„Viaţa este o cutie cu labirinturi?” se întreabă Daniel Keyes prin gura personajului său.
La vârsta adolescenţei când am citit acest roman, întrebarea nu m-a tulburat în aceeaşi măsură ca acum când am dat peste ea răsfoind cartea la întâmplare.
Poate că da, aş răspunde.
Mă gândesc că de cele mai multe ori prietenii ne aleg pentru că descoperă în noi ceva ce îi satisface: îi punem în valoare, le alintăm orgoliul, iar nu pentru noi înşine.
Personajul cărţii, Charlie Gordon, spune că prietenii ni-i putem păstra dacă îi lăsăm să râdă de noi. Pe undeva este un adevăr în asta, nu-i aşa?
O prietenie este ca un labirint, doar că acolo nu cauţi pe celălalt, ci tot pe tine.
De aceea prieteniile adevărate sunt atât de rare.
