joi, 29 septembrie 2011

"Insula fericiţilor"


Am citit prin coridoarele labirintice ale internetului că Iranul intenţionează să trimită nave în apropierea apelor teritoriale ale Statelor Unite ale Americii.
Un alt articol scria că americanii au menţinut un nivel de alertă maxim, DEFCON1, pe data de 27 septembrie, iar Barack Obama ar fi petrecut ziua respectivă într-un buncăr antiatomic.
„Desigur – m-am autocenzurat – doar mania pentru senzaţional a autorilor acelor articole!”
Dar o întrebare rămâne:
De ce oamenii nu sunt capabili să construiască o societate echitabilă?
Nici măcar izolat pe-o insulă, un grup de oameni nu reuşeşte să vieţuiască în armonie.



duminică, 25 septembrie 2011

City of Angels - I Walk Alone



Povesteam ieri despre o tragedie petrecută acum vreo trei ani într-o localitate din apropiere.
Doi tineri se iubeau, dar familiile lor s-au împotrivit căsătoriei. Cei doi au decis să se sinucidă deodată. A murit doar băiatul, fata, în noaptea aleasă, s-a răzgândit şi nu a reuşit să-l prevină şi pe el.
Printr-o asociaţie de idei această poveste mi-a amintit de un film la care bărbaţii nu se uită decât constrânşi, după negocieri dure sau misterioase dispariţii ale telecomenzii: „City of Angels” cu Meg Ryan şi Nicolas Cage.
Este vorba despre alegerea îngerului Seth, locuitor al unei vaste biblioteci, de a renunţa la condiţia lui angelică devenind om, pentru a putea iubi. (seamănă cumva cu povestea lui Hyperion?)
Deşi pare doar un film romantic, pune o întrebare importantă: există lucruri pentru care merită să ne aruncăm de la înălţime, să cădem - asemeni lui Seth?
Unii dintre noi nu au în toată viaţa lor de făcut această alegere. Alţii se trezesc la marginea prăpastiei şi sar, alţii dau înapoi. Nu e vorba de a alege să mori, ci de a-ţi schimba condiţia, destinul, de dragul a ceva sau cineva.
Cum e bine?
Sau de fapt rezultatul nici nu contează, şi importantă e doar alegerea noastră?
Băiatul de la Galicea „a sărit”, ca şi îngerul Seth.

joi, 22 septembrie 2011

"Iluzii pierdute"


M-a sunat secretara fostului angajator să-mi ceară numărul de cont, întrucât apăruse un rest de plată.
Cât m-am bucurat!
Azi am şi zburat la oraş să scot banii, fiindcă soţului nu au vrut să i-i dea.
Am ridicat fabuloasa sumă de 20 de lei.
Cu un sentiment de iritare pentru că nu mi se spusese de la început despre cât e vorba, mă îndreptam spre BCR. Am traversat prin spate pe la Big, unde sunt nişte tomberoane de gunoi pentru blocurile din jur.
Într-un gang, văd de la depărtare o doamnă în vârstă răscolind gunoiul. Nu era una din acelea, părea o femeie curată şi îngrijită. M-a văzut şi ea. Eram destul de aproape ca să observ c-a roşit. Mi-a fost ruşine şi mie, fără să ştiu de ce. Aş fi vrut să privesc în altă parte, să-mi activez masca, dar uneori pur şi simplu nu poţi s-o faci.
O bunicuţă cu păr alb, buclat, cu rochiţă şi jerseu, cu o poşetă şi o sacoşă în mână căuta la gunoi!
A circulat între noi ceva ca o undă de şoc. Simţeam dorinţa s-o ajut, dar cum? Nu era o cerşetoare. O bancnotă scoasă din buzunar pentru liniştirea conştiinţei mele nu era de ajuns, plus că putea fi jignitoare.
M-a interpelat când am ajuns în dreptul ei de parcă şi-ar fi cerut scuze.
Îmi spuse că a găsit la gunoi o plasă cu nişte cărţi şi-i pare rău de ele. „Cărţi vechi, cui îi mai trebuie? Odobescu „Scene istorice”, Sadoveanu „Scrieri alese”, „Illusions perdues” ciripi ea şi pe franţuzeşte. Cum să le las aici?”
Într-o singură clipă mi s-a părut că văd scena de la înălţime, ca într-o fantastică punere în abis: căuta probabil mâcare şi găsise cărţi, iar eu, iubitoare de cărţi, îi ieşisem în cale.
„O să le duc la anticariat, poate îmi dă bani pe ele.” Bătrânica nici nu părea să mi se mai adreseze mie, vorbea mai mult cu ea însăşi.
M-am oprit cu un pas mai încolo şi i-am propus să-i cumpăr eu cărţile. Iniţial mi s-a părut că n-a înţeles. „Chiar le doriţi? O să le citiţi?” încercă ea să mă pună în gardă. Am întrebat-o cât doreşte pe cele cinci volume. „Nimic, doamnă, vi le dau aşa. Doar le-am găsit, nu sunt ale mele”.
Până la urmă am cumpărat cele cinci jerpelituri cu cei 20 de lei. N-ar fi reuşit la anticariat. Două volume nu mai aveau coperte, iar „Iluzii pierdute” îşi pierduse pe undeva un fascicul de pe la mijloc.
Când a văzut că scot banii şi-a deschis iute portmoneul uriaş în care stăteau ordonat câteva hârtii verzi de un leu.
Chiar nu ştiu ce am cumpărat cu ultimii 20 de lei pe care mi i-a zvârlit ministerului învăţământului.
O zi cu mâncare pentru o bătrână aruncată de sistem la gunoi?

luni, 19 septembrie 2011

Penibil

Petrec tot mai puţin timp în faţa televizorului şi nu regret. Îl deschid şi îl las să meargă numai când am mult de lucru la bucătărie şi caut un fond sonor.
Aşa am asistat aseară la un moment penibil, pe Realitatea TV, unde Dana Războiu a început să-i explice în direct lui Gerard Depardieu cine a fost Brâncuşi.
Actorul a taxat-o pe loc spre marea mea satisfacţie.

miercuri, 14 septembrie 2011

"Ultimul ţărm"


Am un truc: „Zâmbeşte, mâine va fi mai rău.”
De câte ori mă simt descurajată de felul cum evoluează evenimentele în jurul meu, apelez la această zicere a lui Murphy. E mult mai profundă decât ar părea ea, aşa cum se prezintă învăluită într-o ironie surâzătoare.
De fapt vrea să declanşeze în tine acel declic subtil care te face să lupţi cu toată forţa exact când eşti pus la zid.
Nicio problemă! Sunt pregătit să înfrunt ceva şi mai rău – acesta e mesajul.
Îmi amintesc de fericirea care m-a cuprins când am terminat acest roman al lui Nevil Shute. Faţă de moartea iminentă din carte, problemele mele de zi cu zi se reduceau la adevărata lor dimensiune – fleacuri. M-am simţit eliberată.
Îmi plac în mod deosebit cărţile care mă fac să-mi dau seama ce bine îmi este. Exersez din când în când cu „Jurnalul fericirii”, „Fructele mâniei”, „Cartea lui Iov”.
 Aţi încercat?

duminică, 11 septembrie 2011

Prăjitura despărţirii noastre


Dintru început voi menţiona că această postare se adresează doamnelor, eventualii domni trecători pe aici o vor considera plicticoasă, deci nu le-o recomand.
Deoarece acum câţiva ani am primit de la soţul meu o foarte interesantă şi instructivă cărticică, cea din imagine, în afară de concluzia implicită că până atunci cam dădusem greş în tentativa de a-l înţelege, am dedus că soţul meu dorea să încep aplicarea în practică a unora dintre preţioasele învăţături cuprinse în ea.
Cum una dintre ele se referă la prepararea unor mese deosebite, aspect pe care-l cunoşteam şi din înţelepciunea populară care grăieşte prin proverbul „Cu mâncare se ţine bestia”, am hotărât să nu lipsească niciodată mâncarea gătită din frigider şi nici prăjitura, mai ales prăjitura, căci cu miere se atrag bondarii.
Aşa că am fost cuprinsă de remuşcări când Andrei a cerut „ceva dulce” şi eu nu aveam.
Se scurseseră vreo zece zile de la ultima prăjitură comisă!
Am dat fuga pe internet să caut ceva nou şi nemaiauzit, ceva cu miere (de care avem din belşug), dar mai ales ceva simplu şi rapid.
Aşa am descoperit această reţetă.




Din start am constatat că nu am decât drojdiuţă uscată Dr. Oetker de care folosesc de obicei, deci ritualul cu drojdiuţa frecată cu zahăr a căzut.
Nici de complicaţii cu bain-marie nu am avut timp (chef), prin urmare am pus crăticioara cu miere şi bicarbonat direct pe foc.
Când s-au topit/ars am continuat adăugând conform reţetei uleiul (compoziţia s-a tăiat), ½ din făină – după ochiometru – drojdia uscată, vanilia, că portocală la ora aceea nu aveam, sarea...
Am mestecat până a rezultat un fel de superglue cu aspect necomercial. Dacă veţi avea suficient curaj să faceţi prăjitura, odată ajunse în această etapă veţi avea nişte gânduri nu tocmai măgulitoare la adresa mea.
Dar să mergem mai departe. Am încorporat şi restul de făină, dar asta nu mi-a reuşit decât după ce am pus cu de la mine putere câteva linguri de lapte. Compoziţia de pe masă era suprasaturată şi atât de tare, încât se puteau fabrica din ea ghiulele. Aici eu zic să facă fiecare după cum îi dictează conştiinţa: cu sau fără lapte.
La mine a fost musai cu.
Am lăsat aluatul la crescut. „Acum să vezi minune!” îmi spuneam. „Va creşte şi se va frăgezi” – ceea ce nu s-a întâmplat deloc. Nu s-a frăgezit, pentru că nu a crescut absolut niciun milimetru. Zăcea pe masă sub prosop ca o cărămidă nesimţitoare. În tot acest timp am căutat prin cămară o dulceaţă, dar m-am oprit asupra unui gem de caise. Nucile le aveam curăţate, aşa că doar le-am tocat grosier.
Când nu mai exista niciun motiv de amânare, fiind evident că aluatul nu va creşte nici cu ameninţări, l-am tăiat în două, am întins foile (neaşteptat de uşor faţă de atitudinea sa recalcitrantă de până atunci), am uns cu gem, am presărat cu nucă şi zahăr, am pus în tavă şi am introdus în cuptorul preîncălzit.
După 30 de minute a fost gata, nu puteam să le las 40 ca în reţetă, doar dacă voiam să le ard.
Nu crescuse nici în cuptor.
Plină de resemnare am tăiat ruladele în felii. De mirosit, mirosea splendid: a turtă dulce. Acela a fost momentul când Andrei a intrat în bucătărie, iar eu am început să sper că această catastrofă culinară n-o să ducă totuşi la un divorţ.
M-am plâns de faptul că probabil drojdiuţa n-a fost bună, că aluatul a căzut, că reţele cu miere sunt în general dificile, etc, dar el m-a consolat spunând că au căzut ele imperii şi nimeni nu mă va ţine de rău pentru căderea unui aluat.
Abia am avut timp să fac o poză şi să pudrez cu zahăr, că Andrei a început să le mânănce în ritm susţinut, deşi masa de prânz fusese recent servită şi nu puteam să consider că îi este atât de foame.



Poza de final, fără imagini intermediare, fiindcă nu doresc să descurajez pe nimeni.
P.S. Această postare nu are nicio legătură cu ce am scris aici.

joi, 8 septembrie 2011

Acum şi Soarele!


Ca şi cum nu era suficient că după o criză vine altă criză, că euro creşte şi se spune că se va prăbuşi de acolo de unde s-a cocoţat făcându-ne să bocim moneda defunctă, că încălzirea globală îşi face de cap şi impozitele se măresc fără să fim anunţaţi, că vine anul 2012 când: 1) o rază de energie din mijlocul galaxiei ne va prăji, 2) se întorc annunaki pe planeta Nibiru, 3)se inversează polii magnetici, 4) vom trece în alt plan spiritual?! etc, după ce că încă mai suntem conduşi de marele strateg şi infailibilul prim-ministru cosaş, acum ne făcu pocinogul şi soarele!
Scrie peste tot că marţi a fost o explozie solară de toată frumuseţea şi că e posibil să resimţim efectele în aceste zile.
După cum observ, numai veşti bune.

duminică, 4 septembrie 2011

Livada cu Mierle


Tetris, dar şi Rodica mă provoacă să vorbesc despre dimineţile mele.
Aş vrea să ştiu ce v-ar plăcea mai mult?
Versiunea hard sau versiunea soft?
Vreţi să aflaţi despre pisici care miaună la ora cinci sub fereastră, câini care latră toată noaptea şi spre dimineaţă latră şi mai tare?
Despre corul cocoşilor la care s-au alăturat de o săptămână şi glasurile neformate ale puilor care se cred cocoşi?
Despre gâştele care proclamă la fiecare răsărit că ele sunt descendentele directe ale salvatorilor Capitoliului?
Despre felul în care eu cedez cu un surâs amar şi mă ridic din pat pe ploaie, pe soare, pe zăpadă ca să le deschid/hrănesc/mulţumesc pe toţi şi pe toate?
Vreţi să aflaţi despre cum îmi beau cafeaua târziu de tot când se apropie amiaza? Cum nu am timp să intru nici măcar pentru un „Bună dimineaţa” pe blogroll?
Sau... preferaţi varianta soft... şi atunci am să vă povestesc despre dimineţile petrecute în cântat de păsărele, dimineţile petrecute în livada cu mierle, la o cafea, cu o carte în faţă, citind, scriind şi visând?
Hm? Cum v-ar plăcea?