Trebuie să vă fac o mărturisire: ascult manele.
Ascult aproape tot timpul, cu volumul dat la maxim, astfel încât acordurile sfâşietoare despre iubiri neîmplinite sau cele revendicative cu trimiteri la duşmanii de pretutindeni mă însoţesc în toate activităţile zilei.
Ce-i drept, nu eu dau volumul la maxim, ci vecinul din ale cărui boxe se revarsă această binefacere culturală pe toată valea Topologului.
Preferinţele mele sunt complet diferite. Nu sunt cu totul vinovată de gustul meu, probabil că din ceea ce-mi place un procent se datorează moştenirii genetice, altul hazardului. Pe vremea copilăriei mele la radio se auzeau mai mult coruri muncitoreşti, aşa că pick-up-ul bunicii era la mare cinste.
Iar bunica mea asculta operă. Toată ziua. Câteodată şi muzică simfonică, mai ales Bach, Vivaldi sau valsurile lui Strauss. În rest Verdi, Puccini, Bizet, Gounod.
Cred că aş fi o anomalie pentru vecinii mei manelişti, o ciudăţenie la care să te-nchini, dacă aş da şi eu muzica tare…
Dar m-am obişnuit cu asta de mică, de când cântam cât mă ţineau plămânii, căţărată prin copaci, aria lui Carmen: „L’amour est un oiseaux rebelle”.
Din comorile bunicii au mai rămas doar câteva discuri de vinil.
