vineri, 17 noiembrie 2017

Trei povești


În timpul care s-a scurs de la ultima postare am citit niște povești, nu trei, chiar patru, dar a patra e mai poveste decât celelalte trei, dacă pot să mă joc așa cu vorbele...
*
Tare mi-am dorit acum ceva ani să citesc „Hoții de frumusețe”, dar a ajuns la mine „Luni de fiere” și după aceea, n-am mai dorit. Acum l-am citit pe Bruckner ştiind la ce să mă aştept și n-am mai fost dezamăgită, doar cam plictisită.
*
A doua poveste este o carte pe care am cumpărat-o mai demult, într-o perioadă fericită a vieții, atât de fericită încât și cărțile mă interesau mai puțin; nu știu cum s-a rătăcit „Singurătatea numerelor prime” prin bibliotecă de nu mi-a mai căzut sub ochi, sau ce s-a mai întâmplat cu fericirea mea de atunci că am uitat de Paolo Giordano și l-am regăsit acum... Cred că până la capitolul „Cealaltă cameră” cartea merge binișor, fără să conțină revelații, totuși nu poate fi lăsată din mână. Apoi dintr-o dată schimbă ritmul și începe să povestească. Și povestește întâmplări peste întâmplări care nu spun nimic nou, nu aduc niciun plus de tensiune firului narativ, cam lung de altfel, și nici nu îmbogățesc (ele, întâmplările) cu nimic personajele care rămân ceea ce au fost, adică divizibile doar cu 1 sau cu ele însele. Măcar finalul a fost corect.
Expectanțe mari năruite pe parcurs... Prefer să încep o carte cu scepticism și să mă încălzesc pe măsură ce o parcurg.
*
„Cel care mă așteaptă” este un roman scris de Parinoush Saniee. Am mai citit cărți care m-au purtat în lumea islamului, unele bune și foarte bune. Am mai citit și un alt autor iranian, Kader Abdolah și mi-a plăcut mult cartea sa, „La porțile moscheii”. Cu toate acestea, „Cel care mă așteaptă” este o carte mult mai bună, deși, iată, este scrisă de o femeie. Sinceritatea scriiturii este cuceritoare. Firul evenimentelor ține atenția trează, faptul că relatează evenimente istorice împletite cu destine umane individuale creează o aură de autenticitate care te implică emoțional. E povestea unei vieți în care nu te mai interesează neapărat felul cum e spusă, ci emoția pe care o transmite.
Aceasta e cea mai reușită dintre „poveștile” pe care le-am citit.
*
Cu toate că mi-a plăcut „Cel care mă așteaptă”, cea mai slabă dintre cele patru cărți de care am pomenit la început, este tot a aceleiași autoare iraniene. „Tatăl celuilalt copil” pare o carte încropită în grabă, cu naivitățile inerente.