duminică, 27 februarie 2011

Personaj principal?

„Este posibil să nu fim noi personajele principale ale vieţilor noastre. Nu îmi puteam imagina cum s-ar putea întâmpla aşa ceva, ceva atât de îngrozitor: un fel de viaţă-fantomă în care eu nu sunt în stare să fac nimic altceva decât să privesc acea persoană care mi-a luat locul şi poate că o urăsc şi o invidiez teribil, dar nu pot să fac nimic, deoarece la un moment dat eu m-am prăbuşit afară din viaţa mea, ca dintr-un avion, aşa îmi imaginez, afară în spaţiul liber şi acolo sunt în derivă şi nu mă pot întoarce căci altcineva stă pe locul meu, deşi acel loc era al meu şi eu aveam biletul în mână.”

Per Petterson

vineri, 25 februarie 2011

Îmi place


Irina, spre deosebire de Tetris, nu ştie că eu nu primesc nicio leapşă şi tocmai de aceea n-am încotro, trebuie să-i răspund. :D

Adică să-i scriu ce-mi place. Iată câteva dintre lucrurile care-mi plac şi pe care le pot numi aici:

În afară de zilele însorite şi fără probleme, de dimineţile când nu am de gătit, şi de cele când putem dormi târziu, de serile când ne permitem să stăm până pe la două-trei urmărind filme horror, de luna aprilie când încep să cânte privighetorile şi de luna mai când înfloresc salcâmii, de combinaţia cafea cu ciocolată şi răscolitul prin librării îmi mai place şi:


1) Să citesc până lumea din jur dispare


2) Să descopăr legături misterioase între cărţi


3) Să mă recunosc în trăirile unor personaje


4) Finalurile fericite şi neverosimile, dar şi cele tragice şi tot neverosimile


5) Poveştile simple pe care autorul nu le complică şi cele complicate pe care autorul nu le simplifică


6) Romanele care sunt „ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum”, cu condiţia ca în oglindă să se întrezărească mai mult decât ceea ce se află pe acel drum


7) Cărţile care mă ajută să descopăr în mine lucruri despre care nu ştiam, deşi erau acolo de mult timp.




Şi la final trebuie să recunosc deschis: îmi place la nebunie SCAI!

miercuri, 23 februarie 2011

marți, 22 februarie 2011

"Taina Norilor"


Mi-a fost recomandată această carte cu multă căldură de către un alt cititor în nori, Ovidiu Bufnilă. Titlul mă atrage. Norii presupun mişcare, schimbare, asocieri neaşteptate, frumuseţe, fractali. Cred că o voi citi. Dar mai întâi s-o găsesc...

Vechi Manuscris...


Pentru Claudia, profesoară plină de abnegaţie.

luni, 21 februarie 2011

La grădiniţă aţi fost?


Pentru băieţelul care nu a fost la grădiniţă.

Într-un moment al vieţii mele mi s-a spus că voi merge la grădiniţă. După tonul cu care fusese rostită sentinţa mi-am dat seama că este inevitabilă. Nu înţelegeam cum funcţionează o grădiniţă. Mama îmi explicase că părinţii din localitate îşi duc acolo copiii pe timpul dimineţii, până la amiază.

Mama însăşi era „educatoare”, dar ce presupunea acest lucru?

- Înseamnă că eu voi ţine lecţii copiilor, îi voi învăţa tot felul de lucruri frumoase, cântece şi poezii, iar tu vei sta cuminte.

M-am arătat cam nesigură în privinţa asta şi Mama mi-a promis c-o să ne jucăm împreună acasă, dacă n-o supăr „când va ţine lecţii”.

Nu-mi plăcea şi pace faptul că Mama va acorda atenţie atâtor copii, dar am hotărât să stau liniştită măcar până văd ce sunt lecţiile şi din ce parte trebuie ţinute.

În prima dimineaţă, grădiniţa s-a umplut de ţânci. Femei cu copii de mână băteau sfios la uşă, Mama deschidea zâmbind, îi saluta, pupa invariabil toţi copiii, îi lăuda că sunt cuminţi, drăguţi, ascultători etc., deşi mie nu-mi făceau impresia asta. Mamele lor erau nişte oameni mari, vizibil inferiori mamei mele, pe care, evident, o tratau cu mult respect. Copiii păreau speriaţi, amărâţi de prima lor zi de grădiniţă, însă Mama reuşea spectaculos să le distragă atenţia celor mici - care nici nu avuseseră de gând să rămână acolo fără mami a lor - iar pe cei mai mari, care ştiau că grădiniţa e o cale fără de întoarcere şi-şi lăsau orice speranţă la uşă, îi înveselea.

Odată poposiţi pe covorul din mijlocul încăperii, intram eu în acţiune:

- Mama mea este educatoare. Cum te cheamă?

În felul acesta autoritar şi abrupt am cunoscut pe Alina, o blondă spălăcită şi tăcută, pe Nela –ceva mai mare ca mine şi cu iniţiativă, pe Nini – un băiat care a început să exploateze de îndată parchetul lustruit punând în funcţiune un derdeluş de interior lung cât peretele din spate al camerei.

Deja mă gândeam ce să fac: să particip la proba de patinaj viteză în sală sau să-i pârăsc pe copii Maică-mii care era încă ocupată cu o mamă cam povestace, când o fetiţă mă trase de mânecă:

- Tovarăşa e mama ta?

Mama mea era acolo, la uşă, dar nu era „ tovarăşă”. Desigur, se referea la cealaltă femeie.

- Nu. am răspuns foarte răspicat.

În clipa aceea, fata de lângă mine se repezi şi mă muşcă de ureche. Am început să ţip mai mult de indignare şi jignire, decât de durere.

Mama a sărit într-un suflet să vadă ce s-a întâmplat; nu i-a venit să creadă când a văzut că victima sunt eu. Mi-a dat voie să umblu în poşeta ei ca să tac o vreme, cel puţin până va închide jocurile olimpice de iarnă care se desfăşurau în toată splendoarea undeva în spatele sălii imense.

Într-o jumătate de oră calmul a fost restabilit şi copiii şi-au reluat locul pe scăunele, de jur împrejurul covorului. Mama le-a arătat cum să stea cuminţi, cu mâinile la spate, timp în care eu mă strâmbam la ei de la catedră şi aliniam fleacurile atractive din poşeta mamei în şiruri ispititoare.

Din păcate am fost reperată şi Mama s-a purtat foarte ciudat, punându-mă şi pe mine în rând cu toţi copiii; ba chiar mi s-a spus că trebuie să stau cu mâinile la spate!

În acea primă zi am ascultat bosumflată, dar în zilele ce au urmat, am găsit resurse ca să mă repliez şi să îmi impun punctul de vedere. Mi-am aflat un aliat de nădejde chiar în fetiţa care mă muşcase –Cosmina – alături de care am început un lung şi epuizant război de hărţuire împotriva oricărei restricţii impuse de mama.

vineri, 18 februarie 2011

"Amintiri despre viitor"


Daria m-a întrebat ieri „ce am vrut să mă fac când o să fiu mare”.

Dacă vreau să răspund sincer, trebuie să mărturisesc: am fost o indecisă.

La vârste foarte mici am vrut să devin doctoriţă. Am omis să relatez acum două postări ce-au păţit păpuşile din cauza acestei hotărâri. Mai rău a fost când am vrut să-i fac injecţii vărului meu şi am decis că umflătura din genunchiul lui Florinel, băiatul din vecini, trebuie operată.

S-au salvat datorită maşinii de cusut Singer - (cea pe care era să luăm 70.000 de euro şi am scăpat ca prin urechile acului) – deoarece mi-am dat seama rapid că voi deveni creatoare de modă.

Am început modificând două din rochiile mamei cărora le-am ataşat în stil haute-couture o cravată şi un slip al tatei, dar cei din jur au fost depăşiţi de noutatea viziunii mele artistice şi nu au apreciat.

Am mai vrut să fiu cântăreaţă şi am cântat chiar mult timp folosind bastonul bunicului pe post de microfon. A trebuit să încetez fiindcă fraţii mei aveau examene…

Toată lumea a respirat uşurată când s-a aflat că mă fac balerină. De două ori pe săptămână mergeam la şcoala de dans şi acasă domnea liniştea.

Mama s-a gândit la o strategie care să mă potolească. Mi-a dat într-o seară „Aventurile lui Tom Sawyer”.

După aceea am vrut să fiu băiat, explorator, arheolog, marinar, prinţesă şi, desigur, cosmonaut, în funcţie de cartea pe care o citeam.

Nu m-am hotărât definitiv nici azi.

Leapşa poate fi preluată de oricine are niscai amintiri despre viitorul propriu.

joi, 17 februarie 2011

"Cărţile junglei"

Dacă ar trebui să numesc o carte a copilăriei mele aş spune „Cărţile Junglei”.

„Cărţile Junglei” s-au citit şi s-au recitit, noaptea târziu cu perdelele trase să nu vadă mama lumină, afară pe bancă în zile calde şi însorite, sub becul aprins pe terasă în seri târzii, motanii familiei devenind pe rând Bagheera sau Shere Khan.

Am citit-o cu sufletul la gură de fiecare dată. De ce? Nu doar pentru aventurile puiului de om în junglă sau pentru prietenii deosebiţi pe care şi i-a făcut acolo – Fratele Cenuşiu, Akela, Baloo, Kaa, dar mai ales Bagheera – cât pentru faptul că Mowgli era un copil rătăcit, pierdut.

Toată copilăria m-am temut să nu mă pierd de părinţi. În spatele grădinii noastre erau curtea şi terenul de joacă ale unui orfelinat. Acolo trăiau copii ce se pierduseră şi nu voiam să ajung ca ei.




Kir Sirtaki, neam de Bagheera.

miercuri, 16 februarie 2011

America! America!

La zilele mele de naştere, unchiul Polly şi mătuşa Sophie îmi trimiteau din America un cadou. Haine, dulciuri şi o jucărie. Din acea perioada cuvântul „America” a rămas întipărit în conştiinţa mea asociat cu gustul de ciocolată – gustul luxului şi al fericirii – ceea ce dovedeşte câtă dreptate aveau tovarăşii de la partid despre puterea subversivă a imperialiştilor.

La cinci ani am primit de peste ocean o cutie lungă, ce mi-a parvenit violată de vameşi, amănunt pe care nu l-am luat în considerare, câtă vreme mai conţinea minunata păpuşă pe nume Dolly şi mult aşteptata ciocolată.

Dolly – biata de ea – nu ştia că intrase pe un teritoriu cu idei mai sănătoase despre moralitatea tinerilor, aşa că n-a bănuit nicio clipă că va mai purta splendidul ei păr auriu doar două zile. Atunci mi s-a părut mie că i-ar sta mai bine tunsă, precum Corina Chiriac, drept care i-am făcut toate serviciile unui salon de frumuseţe: tuns, spălat, coafat. Mama era să leşine ne-a descoperit – pe mine deja atrasă de altceva, decuparea unor imagini dintr-un ziar - şi pe Dolly, în stare de şoc – trăgându-şi sufletul într-un fotoliu. L-a strigat pe tata din grădină, să vină să vadă oroarea ce o comisesem. Tata a preluat cearta de unde o întrerupsese mama lăcrimând, dar încet, încet s-au calmat amândoi, ba chiar au zâmbit când le-am adus aminte de un amănunt ce le scăpase: părul e păr, îi va creşte la loc, nu?

luni, 14 februarie 2011

Unii au noroc în dragoste...


Eu în mod sigur nu fac parte din această categorie. Însă ce-i al meu e pus deoparte! Pentru că eu mă încadrez în rândurile celor cu noroc la bani.

Dacă există organizaţii secrete care studiază fenomene ieşite din comun, fenomene ce sfidează bunul-simţ şi legile probabilităţii, cred că ar trebui să mă caute. Ia gândiţi-vă: de câte ori în viaţă aţi câştigat premiul cel mare la loterie? Care sunt şansele să-l câştigaţi atunci când jucaţi? Citeam undeva că e mai probabil să mori în drum spre loterie, decât să iei potul cel mare…

Ei bine, eu l-am câştigat de MAI MULTE ORI.

Nu ştiu combinaţia norocoasă, nu ştiu cum se întâmplă, vă jur. Am noroc şi gata!

Iată şi azi, de ziua îndrăgostiţilor, eu am câştigat un milion de lire. Şi nu e prima oară. A trebuit să refuz un rege african, o moştenitoare indiană şi un misionar de nu ştiu unde care voiau cu toţii să-mi doneze averile lor. Ce să fac eu cu atâta bănet? Nu e destul că iau banii loteriilor engleze chiar şi fără să joc?!

Microsoft Award TeamRegistered Under The Data Protection Act.(Registration No:-MSN560601Z).The Microsoft House Prescot, London E1 8RP.United Kingdom.(Information Service)The Microsoft Mega Jackpot Lottery, United Kingdom wishes to inform youthat the results of our 2011 New Year Bonanza Lottery

International Program held in Great Britain is out. Your e-mail account have been pickedas a certified winner of a lump sum pay out of £1,550,952.00.(One MillionFive Hundred And Fifty Thousand Nine Hundred And Fifty Two PoundsSterling) credited to MICRO (LOTTERY) CHIP NO:9465206. The winning ticketwas selected from a Data Base of Internet E-mail Users,from which yourAddress came out as the winning coupon in this category "A" ballotlottery. You are therefore required to contact our Claims Department withthe details below quoting your winning number:MICRO (LOTTERY) CHIPNO:9465206 for validation:You are to contact the Claims Consultant with the details below:Contact Person: Barr. Mary Caldwell.E-mail : micros_onlineclaims@live.com

THE BENEFICIARY/OWNER OF THE WINNING E-MAIL SHOULD COMPLETE OUR CLAIMS FORM.FILL THE INFORMATION BELOW:Name:AgeSex:Marital Status:Tel/Fax:Address:Occupation:Yours Sincerely,Dr. (Mrs) Elizabeth AndreOfficial Spokesperson and Director of Communications Microsoft MegaJackpot Lottery

P.S. Voi din ce categorie faceţi parte? A norocoşilor în dragoste? Sau a norocoşilor la bani?

vineri, 11 februarie 2011

"Sentimentul primăverii"

Suave astenii de primăvară
şi cugetarea-ntr-un impas difuz
şi verb rotund ca un sigil în ceară
abia ghicit şi dulce la auz.

Prin vârstă iarăşi iezere alpine
privind, spre cer, orbite de lumini -
Poetul vă previne : vremea vine
până şi-n cer să fim printre vecini.

Venim cu sentimentul primăverii
acut, în toţi, uitând că ore bat.
Genealogic arbori, merii, perii
ne smulg din vârsta timpului uscat.

Acum pe umeri ridicăm lumina
şi ducem orele, distraţi pe mâini.
Albi de nesomn suntem precum hermina
şi străvezii de parc-am fi fântâni,
şi străvezii de parc-am fi fântâni.


Pentru Cella

Alexandru Andriţoiu

miercuri, 9 februarie 2011

"Dragostea în vremea holerei"


Am avut-o cândva şi am dăruit-o. Dar ieri s-a întors la mine, după ani şi ani, tot sub formă de dragoste.
O recitesc cu nesaţ.

luni, 7 februarie 2011

"Noi" de Evgheni Zamiatin

„Not be duped by dreams of universal justice or happiness. These dreams will not be fulfilled.”

Robinson Jeffers

Mi-am petrecut ziua de ieri citind „Noi” de Evgheni Zamiatin.

O carte despre care îţi vine sincer să te întrebi cum a putut fi scrisă în 1920. Acum, romanul lui George Orwell, „1984”, nu-mi mai pare de-un vizionarism absolut: iată c-a avut o idee premergătoare.

Pe parcursul lecturii mi-a răsărit în minte chiar şi „Jurnalul cameristei” al Margaretei Atwood.

Iar concluzia finală o găsesc în „Jurnalul Fericirii” de Nicolae Steinhardt: „totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cât mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte”.

Orice asemănare cu realităţi mai vechi sau mai noi pe care le cunoaştem este pur intenţionată.

sâmbătă, 5 februarie 2011

Dilema

De cum a intrat pe uşă am ştiut că are ceva pe conştiinţă după aerul vinovat al zâmbetului său:

- Zi ce-ai făcut! m-am decis eu să-l iau tare ca să nu mai pierdem vremea.

- Eu? Ce să fac? Vin de la serviciu, nu vezi? încercă el o eschivă absolut neinspirată.

- Ce ai în punga aia?

Andrei privi punga pe care-o ţinea în mână de parcă ar fi văzut-o atunci prima oară. Nu semăna cu nimic ce te-ar fi putut face să te gândeşti la Billa, Kaufland, Carrefour. Printr-un colţişor desfăcut al ambalajului se iţeau două pene lungi maronii care m-au făcut să mă schimb la faţă, iar pe Andrei îl determinară să-şi amintească subit despre felul cum ajunsese punga în posesia lui:

- Romică a trecut pe la mine pe la bancă. Ştii c-a fost ziua lui săptămâna trecută. Mi-a făcut cinste cu un fazan.

- Şi tu l-ai primit! Încurajezi vânătorii! Tu care erai de partea mea săptămâna trecută şi ai făcut plângere pentru sadicii care ne-au răscolit pădurea şi ai citit împreună cu mine legea fondului cinegetic! Am conspectat legea amândoi până noaptea târziu… Şi acum vii cu fazanul! N-aş fi putut să cred aşa ceva.

- Dar Diana, bietul de el e deja mort, chiar dacă refuzam să-l primesc, ceea ce l-ar fi jignit pe Romi, tot nu învia, zău! Uite, îl jumulesc eu, bine? E deja fezandat.

L-am mai certat o vreme pe Andrei, exact cât să se simtă vinovat suficient şi să cureţe vânatul cu spirit de răspundere. Dilema este următoarea: îl gătesc sau nu?

vineri, 4 februarie 2011

Vinil


Trebuie să vă fac o mărturisire: ascult manele.

Ascult aproape tot timpul, cu volumul dat la maxim, astfel încât acordurile sfâşietoare despre iubiri neîmplinite sau cele revendicative cu trimiteri la duşmanii de pretutindeni mă însoţesc în toate activităţile zilei.

Ce-i drept, nu eu dau volumul la maxim, ci vecinul din ale cărui boxe se revarsă această binefacere culturală pe toată valea Topologului.

Preferinţele mele sunt complet diferite. Nu sunt cu totul vinovată de gustul meu, probabil că din ceea ce-mi place un procent se datorează moştenirii genetice, altul hazardului. Pe vremea copilăriei mele la radio se auzeau mai mult coruri muncitoreşti, aşa că pick-up-ul bunicii era la mare cinste.

Iar bunica mea asculta operă. Toată ziua. Câteodată şi muzică simfonică, mai ales Bach, Vivaldi sau valsurile lui Strauss. În rest Verdi, Puccini, Bizet, Gounod.

Cred că aş fi o anomalie pentru vecinii mei manelişti, o ciudăţenie la care să te-nchini, dacă aş da şi eu muzica tare…

Dar m-am obişnuit cu asta de mică, de când cântam cât mă ţineau plămânii, căţărată prin copaci, aria lui Carmen: „L’amour est un oiseaux rebelle”.

Din comorile bunicii au mai rămas doar câteva discuri de vinil.

miercuri, 2 februarie 2011

Sven Hassel

Am făcut o harababură nemaipomenită scoţând teancuri întregi de cărţi de pe rafturi pentru înregistrare. Pierd timp pentru că citesc câteva rânduri, nu mă pot abţine, din toate volumele. Aplic o etichetă pe copertă, scriu încă o dată acelaşi număr pe pagina de titlu, o inventariez în caiet la litera respectivă. Muncă, nu glumă, mai ales că după această operaţie cărţile nu mai au voie să se amestece, fiecare ocupând un loc precis, pe raftul numerotat la rândul său.

- Nici azi n-ai terminat?

Ăsta-i Andrei. Inginer. Are obiceiul să-mi dea telefon din anticariat să-i spun ce cărţi doream să cumpăr.

E nemulţumit de mine:

-Tot nu vrei tu să citeşti o carte bună!

„Cartea” bună e seria de „n” volume a lui Sven Hassel. Am argumentat că am parcurs şi literatura de băieţi cu „Nimic nou pe frontul de vest”, „Furie”, „Pentru cine bat clopotele”, „Iubeşte pe aproapele tău”… Însă - „nimic nu se compară cu Sven Hassel şi, dacă nu l-ai citit, n-ai citit nimic”!

Trec pe lângă soţul meu cel dezamăgit cu vraful de cărţi în braţe, atentă unde îl pun jos, fiindcă ceaşca lui de cafea – aceea mare şi roşie - ar putea fi oriunde. Pe biroul unde fix cu o clipă înainte nu era decât registrul meu, pe scaun, pe etajeră. Cred că e cazul să negociez. Voi citi Sven Hassel (Doamne, câte volume vor fi fiind?!) dacă îmi cumpără cinci cărţi. Sau nu! Pentru fiecare volum de război citit, îmi cumpără o carte nouă.

Câte or fi?

marți, 1 februarie 2011

"Îndemn la simplitate"


Printre caietele mele am dat peste o carte pe care voiam să o trimit cuiva şi n-am reuşit.

O deschid şi citesc cu tristeţe câteva capitole. Are sublinierile mele din anul 1997. Eu, cea de atunci, cu opiniile din acel timp, cu aspiraţiile şi credinţele tinereţii.

Aflu din nou, de data aceasta nu doar la nivel teoretic – fiindcă între timp am încasat-o pe viu – că „fiinţa noastră este uneori atât de esenţial lovită, încât ne putem sfărâma”.

Da, îmi zic, am gustat din starea amorfă…

Şi mă întorc la capitolul „Despre prietenie”, pentru ca să închid cartea cu speranţă.

Gândurile lui Ernest Bernea îmi aduc în memorie zicerea plină de frumuseţe a domnului profesor Mihai Zamfir: „Prietenul e o persoană pe care o iubeşti fără să îi fi spus niciodată asta”.

Paradoxal e faptul că uneori, tocmai cei pe care îi iubim nu ne pot fi prieteni, zic eu…

Dar poate greşesc. Poate prea „iau în serios şi iarba şi leii”…