Trebuie să recunosc adevărul: mă încearcă o sfântă lene.
Nu am chef de nimic, decât, eventual, să stau lângă foc citind dintr-o carte grozavă. Şi să pot mânca din bomboanele de ciocolată fără să mă gândesc la calorii. Şi Missouri să toarcă.
Dar nu mă pot abţine şi ascult ştiri de unde aflu că vor creşte salariile din aprilie cu răvăşitorul procent de 5%. Nu suntem bugetari, aşa că nu mă preocupă decât sub aspectul asemănării cu cei treizeci de lei promişi de Ceauşescu la ultimul miting. Iar lumea e atât de disperată, încât se va bucura.
Schimb canalul şi urmăresc un documentar despre războiul ruso-japonez. Îmi amintesc cât a insistat bunicul să citesc „Port Arthur” de Alexandr Stepanov. Dar eu eram prea mică. Mă întreb dacă în „Cronica Păsării-Arc” este vorba despre acelaşi conflict. Nu, cred că nu. Dar era tot prin Manciuria.
De dimineaţă am văzut că în nucul din grădină s-au adăpostit zeci de păsărele ceva mai mari decât vrăbiile, cu spatele de culoare maronie şi cu pieptul de-un minunat şi cald muştar. Coboară să mănânce grâul pe care l-am pus pentru găini. Două pisici le pândesc de sub magazie. N-am ce face, le voi pofti înăuntru ca să lase stolul în pace.
Oare ce păsări or fi?
Şi ieri am văzut cu tristeţe o... barză sau altă pasăre asemănătoare zburând spre Sud. Va muri sărăcuţa. Ce-o fi împiedicat-o să plece când trebuia?
Ce ne împiedică să facem ce trebuie atunci când trebuie?
