M-a sunat secretara fostului angajator să-mi ceară numărul de cont, întrucât apăruse un rest de plată.
Cât m-am bucurat!
Azi am şi zburat la oraş să scot banii, fiindcă soţului nu au vrut să i-i dea.
Am ridicat fabuloasa sumă de 20 de lei.
Cu un sentiment de iritare pentru că nu mi se spusese de la început despre cât e vorba, mă îndreptam spre BCR. Am traversat prin spate pe la Big, unde sunt nişte tomberoane de gunoi pentru blocurile din jur.
Într-un gang, văd de la depărtare o doamnă în vârstă răscolind gunoiul. Nu era una din acelea, părea o femeie curată şi îngrijită. M-a văzut şi ea. Eram destul de aproape ca să observ c-a roşit. Mi-a fost ruşine şi mie, fără să ştiu de ce. Aş fi vrut să privesc în altă parte, să-mi activez masca, dar uneori pur şi simplu nu poţi s-o faci.
O bunicuţă cu păr alb, buclat, cu rochiţă şi jerseu, cu o poşetă şi o sacoşă în mână căuta la gunoi!
A circulat între noi ceva ca o undă de şoc. Simţeam dorinţa s-o ajut, dar cum? Nu era o cerşetoare. O bancnotă scoasă din buzunar pentru liniştirea conştiinţei mele nu era de ajuns, plus că putea fi jignitoare.
M-a interpelat când am ajuns în dreptul ei de parcă şi-ar fi cerut scuze.
Îmi spuse că a găsit la gunoi o plasă cu nişte cărţi şi-i pare rău de ele. „Cărţi vechi, cui îi mai trebuie? Odobescu „Scene istorice”, Sadoveanu „Scrieri alese”, „Illusions perdues” ciripi ea şi pe franţuzeşte. Cum să le las aici?”
Într-o singură clipă mi s-a părut că văd scena de la înălţime, ca într-o fantastică punere în abis: căuta probabil mâcare şi găsise cărţi, iar eu, iubitoare de cărţi, îi ieşisem în cale.
„O să le duc la anticariat, poate îmi dă bani pe ele.” Bătrânica nici nu părea să mi se mai adreseze mie, vorbea mai mult cu ea însăşi.
M-am oprit cu un pas mai încolo şi i-am propus să-i cumpăr eu cărţile. Iniţial mi s-a părut că n-a înţeles. „Chiar le doriţi? O să le citiţi?” încercă ea să mă pună în gardă. Am întrebat-o cât doreşte pe cele cinci volume. „Nimic, doamnă, vi le dau aşa. Doar le-am găsit, nu sunt ale mele”.
Până la urmă am cumpărat cele cinci jerpelituri cu cei 20 de lei. N-ar fi reuşit la anticariat. Două volume nu mai aveau coperte, iar „Iluzii pierdute” îşi pierduse pe undeva un fascicul de pe la mijloc.
Când a văzut că scot banii şi-a deschis iute portmoneul uriaş în care stăteau ordonat câteva hârtii verzi de un leu.
Chiar nu ştiu ce am cumpărat cu ultimii 20 de lei pe care mi i-a zvârlit ministerului învăţământului.
O zi cu mâncare pentru o bătrână aruncată de sistem la gunoi?
