Dacă ar trebui să numesc o carte a copilăriei mele aş spune „Cărţile Junglei”.
„Cărţile Junglei” s-au citit şi s-au recitit, noaptea târziu cu perdelele trase să nu vadă mama lumină, afară pe bancă în zile calde şi însorite, sub becul aprins pe terasă în seri târzii, motanii familiei devenind pe rând Bagheera sau Shere Khan.
Am citit-o cu sufletul la gură de fiecare dată. De ce? Nu doar pentru aventurile puiului de om în junglă sau pentru prietenii deosebiţi pe care şi i-a făcut acolo – Fratele Cenuşiu, Akela, Baloo, Kaa, dar mai ales Bagheera – cât pentru faptul că Mowgli era un copil rătăcit, pierdut.
Toată copilăria m-am temut să nu mă pierd de părinţi. În spatele grădinii noastre erau curtea şi terenul de joacă ale unui orfelinat. Acolo trăiau copii ce se pierduseră şi nu voiam să ajung ca ei.
