Frumuseţea zilelor de Crăciun din copilărie va rămâne un mister pe care nu-l voi putea dezlega niciodată; parfumul sărbătorii rămâne închis în casa de pe strada Decebal şi în zadar mă întorc în gând în camerele acelea, printre membrii familiei ce se mişcă şi vorbesc trecând pe lângă mine fără să mă vadă, că tot nu pot să înţeleg din ce anume se desprinde farmecul inefabil...
Uneori ningea, alteori doar câţiva fulgi rătăciţi se abăteau asupra cartierului şi rarele maşini se auzeau pe şoseaua din faţă ca şi cum ar fi mers pe vârfuri. În bucătării- la noi şi la mătuşa Roji - se pregăteau cozonacii, operaţie de anvergură la care, cu câte ceva, participa toată familia: mama frământa, Nono, bunica, dădea indicaţii, Apo, bunicul, măcina nucile, tata privea cu încântare, iar eu încurcam pe toţi. Aveam răgaz să observ că lumina aurie a becurilor aburea ferestrele şi mă simţeam ca într-o enclavă, ferită de frig, de nelinişti sau de întorsături ale sorţii.
Apoi mă întorceam la marile mele probleme: legam cu aţă bomboanele de pom şi le înşiram pe un băţ ca să nu se încurce sau confecţionam steluţe din staniol pentru brad, de parcă n-am fi avut şi aşa destule podoabe minunate.
Dar timpul Ajunului trecea evaporându-se prin crăpăturile uşilor, iar Crăciunul se apropia. Bradul strălucea tainic cu steaua aurie în vârf, pe străzi se auzeau paşii şovăelnici ai colindătorilor care înfruntau comunismul, aburii mâncărurilor se contopeau cu aroma nepreţuitelor portocale obţinute după o coadă de câteva ore şi toate acestea mă purtau pe mine, fetiţa ce eram, undeva sus, în al nouălea cer.
În seara de Ajun ne adunam toţi la Nono, în camera mare, unde se gustau cozonacul şi colacii lângă un pahar de vin. Apo ne povestea despre copilăria lui, despre război şi tata îl asculta cu interes. Uneori schimbau replici în germană. Eu cu vărul meu, Arpi, ne înghionteam pe sub masă plini de nerăbdare, iar Nono ne ameninţa că o singură chestie din asta, dacă e surprinsă de îngerii Moşului, ne poate lăsa fără cadouri. Eram cu toţii de faţă şi uşa camerei în care se afla bradul tăcea încuiată, cu ferestrele împerdelate ca să păstreze intimitatea Moşului darnic ce se numea " Crăciun" acasă şi "Gerilă" în societate.
Eu simţeam crescând în pieptul meu o tensiune ciudată care culmina la clinchetul clopoţelului din camera alăturată. "A venit Moşu'!" Mama se repezea să descuie uşa şi năvăleam înăuntru. Înainte să mă las absorbită de cadouri, înregistram cu surprindere absenţa oricărei persoane care ar fi putut strecura cadourile acolo. Da, fereastra era întredeschisă, ca să intre Moşu', fiindcă nu mai putea coborî pe horn de când puseseră ai mei calorifere. Moşu' fusese, fără îndoială, dat fiind că toţi eram dincolo în cameră când a sunat clopoţelul şi n-a lipsit nimeni nicio clipă.
Întrebările fără răspuns adăugau încă o notă de mister tainei celei mari a sărbătorii de fiecare an, iar eu începeam să deschid pachetele mari şi mici, destinate tuturor din casă.
La ultimul Crăciun petrecut cu mama, am primit un ceas de mână de o culoare aurie care m-a dat gata: l-am pus la încheietură şi din clipa aceea nu l-am mai scos până în toamna următoare când a hotărât să se oprească. Mai era tot pentru mine o bluză groasă, vernil, multe bomboane şi ciocolată, dar mai ales o plasă de portocale numai ale mele.
Odată am primit un ciorchine de banane - era a doua oară în viaţa mea când vedeam aşa ceva şi ultima oară înainte de revoluţie; mi s-a părut un fruct rar, adus din ţări care de fapt nu există, cu un gust insinuant şi batjocoritor care-şi dezvăluie aroma inegalabilă abia când nu mai ai din ce muşca...
A doua zi de Crăciun mă întâlneam cu Arpi şi ne comparam cadourile. Nici în acel an nu reuşisem să primesc o maşinuţă teleghidată - articol revendicat de mine în fiecare scrisoare către Moş - spre exasperarea mamei care mă întreba dezamăgită de ce nu-mi plac păpuşile. În sinea mea consideram că păpuşile erau plicticoase: trebuia să le faci hăinuţe, să le piepteni, să le găteşti şi să le procuri distracţii.
În lipsa maşinuţei şi fără păpuşi mă întorceam la cărţile primite în acel an: "Poveşti cu zâne" şi "Legendele Asiei". Erau nişte cărţi vrăjite, groase, cu poze extraordinare, atât de reuşite, încât personajele înfăţişate prindeau viaţă şi se strecurau afară dintre pagini, astfel că am găsit filele albe, doar cu palide contururi, fiindcă piticii se aciuiseră în pivniţă, zânele între tufele grădinii, iar groaznica Yamamba - cotoroanţa asiatică -îşi avea cotlonul în raftul de sus al unui dulap ce comunica cu podul. Avusesem noroc pentru faptul că ilustratorul nu-l înfăţişase pe Duhul cel Rău a cărui prezenţă o simţeam însă evaporând din carte în nopţile când mă trezeam întâmplător şi încremeneam de frică în pat.
Degeaba i-am spus toate acestea lui Arpi, el nu înţelegea şi atunci am început să i le povestesc Lorenei. În mod misterios, vorbele mele prindeau consistenţă, deveneau realitate şi-au dat naştere unei lumi de vis pe care am numit-o Sky.
În acele zile, la Crăciun, am gustat prima oară plăcerea creaţiei, a adevăratei şi marii creaţii, când din cuvinte apare o lume.
