Uşa rămăsese larg deschisă şi niciunul din ei nu s-a deranjat s-o mai închidă. De afară venea şuierul uscat al vârtejului. Înăuntru, Monica ascultă siderată suspinele bărbatului de alături. Niciodată nu-l mai auzise plângând. Era un plâns aspru ca un lighean târât pe duşumele. I-ar fi plăcut şi ei să plângă, dar se părea că în interiorul inimii sale sau al creierului sau al altui loc de origine al lacrimilor domnea aceeaşi uscăciune ca afară.
- Şi mie îmi curge sânge din nas. constată Sergiu.
- Da? Credeam că plângi. Că plângi după Roxana. Probabil iubirea vieţii tale…
- Nici vorbă! Ai auzit că n-am acceptat să divorţez. Dar cred că eşti de acord cu mine că dacă exista un copil, era firesc să mă implic, să ne implicăm…
- I-auzi la el! Sergiu, copilul tău cu altă femeie nu este copilul nostru. Nu ştiu ce ţi-ai imaginat. Vreo scenă idilică de film american în care două cupluri cresc un copil comun plini de înţelegere şi duioşie ca într-o familie lărgită?
- Dacă noi nu l-am avut pe-al nostru…
- Sergiu, în tinereţe erai prea preocupat de carieră, prea avid de bani, adu-ţi aminte; de-asta nu l-am avut pe-al nostru. Dar ştii? Acum sunt fericită că n-am avut copii.
- Ce târâtură! Să joace la două capete! M-a minţit…
Monica surâse de pretenţia lui Sergiu de-a fi el singurul mincinos, apoi conştientiză cât de rău se simţea. Suferinţa fizică fusese eclipsată de frustrare şi furie. „Gelozie” era termenul pe care-l evita. Nu voia să admită că fusese geloasă; asta ar fi însemnat că are faţă de Sergiu un sentiment de posesie, ceea ce la femei e aproape similar cu a iubi.
- Te iubesc, Monica, întotdeauna te-am iubit. toarse bărbatul ca un ecou.
- Da, în felul tău m-ai iubit. Dar n-ai fost niciodată îndrăgostit de mine.
- Iar începi cu subtilităţile astea de roman ieftin? Hai să încercăm să dormim. Poate o să fie mai simplu aşa.
Mâna îi era o bucată de carne străină, ca un transplant nereuşit. Îi atârna din umăr precum aripa unui înger căzut. Monica încercă s-o maseze, dar durerea era prea mare. Nu merita. Nimic nu mai merita. Închise ochii şi se gândi că toată viaţa ei avusese gustul minunat al unei bucăţi de hârtie mestecate îndelung. Dacă era să fie sinceră cu ea însăşi, trebuia să admită că uitase să trăiască. Acum îi pocneau urechile. Când plecau verile în călătorie la bunici, pe şoseaua cu serpentine ce străbătea dealuri şi văi, îi pocneau urechile în felul acesta. Şi s-a mai întâmplat o dată, în teleferic, da. Însă de data asta nu era plăcut, fiindcă nu ştiai ce-o să urmeze. O scutură un frison. Îşi strânse bluza de trening mai aproape de corp. Dintr-un buzunar o înghionti un obiect mic. Era briceagul tatei, briceagul din război. Monica îşi zise că briceagul e tovarăşul ei, prietenul ei de pe urmă. Îl luă în palmă. Ce noroc că dreapta o avea teafără! Se gândi că briceagul aşteptase în buzunar cu răbdarea unei mici celule canceroase. Trec ani de zile până apare factorul declanşator. Stătuse ascuns prin sertare, sau la vedere, pe tăblia bufetului, sau în buzunarul tatei. Ascuns, dar prezent în viaţa lor. Când întinsese mâna să-l ia, se crease între ei o legătură. Ultimul obiect pe care avea să-l folosească. Prietenul ei. Celula care se hotărăşte dintr-o dată să se multiplice şi să crească, să se transforme în tumoare, în ceva important despre care toţi vorbesc. Briceagul ştia că venise vremea lui.
„Asta e tot?” se întrebă. „Da” venise răspunsul. „N-a fost cine ştie ce”.
Femeia ştiu că avea să moară în următoarele ore. Cu toate astea, ceea ce simţea era numai curiozitate. Se întrebă dacă viaţa ei, aşa cum a fost, i se va derula prin faţa ochilor, dacă în ultima clipă, clipa care ucide, va reuşi să înţeleagă sensul lucrurilor cu acea înţelegere supraumană… Nu putea să moară râzând, nu de data asta când se părea că nu doar lumea ei murea odată cu ea, ci chiar lumea întreagă se prăbuşea spre cer.
Dar nici nu voia să se recunoască învinsă. Dădu drumul din palmă briceagului cu plăsele de os. Închise ochii şi aşteptă. Nu putea să râdă, dar ar fi vrut să fie ca trestia…
… ca trestia gânditoare pe care Universul întreg n-o poate frânge. „Nu mi-e frică.” hotărî dintr-o dată. „Şi vreau să fiu lucidă, conştientă până în ultimul moment. N-o să mă mai înspăimânte nicio grozăvie. Voi ignora orice durere.”
Se ridică de pe lădiţa pe care-şi petrecuse ultima săptămână şi porni spre uşă.
- Unde te duci? o interpelă Sergiu.
- Mă duc în casă. Nu mai vreau să stau aici. Dacă vrei, vino şi tu.
Fără să privească în urmă, ieşi. Afară o lovi forţa de aspiraţie a vârtejului. Monica strânse din ochi şi încercă să privească în sus. Orbită de praf, reuşi să întrezărească oroarea de pe cer. Bolta fusese spartă dar, în loc să cadă spre ei toată recuzita făpturilor cereşti, ei se prăbuşeau spre cer, supţi de atracţia magnetică întocmai ca nisipul unei clepsidre.
- Haide, şopti Sergiu apucând-o de braţ.
„Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber” surâse ea în sine.
- Da, hai la tata! îi răspunse pe-un ton ce se voia optimist. Să fim împreună la noapte.
