Într-un moment al vieţii mele mi s-a spus că voi merge la grădiniţă. După tonul cu care fusese rostită sentinţa mi-am dat seama că este inevitabilă. Nu înţelegeam cum funcţionează o grădiniţă. Mama îmi explicase că părinţii din localitate îşi duc acolo copiii pe timpul dimineţii, până la amiază.
Mama însăşi era „educatoare”, dar ce presupunea acest lucru?
- Înseamnă că eu voi ţine lecţii copiilor, îi voi învăţa tot felul de lucruri frumoase, cântece şi poezii, iar tu vei sta cuminte.
M-am arătat cam nesigură în privinţa asta şi Mama mi-a promis c-o să ne jucăm împreună acasă, dacă n-o supăr „când va ţine lecţii”.
Nu-mi plăcea şi pace faptul că Mama va acorda atenţie atâtor copii, dar am hotărât să stau liniştită măcar până văd ce sunt lecţiile şi din ce parte trebuie ţinute.
În prima dimineaţă, grădiniţa s-a umplut de ţânci. Femei cu copii de mână băteau sfios la uşă, Mama deschidea zâmbind, îi saluta, pupa invariabil toţi copiii, îi lăuda că sunt cuminţi, drăguţi, ascultători etc., deşi mie nu-mi făceau impresia asta. Mamele lor erau nişte oameni mari, vizibil inferiori mamei mele, pe care, evident, o tratau cu mult respect. Copiii păreau speriaţi, amărâţi de prima lor zi de grădiniţă, însă Mama reuşea spectaculos să le distragă atenţia celor mici - care nici nu avuseseră de gând să rămână acolo fără mami a lor - iar pe cei mai mari, care ştiau că grădiniţa e o cale fără de întoarcere şi-şi lăsau orice speranţă la uşă, îi înveselea.
Odată poposiţi pe covorul din mijlocul încăperii, intram eu în acţiune:
- Mama mea este educatoare. Cum te cheamă?
În felul acesta autoritar şi abrupt am cunoscut pe Alina, o blondă spălăcită şi tăcută, pe Nela –ceva mai mare ca mine şi cu iniţiativă, pe Nini – un băiat care a început să exploateze de îndată parchetul lustruit punând în funcţiune un derdeluş de interior lung cât peretele din spate al camerei.
Deja mă gândeam ce să fac: să particip la proba de patinaj viteză în sală sau să-i pârăsc pe copii Maică-mii care era încă ocupată cu o mamă cam povestace, când o fetiţă mă trase de mânecă:
- Tovarăşa e mama ta?
Mama mea era acolo, la uşă, dar nu era „ tovarăşă”. Desigur, se referea la cealaltă femeie.
- Nu. am răspuns foarte răspicat.
În clipa aceea, fata de lângă mine se repezi şi mă muşcă de ureche. Am început să ţip mai mult de indignare şi jignire, decât de durere.
Mama a sărit într-un suflet să vadă ce s-a întâmplat; nu i-a venit să creadă când a văzut că victima sunt eu. Mi-a dat voie să umblu în poşeta ei ca să tac o vreme, cel puţin până va închide jocurile olimpice de iarnă care se desfăşurau în toată splendoarea undeva în spatele sălii imense.
Într-o jumătate de oră calmul a fost restabilit şi copiii şi-au reluat locul pe scăunele, de jur împrejurul covorului. Mama le-a arătat cum să stea cuminţi, cu mâinile la spate, timp în care eu mă strâmbam la ei de la catedră şi aliniam fleacurile atractive din poşeta mamei în şiruri ispititoare.
Din păcate am fost reperată şi Mama s-a purtat foarte ciudat, punându-mă şi pe mine în rând cu toţi copiii; ba chiar mi s-a spus că trebuie să stau cu mâinile la spate!
În acea primă zi am ascultat bosumflată, dar în zilele ce au urmat, am găsit resurse ca să mă repliez şi să îmi impun punctul de vedere. Mi-am aflat un aliat de nădejde chiar în fetiţa care mă muşcase –Cosmina – alături de care am început un lung şi epuizant război de hărţuire împotriva oricărei restricţii impuse de mama.