La seminarul de literatură engleză ni s-a comunicat o ştire demnă de luat în calcul: toţi studenţii care vor participa la şedinţele cercului de lectură organizate de catedră peste o săptămână şi vor avea o prezenţă activă, desigur, cu luări de cuvânt şi observaţii interesante, vor primi două puncte în plus la examen.
Subiectul celor două şedinţe din zilele de marţi şi vineri va fi romanul „Spre far” de Virgina Woolf. (nasol!)
Dar, DAR la cele două şedinţe va participa ca invitat de onoare lectorul britanic Mr. Nigel Dutton. (super!)
Nu ştiu de unde se lansase zvonul că Nigel Dutton e un tip pe cinste. Deşi nimeni nu-l văzuse vreodată, studentele din anul doi moşteniseră legenda englezului înalt, blond cu aere de… lord, of course.
Un fior ca o undă de şoc a trecut prin întreaga grupă. La bibliotecă s-au epuizat toate ediţiile din „Spre far”. În sala de lectură a căminului se citea, se făceau conspecte, se spionau notiţele colegelor, pentru că fiecare voia să ridice problema cea mai interesantă în legătură cu romanul, să pună întrebarea cea mai profundă, să impresioneze măcar un pic pe mândrul Nigel.
Înţelesesem că intriga romanului era interiorizată. Mi se păruse că mai bine de o sută de pagini descriau o singură zi în care nu se petrecuse de fapt nimic. Era aventura personajelor de a se cunoaşte pe sine şi pe cei din jur, prin reţeaua complicată a relaţiilor interumane. Şi dacă mi s-ar fi şoptit în taină că de fapt romanul a fost scris de Sigmund Freud, aş fi crezut cu uşurinţă ţinând cont de cantitatea de psihanaliză.
Cel mai interesant mi se părea tot citatul pe care domnul profesor Crăciun ni-l prezentase drept „cheia de boltă” a romanului – „For nothing was simply one thing” – adică „Nimic nu era de fapt un singur lucru”.
Păi da, lucrurile sunt întotdeauna mai complicate decât par, au mai multe faţete. Farul spre care doreau să ajungă copiii familiei Ramsay şi pe care îl vedeau strălucitor, suplu, înalt se dovedise a fi o clădire dărăpănată.
Colegele mele îmi împărtăşeau opinia. N-aveam nimic interesant să-l întrebăm pe Nigel, nu ne vom face remarcate.
În ziua cea mare ne-am ocupat locurile în amfiteatru şi am aşteptat emoţionate să descindă Siegfried, pardon, vreau să spun Nigel Dutton.
Au apărut profesorii noştri - toată floarea cea vestită a catedrei de engleză şi alţi câţiva venerabili.
Unde să fie lectorul nostru? Domnul Crăciun a făcut prezentările. Când a rostit numele magic ce aprinsese timp de şapte zile imaginaţia şi sârguinţa studentelor din anul doi, ne-a înfăţişat pe unul din moşuleţii decrepiţi, cu proteză şi batista cât un cearşaf care se aşezase cu modestie la colţul prezidiului.
O uşoară rumoare a adiat în sală, de parcă o sută de studente ar fi avut revelaţia bruscă a citatului „cheie de boltă” din „Spre far”: „Niciun lucru nu e doar un singur lucru”, farul suplu si stralucitor se prezenta drept o ruina...
Era Nigel Dutton, lector englez, necăsătorit, un mit. Dar reversul era că rămăsese la catedră de pe vremea reginei Victoria!
