joi, 14 decembrie 2017

Aproape ultimele cărți din an

Întotdeauna mi-am imaginat scrierea unui roman, dar și lectura lui, ca pe un drum pe care-l parcurgi și care te schimbă. Orice scriitor adevărat se luptă cu opera sa și inevitabil iese transformat din această încercare așa cum Iacob a fost un alt om după lupta cu Îngerul. O carte bună schimbă și pe cititor. O carte e ca o sămânță. Doar că nu știi când încolțește în tine, ce roade îți va da. Și în ce direcții te va purta, pentru că drumul unei cărți adevărate în tine începe abia după ce ai închis-o.
*
Mult călătorește personajul masculin din „Pasiunea” Jeanettei Winterson, ajunge până în Rusia înghețată în iarna campaniei lui Napoleon și tocmai acolo găsește obiectul căutărilor sale, pe frumoasa Villanelle. Villanelle însă și-a dat inima altcuiva. Întrucât portocalele nu sunt singurele fructe, Villanelle iubește o altă femeie. Din nefericire, drumul tău și al pasiunii tale pot fi pe veci paralele.
N-o să mă mir prea tare dacă voi auzi peste câțiva ani că Jeanette Winterson a luat premiul Nobel.
*
Despre căutări și drumuri scrie și Kazuo Ishiguro în cameleonisticul (oare pot să spun așa?) său roman „Pe când eram orfani”. Mă așteptam la un fel de bildungsroman și poate chiar asta a și fost, dar pe parcurs am trecut prin romane de aventuri, detectivistice, de moravuri și evident puțină încâlceală postmodernistă. Mi-a dat senzația că autorul a mers pe drumul pe care l-a ales însăși cartea. Ce frumos, nu?

Și Therese, eroina lui Patrick Modiano, căreia i se zicea în copilărie „Micuța Bijou” își caută părinții, în special mama, tatăl fiind doar presupus, niciodată cunoscut. Această căutare a părinților este, cred eu, o căutare de sine. E atât de singură Therese, încât descoperirea mamei, pe care o credea moartă, ar însemna descoperirea unei ancore. Rădăcinile părintești ne fixează, ne oferă o identitate, cunoaștere, recunoaștere. Un critic talentat ar putea dezvolta o întreagă teorie „a vagului” cu aplicație pe romanele lui Modiano. Scriitorul francez a surprins minunat banalitatea și aparenta lipsă de sens a vieților obișnuite.

Mi-a plăcut ceva mai mult „Fata cu portocale”. Felul cum o receptez depinde bineînțeles și de perioada când citesc o carte. Erau motive ca să-mi placă acel roman în... 2012? sau 2013 când l-am citit.
„Ca într-o oglindă, în chip întunecat” este o poveste tristă și blândă de citit la Crăciun. Versetul biblic ce dă titlul romanului este frumos ales. Jostein Gaardner a scris romanul în 1993. Lui Eric Emmanuel Schmitt se pare că i-a plăcut foarte mult și s-a grăbit să scrie „Oscar și tanti Roz” apărută în 2002. Vă spun povești, credeți-mă!