de precocitatea lui, disprețuitor și rănit (!) de prostia membrilor familiei sale. Mi se pare mie sau inteligența e tot mai des confundată cu cultura generală?
Cât despre roman în sine, ce să zic? O fi roman? Mi-a părut mai degrabă un fel de salată. Niște mini-eseuri legate de un fir narativ subțirel. Și pentru că situația creată era absolut neverosimilă, autorul a recurs la un sfârșit abrupt. Altfel ar fi trebuit să înghițim faptul că un nabab precum Kakuro Ozu întâlnește prima femeie rasată și cultă din viața lui (și se îndrăgostește de ea) în persoana unei portărese de mult timp ofilite.

joi, 7 septembrie 2017

Față-n față cu Sfinxul


Se spune că trebuie s-o citești de cel puțin două ori ca să o înțelegi. Probabil că după această primă lectură nu am înțeles-o și de aceea am doar impresia că am înțeles-o... Mie toate romanele acestui autor mi-au plăcut, le-am găsit firești, am acceptat fără ezitare codul său ficțional. Murakami îmbină elemente cât se poate de reale, suflă asupra lor și rezultatul este o lume magică. Eu mă integrez perfect în lumile create de el.Totuși, cred că nu acesta va fi romanul meu preferat dintre cele scrise de autorul japonez.
*
Unii dintre noi suntem doar pe jumătate aici, o parte din noi trăiește în altă lume, nu-i așa? Flautul fermecat făcut din suflete de pisici... Toată viața este o întrebare care ne-a fost pusă și căreia trebuie să-i răspundem la final.