Am făcut o harababură nemaipomenită scoţând teancuri întregi de cărţi de pe rafturi pentru înregistrare. Pierd timp pentru că citesc câteva rânduri, nu mă pot abţine, din toate volumele. Aplic o etichetă pe copertă, scriu încă o dată acelaşi număr pe pagina de titlu, o inventariez în caiet la litera respectivă. Muncă, nu glumă, mai ales că după această operaţie cărţile nu mai au voie să se amestece, fiecare ocupând un loc precis, pe raftul numerotat la rândul său.
- Nici azi n-ai terminat?
Ăsta-i Andrei. Inginer. Are obiceiul să-mi dea telefon din anticariat să-i spun ce cărţi doream să cumpăr.
E nemulţumit de mine:
-Tot nu vrei tu să citeşti o carte bună!
„Cartea” bună e seria de „n” volume a lui Sven Hassel. Am argumentat că am parcurs şi literatura de băieţi cu „Nimic nou pe frontul de vest”, „Furie”, „Pentru cine bat clopotele”, „Iubeşte pe aproapele tău”… Însă - „nimic nu se compară cu Sven Hassel şi, dacă nu l-ai citit, n-ai citit nimic”!
Trec pe lângă soţul meu cel dezamăgit cu vraful de cărţi în braţe, atentă unde îl pun jos, fiindcă ceaşca lui de cafea – aceea mare şi roşie - ar putea fi oriunde. Pe biroul unde fix cu o clipă înainte nu era decât registrul meu, pe scaun, pe etajeră. Cred că e cazul să negociez. Voi citi Sven Hassel (Doamne, câte volume vor fi fiind?!) dacă îmi cumpără cinci cărţi. Sau nu! Pentru fiecare volum de război citit, îmi cumpără o carte nouă.
Câte or fi?
