marți, 19 decembrie 2017

De-asta îl iubesc!


După ce termin de citit o carte, îmi place să-mi confrunt părerea cu cea a unui alt cititor. Când am citit mai multe cărți ale aceluiași autor și am în minte o oarecare imagine a stilului său, caut și opinia unor persoane mai avizate decât mine. Dar cum cititorii nu se găsesc atât de aproape pe cât mi-aș dori, nu-mi rămâne decât să recurg la lectura seacă a unor recenzii. E foarte greu să scrii o recenzie. Unii cred că asta presupune să povestești conținutul cărții. Total greșit. O recenzie înseamnă să vorbești despre o carte în așa fel încât cei care citesc acest text să dorească să citească neapărat și cartea la care face referire.
*
Voiam să spun că am întâlnit multe glasuri care îl consideră pe Javier Marias un autor greoi, chiar dacă ceea ce spune este interesant. Îl consideră plin de amănunte redundante și de detalii inutile. Nu știu cum să combat aceste opinii, dar vreau să vă spun de ce îl iubesc eu pe Javier Marais. Și pentru că cel mai bine exprimă acest lucru chiar cuvintele lui (și înțelesul lor atât de tulburător), voi reda mai jos un citat:

„...a te naște depinde de o mișcare întâmplătoare, de o frază spusă de un necunoscut în celălalt capăt al lumii, de interpretarea unui gest, de o mână pe umăr și de o șoaptă care s-ar fi putut să nu fie șoptită. Fiecare pas făcut și fiecare cuvânt rostit de orice om în orice împrejurare când ezită sau când e convins, când e sincer sau când minte au consecințe inimaginabile care-l afectează pe cel care nu ne cunoaște, pe cel care nu s-a născut sau nu știe că va trebui să ne suporte și devin în adevăratul sens al cuvântului o problemă de viață și de moarte, atâtea vieți și atâtea morți își au enigmatica obârșie în ceea ce nimeni nu-și amintește, în berea pe care ne-am hotărât s-o bem după ce-am stat pe gânduri dacă avem timp, în buna dispoziție care ne-a făcut să ne arătăm simpatici cu cel care tocmai ne-a fost prezentat, fără să știm că numai cu câteva clipe înainte strigase la cineva sau făcuse rău cuiva, în tortul pe care ne oprim să-l cumpărăm mergând la prânz la părinții noștri acasă și pe care până la urmă nu-l cumpărăm, în dorința de a auzi o voce chiar dacă nu ne-ar păsa prea mult ce avea să spună, în telefonul hazardat pe care l-am dat cu acest scop, în dorința noastră de a rămâne acasă pe care nu ne-am îndeplinit-o. A pleca și a vorbi și a face, a te mișca, a privi și a auzi și a fi văzuți constituie pentru noi un risc permanent, nici măcar dacă ne închidem în casă și dacă tăcem și stăm liniștiți aceasta nu ne salvează de urmări...”

joi, 14 decembrie 2017

Aproape ultimele cărți din an

Întotdeauna mi-am imaginat scrierea unui roman, dar și lectura lui, ca pe un drum pe care-l parcurgi și care te schimbă. Orice scriitor adevărat se luptă cu opera sa și inevitabil iese transformat din această încercare așa cum Iacob a fost un alt om după lupta cu Îngerul. O carte bună schimbă și pe cititor. O carte e ca o sămânță. Doar că nu știi când încolțește în tine, ce roade îți va da. Și în ce direcții te va purta, pentru că drumul unei cărți adevărate în tine începe abia după ce ai închis-o.
*
Mult călătorește personajul masculin din „Pasiunea” Jeanettei Winterson, ajunge până în Rusia înghețată în iarna campaniei lui Napoleon și tocmai acolo găsește obiectul căutărilor sale, pe frumoasa Villanelle. Villanelle însă și-a dat inima altcuiva. Întrucât portocalele nu sunt singurele fructe, Villanelle iubește o altă femeie. Din nefericire, drumul tău și al pasiunii tale pot fi pe veci paralele.
N-o să mă mir prea tare dacă voi auzi peste câțiva ani că Jeanette Winterson a luat premiul Nobel.
*
Despre căutări și drumuri scrie și Kazuo Ishiguro în cameleonisticul (oare pot să spun așa?) său roman „Pe când eram orfani”. Mă așteptam la un fel de bildungsroman și poate chiar asta a și fost, dar pe parcurs am trecut prin romane de aventuri, detectivistice, de moravuri și evident puțină încâlceală postmodernistă. Mi-a dat senzația că autorul a mers pe drumul pe care l-a ales însăși cartea. Ce frumos, nu?

Și Therese, eroina lui Patrick Modiano, căreia i se zicea în copilărie „Micuța Bijou” își caută părinții, în special mama, tatăl fiind doar presupus, niciodată cunoscut. Această căutare a părinților este, cred eu, o căutare de sine. E atât de singură Therese, încât descoperirea mamei, pe care o credea moartă, ar însemna descoperirea unei ancore. Rădăcinile părintești ne fixează, ne oferă o identitate, cunoaștere, recunoaștere. Un critic talentat ar putea dezvolta o întreagă teorie „a vagului” cu aplicație pe romanele lui Modiano. Scriitorul francez a surprins minunat banalitatea și aparenta lipsă de sens a vieților obișnuite.

Mi-a plăcut ceva mai mult „Fata cu portocale”. Felul cum o receptez depinde bineînțeles și de perioada când citesc o carte. Erau motive ca să-mi placă acel roman în... 2012? sau 2013 când l-am citit.
„Ca într-o oglindă, în chip întunecat” este o poveste tristă și blândă de citit la Crăciun. Versetul biblic ce dă titlul romanului este frumos ales. Jostein Gaardner a scris romanul în 1993. Lui Eric Emmanuel Schmitt se pare că i-a plăcut foarte mult și s-a grăbit să scrie „Oscar și tanti Roz” apărută în 2002. Vă spun povești, credeți-mă! 

vineri, 1 decembrie 2017

Definiție de 1 Decembrie

„Patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta.”

Corneliu Coposu