Printre caietele mele am dat peste o carte pe care voiam să o trimit cuiva şi n-am reuşit.
O deschid şi citesc cu tristeţe câteva capitole. Are sublinierile mele din anul 1997. Eu, cea de atunci, cu opiniile din acel timp, cu aspiraţiile şi credinţele tinereţii.
Aflu din nou, de data aceasta nu doar la nivel teoretic – fiindcă între timp am încasat-o pe viu – că „fiinţa noastră este uneori atât de esenţial lovită, încât ne putem sfărâma”.
Da, îmi zic, am gustat din starea amorfă…
Şi mă întorc la capitolul „Despre prietenie”, pentru ca să închid cartea cu speranţă.
Gândurile lui Ernest Bernea îmi aduc în memorie zicerea plină de frumuseţe a domnului profesor Mihai Zamfir: „Prietenul e o persoană pe care o iubeşti fără să îi fi spus niciodată asta”.
Paradoxal e faptul că uneori, tocmai cei pe care îi iubim nu ne pot fi prieteni, zic eu…
Dar poate greşesc. Poate prea „iau în serios şi iarba şi leii”…
