Trebuie să recunosc adevărul: mă încearcă o sfântă lene.
Nu am chef de nimic, decât, eventual, să stau lângă foc citind dintr-o carte grozavă. Şi să pot mânca din bomboanele de ciocolată fără să mă gândesc la calorii. Şi Missouri să toarcă.
Dar nu mă pot abţine şi ascult ştiri de unde aflu că vor creşte salariile din aprilie cu răvăşitorul procent de 5%. Nu suntem bugetari, aşa că nu mă preocupă decât sub aspectul asemănării cu cei treizeci de lei promişi de Ceauşescu la ultimul miting. Iar lumea e atât de disperată, încât se va bucura.
Schimb canalul şi urmăresc un documentar despre războiul ruso-japonez. Îmi amintesc cât a insistat bunicul să citesc „Port Arthur” de Alexandr Stepanov. Dar eu eram prea mică. Mă întreb dacă în „Cronica Păsării-Arc” este vorba despre acelaşi conflict. Nu, cred că nu. Dar era tot prin Manciuria.
De dimineaţă am văzut că în nucul din grădină s-au adăpostit zeci de păsărele ceva mai mari decât vrăbiile, cu spatele de culoare maronie şi cu pieptul de-un minunat şi cald muştar. Coboară să mănânce grâul pe care l-am pus pentru găini. Două pisici le pândesc de sub magazie. N-am ce face, le voi pofti înăuntru ca să lase stolul în pace.
Oare ce păsări or fi?
Şi ieri am văzut cu tristeţe o... barză sau altă pasăre asemănătoare zburând spre Sud. Va muri sărăcuţa. Ce-o fi împiedicat-o să plece când trebuia?
Ce ne împiedică să facem ce trebuie atunci când trebuie?
22 comentarii:
Suntem un amestec de bine și de rău, înger și demon, alb și negru. Întrebarea mea este , de fapt, mulțumire adusă acelei forțe, care ne ține în echilibru.
Cu mici excepții.( de or fi ?)
Îți dai seama cum ar arăta lumea , dacă toți , în același timp, am acționa prin impulsul părții noastre întunecate?
Moderația este de aur, parcă așa ziceau bătrânii..
Da, moderaţia înseamnă siguranţă.
Dar eu pledez şi pentru picătura de nebunie. :)
Nu te contrazic! Ar fi prea monoton fără dulcea nebunie!!
Exact la acel fel de nebunie mă gândeam. :)
eu cred că frica ne ţine deseori în loc. dacă nu ar fi ea şi dacă nu am nega că ea există...
Când avem intenţii bune nu ar trebui să ne temem.
Eu cred că de multe ori ceea ce ne ţine în loc este dorinţa de a plăcea celor din jur. Tuturor, dacă se poate.
Eu fac adeseori greşeala de a încerca să-i împac pe toţi, deşi ştiu că e imposibil.
Bunica mea (dinspre tata) zicea uneori ca pasarile trebuie sa fi fost si ele oameni candva, poate chiar unii pe care noi i-am cunoscut. Ii placea sa-si imagineze asta... La fereastra ei veneau, la bucatarie, niste gugustiuci (avea priveliste in parcul Zavoi). Si de fiecare data imi spunea ca se gandea la parintii ei plecati, la bunica ei, atunci cand ii hranea cu faramituri de paine ramase de la masa...
De impiedicat, ne impiedica neincrederea ca am putea reusi, teama de esec si de fatalitate! Dar eu cred mult in Destin: se intampla exact ceea ce trebuie sa se intample, nimic mai mult. De cate ori am incercat sa schimb destinul, n-a fost bine! Viata m-a intors la loc de unde pornisem, iar progresele au fost modeste acolo unde nu mi-au fost harazite...
si eu la fel..as dormi non stop.. nu stiu d ece organismul meu simte nevoia asta.:)
Cred ca lenea este uneori benefica. Printre multi de "trebuie" este si cate o zi de relaxare, daca se poate fara stiri pentru idioti spuse pe toate posturile, astea doar ne scot din starea de bine. Mereu ai musafiri prin curte, semn ca stiu ei ceva...
Sufletul transformat în pasăre este o legendă foarte frumoasă, am regăsit-o şi la Vasile Voiculescu într-o nuvelă pe care am s-o caut s-o recitesc, Acuarele, de dragul tău, în amintirea bunicii tale şi a celor dragi duşi dintre noi.
Credinţa în Destin este o concepţie romantică, dar şi comodă.
Uneori şi mie îmi place să cred că Cineva de sus, atent şi grijuliu, ne-a trasat drumul... :)
O fi vreo nevoie atavică de hibernare, Claudia. :)
Cafeluţo, dacă ai şti ce rai era aici!
Toate animalele sălbatice se retrăgeau în pădurea noastră paşnică.
Nu doar "păsărele mii", ci iepuri, fazani, căprioare.
Toamna, înainte de cules, tata-mare petrecea noaptea în colibă la marginea lanului de porumb ca să apere recolta de atacul mistreţilor.
Lupii coborau în iernile reci şi dijmuiau oile rudarilor de lângă Topolog.
Acum nu mai este aşa. Vânătorii ne-au descoperit. Mai sunt fazani, dar căprioare nu am mai văzut de vreo cinci ani şi nici iepuri.
Avem veveriţe şi jderul aferent lor, în schimb. :)
Aveti libertatea de a alege cum stati,unde si cit in micul vostru univers.Va mai ajuta si caderile de curent sa retraiti vremile bunicilor.
Habar nu ai cit va invidiez.
Crescut si copilarit in casa cu curte mi-am dorit mereu asa ceva.Nevasta-mea nu crede ca ne-am descurca,avind in vedere ca ne cam lasa corpul-de aceea renunt la pietre-,dar eu cred ca as renaste,as redeveni aproape tinar.
Animalutele,oricare ar fi ele,accepta sa-si imparta habitatul doar in conditii de respect reciproc.De aceea aveti voi jur imprejur mergatoare,zburatoare.Si sint convins ca si verdeata e mai verde in gradina voastra decit in alte locuri,chiar apropiate.
In ce priveste intrebarea de la sfirsit,consider ca nu-si are rostul.Absolut intotdeauna facem ce trebuie in momentul respectiv.Ca ne-am dori sa fi fost altfel,ca am fi vrut sa...,ca...sint doar visuri,doar alternative presupuse,dar numai dupa ce totul a trecut sau s-a rezolvat intr-un fel.
Alexandru, eu cred că v-aţi descurca la ţară. Ar trebui să alegeţi un loc nu foarte îndepărtat de oraş, ca să nu vă fie greu cu serviviul, în rest sunt convinsă că procesul de întinerire ar fi unul real.
L-a trăit tatăl meu. Când locuiam în oraş era veşnic obosit, avea tot felul de probleme de sănătate, dar la ţară şi-a revenit miraculos.
Vă doresc să vă împliniţi visul!
Trebuie puţin curaj, dar veţi fi fericiţi.
Nu,nu se poate.
Ar fi sinucidere.
Se exclude serviciul.
Pai,amindoi sintem de dimineata pina seara la servici.Pe la sapte seara (19) luam prinzul in familie.Cind sa te mai ocupi de catel,pisica,flori,pietre,lemne(daca nu-i un loc unde este gaz) si cite alte de prin casa,curte...
Ne tot gindim,dar nu sint de acord sa ne aruncam,pur si simplu in mare daca nu gasim modalitatea de a pluti,de a naviga...
Multumesc,oricum!
diana, fenomenul intineririi odata cu mutatul la tara il vad si eu la socrul meu, care pateste exact ca tatal tau.
mie mi se intampla fix invers. poate e doar o perioada.
pasarelele alea oare nu-s pitigoi? mi-e mila de pasari, zapada le-a acoperit semintele si acum cauta disperate de mancare pe unde gasesc si ele. la mine vin in vie, unde n-am cules strugurii si mananca din semintele lor. firmituri si seminte nu le pun, ca n-am un loc inalt si bun pentru asta, iar daca le pun pe jos, le goneste max.
vroiam sa spun ca cea mai frumoasa floare de acolo e Miss Ouri :)
si imi place si dantela de la perdea ...
Da, înţeleg. Poate vă cumpăraţi o căsuţă de vacanţă în care să vă mutaţi la pensie. Mulţi au procedat în acest fel.
Aveţi timp să o dotaţi cu tot confortul.
E doar perioada de acomodare, Cristina.
Mi-a fost foarte greu la început şi mie sub aspectul obişnuirii cu lipsurile, :) dar în timp s-au rezolvat toate.
Şi mai ţine şi de înclinaţie. Mereu am fost atrasă de natură, oraşul mă sufoca, deşi am stat la casă mult timp, abia apoi mutându-ne la bloc.
Pe vremea asta asa este si bine, sa stai in casa cu un ceai cald sau o cafea si ceva dulce sau cu pisica in brate.
poate barza a fost ranita si nu a putut sa ia parte la o calatorie asa de lunga spre tari calde sau poate sa se fi intamplat altceva cu ea.
Cam asa patim si noi uneori, cand "trebuie" sa facem ceva , pierdem ocazia impiedicati fiind de alte lucruri in care suntem implicati.
De-aia si spun "trebuie" cu ghilimele.Suntem diferiti si reguli unice de urmat pentru toti sunt greu de stabilit.
Mereu mi s-a părut că cele mai multe piedici vin din noi înşine, Mihaela.
Si pe mine ma incearca adeseori cate o sfanta lene.Si atunci imi iau lucrul de mana si lucrez sau ma ghemuiesc cu Bety sub patura si ascultam putina muzica sau vin la calculator si va citesc cu multa placere:))
Eu cu scriitorii rusi nu prea m-am impacat:((Am citit si eu Port Artur, dar sincer nu prea l-am inteles,pe atunci eram in clasa a zecea...
Si inchei cu raspunsul la intrebarea ta:Toate se intampla la timpul lor.Depinde de cum prinzi acel timp.
Câtă dreptate ai!
Ai inversat perspectiva: timpul e în regulă, se scurge cu viteza potrivită, noi ne bâlbâim.
Să ştii că vă invidiez pe tine şi pe Bety! :)
Cred că e foarte plăcut să tricotezi ceva cu pisica (de mare ajutor!) pe un fond muzical liniştitor.
Trimiteţi un comentariu