sâmbătă, 28 octombrie 2017

(De ce) Filosofia e mereu amară?


În 1981, când a fost publicată prima oară, cartea avea conotații pe care oricine care a prins acea epocă le poate ușor descifra. Eu nu am citit-o atunci pentru că abia eram în școala primară. Mai târziu, mea culpa, am ignorat-o.
Dar într-o anumită perioadă, era plin facebook-ul de citate din „Viața pe un peron”, încât până și „Fluturii” Irinei Binder se simțeau amenințați, iertată fie-mi comparația! Mi-am zis, vai, dar cum se face că eu n-am citit-o? Și am hotărât s-o citesc de îndată ce pun mâna pe ea, ceea ce am și făcut săptămâna trecută. Cum toată lumea dădea ochii peste cap de încântare când venea vorba de cartea asta, așteptările mele erau și ele MARI.
Ei bine, cartea asta scapără! Diamant și nimic altceva. Dar de ce lasă un gust amar? O fi amară filosofia în orice împrejurare? O fi agasant un narator care vorbește tot timpul despre sine? Care despică firul în patru căutând profunzimi de sens fără să vadă ceea ce se așterne fix înaintea ochilor săi? Hm...